ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1518/2024

Ședința publică din data de 14 martie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 18 aprilie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 10024/2701.2022, emisă de Comisia Speciala de Retrocedare și constarea calității reclamantei de persoana îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul situat în mun. Fălticeni, str. 2 Grăniceri (fosta str. 7 noiembrie) nr. 12-14, județul Suceava, fostă proprietate comunitară evreiească preluată abuziv de către Statul Roman și acordarea de despăgubiri pentru acest imobil (teren în suprafața de 594 mp și construcție), cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea completatoare depusă la data de 09 iunie 2022, reclamanta a solicitat ca instanța să dispună și anularea Deciziei nr. 10167/31.03.2022, emisă de Comisia Specială de Retrocedare și constatând calitatea reclamantei de persoana îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul situat în mun. Fălticeni, str. 2 Grăniceri (fosta str. 7 noiembrie) nr. 12-14, județul Suceava, fosta proprietate comunitară evreiească preluată abuziv de către Statul Roman și acordarea de despăgubiri pentru acest imobil (teren în suprafața de 594 mp și construcție), cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 98 din 11 octombrie 2022, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea, modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 98 din 11 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozțiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanță, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința admiterii contestației astfel cum a fost formulată și modificată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că, din moment ce principalele sale apărări nu au fost supuse unui examen efectiv, prima instanță doar confirmând că imobilul este compus din două loturi distincte, hotărârea recurată este nemotivată, astfel că se impune casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că în mod greșit prima instanța a aplicat dispozițiile art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 față de precizarea înregistrată sub nr. x/21.12.2009, intenția sa de a solicita restituirea întregului imobil fiind exprimată încă din anul 2003.

Odată declanșat mecanismul de restituire a imobilului din Mun. Fălticeni, str. 2 Grăniceri (fosta str. 7 noiembrie), județul Suceava, acesteia i se recunoaște dreptul de a face toate precizările necesare pentru identificarea corectă a acestuia.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a învederat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1164/2002.

Faptul că s-a dorit scoaterea de sub sfera de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 a construcțiilor demolate nu conduce la concluzia că actul normativ exclude dreptul persoanei îndreptățite la despăgubiri pentru construcțiile demolate prin aplicarea dispozițiilor din alte legi speciale, compatibile cu O.U.G. nr. 94/2000, iar pentru a determina care sunt măsurile reparatorii și în ce condiții se acordă acestea pentru construcțiile preluate abuziv din proprietatea cultelor religioase și care, ulterior, au fost demolate, este necesar să se identifice actul normativ special în sensul art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

În raport de succesiunea în timp a actelor normative cu caracter reparator, recurenta-reclamantă a apreciat că legea specială este Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și, ca atare, persoanele îndreptățite pot solicita despăgubiri pentru construcțiile demolate in temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a susținut și că că ceea ce a omis prima instanța este că, prin Decizia nr. 542/2018 citată, Curtea Constituțională analizează prevederile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, fără însă a se pronunța asupra concluziei ce rezultă din coroborarea dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, prin art. 5 alin. (5), cu cele din Legea nr. 10/2001, rămânând așadar atributul instanțelor de judecată să dea dezlegări sub acest aspect.

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluția de respingere a acțiunii, în raport de motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă acestea o nemulțumesc pe recurenta-reclamantă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut.

Înalta Curte reține că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, în speță, instanța de fond a examinat în mod efectiv și concret toate apărările formulate de părțile din dosar, precum și înscrisurile depuse în probațiune de aceștia, fiind clare și lipsite de echivoc motivele pentru care a fost validată soluția autorității administrative, precum și probele care stau la baza acestei concluzii.

Așadar, în mod corect a stabilit prima instanță care este obiectul cauzei și succesiunea evenimentelor ce constituie situația de fapt, astfel că analiza ulterioră a materialului probator lămurește pe deplin poziția instanței de fond și răspunde, în mod evident, tuturor argumentelor invocate de reclamantă.

Prin urmare, instanța de recurs reține, pe de o parte, că simpla nemulțumire a recurentei-reclamante referitoare la modul în care a interpretat prima instanță dispozițiile legale în cauză nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate care să se subsumeze motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 425 C. proc. civ.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

În consecință, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de parte, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reținută în cauză și necontestată de recurent.

Astfel, în fapt, A. a solicitat prin cererea înregistrată sub nr. x/04.02.2003, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, restituirea imobilului situat în Fălticeni, str. 2 Grăniceri (7 noiembrie 12) fostă locuință (clădire + teren) actualmente demolată. Prin cererea înregistrată sub nr. x/21.12.2009, reclamanta a precizat că imobilul teren solicitat se identifică prin nr. poștal 12 și 14, iar nu numai 12, astfel cum în mod greșit a fost formulată cererea inițială.

Prin Decizia nr. 10024/27.01.2022 a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/04.02.2003 cu privire la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 246 mp situat în Fălticeni, str. 2 Grăniceri (7 noiembrie nr. 12), întrucât terenul este ocupat de detalii de sistematizare, fiind însă propusă acordarea de măsuri compensatorii, iar privitor la construcțiile demolate pe motiv că acestea nu fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000.

Ulterior, Decizia nr. 10024/27.01.2022 a fost modificată prin Decizia nr. 10167/31.03.2022, art. 3 fiind completat în sensul respingerii cererii de retrocedare a imobilului situat în Fălticeni, str. 2 Grăniceri, nr. 14, întrucât obiectul cererii inițiale a fost modificat în afara termenului legal.

Prin acțiunea introductivă reclamanta a contestat Deciziile nr. 10024/27.01.2022 și nr. 10167/31.03.2022, motivând, în esență, că cererea de retrocedare a vizat imobilul situat în str. 2 Grăniceri nr. 12-14, dar la momentul formulării acesteia nu a avut acces la toate informațiile referitoare la locația și situația juridică a imobilului din moment ce arhivele Comunității Evreiești au fost preluate de stat în perioada comunistă. Pe de altă parte, a criticat ca nelegală soluția de respingere a cererii pentru construcțiile demolate, argumentând aplicarea Legii nr. 10/2001, ca lege specială în cadrul procedurilor derulate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000.

Prin sentința recurată, acțiunea privind anularea deciziilor contestate a fost respinsă, reclamanta reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 față de precizarea înregistrată sub nr. x/21.12.2009, intenția sa de a solicita restituirea întregului imobil fiind exprimată încă din anul 2003, sunt nefondate.

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 501/2002, în forma în vigoare în perioada de referință, cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot depune la Comisia specială de retrocedare, prevăzută de prezenta ordonanță de urgență, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau de retrocedare. Actele doveditoare ale drepturilor solicitate se pot depune în termenul util stabilit de comisie.

Prin O.U.G. nr. 184/2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 48/2004, termenul de depunere a cererilor de retrocedare a imobilelor aparținând cultelor religioase prevăzut la art. 1 alin. (5) a fost prelungit cu 30 de zile, iar prin art. II al Titlului II din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, a fost acordat un nou termen de 6 luni pentru depunerea de cereri de retrocedare, calculat de la data intrării în vigoare a acestei legi (respectiv la 3 zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial), acest nou termen expirând în data de 25 ianuarie 2006.

Problema ce se cere a fi dezlegată în cauză este dacă cererea de retrocedare înregistrată sub nr. x/04.02.2003 a privit imobilul din Fălticeni, str. 2 Grăniceri, nr. 12 -14, iar nu imobilul din Fălticeni, str. 2 Grăniceri nr. 12, or, așa cum reiese din întreg ansamblul probator administrat în cauză, este fără echivoc că prin cererea înregistrată în termenul prevăzut de lege recurenta-reclamantă a avut în vedere exclusiv imobilul din str. 2 Grăniceri nr. 12, în acest sens fiind și actele doveditoare depuse în susținerea cererii, respectiv certificatul nr. x/07.11.1996 și fișa de rol fiscal, dar și adresa nr. x/1991, toate vizând imobilul din str. 7 noiembrie nr. 12 .

Totodată, deși recurenta-reclamantă continuă să susțină că cererea înregistrată sub nr. x/21.12.2009, cu depășirea termenului prevăzut de lege, reprezintă doar o precizare cu privire la adresa de identificare a imobilului, din actele și lucrările dosarului rezultă că imobilul din str. 7 noiembrie nr. 12 este imobil separat de cel din str. 7 noiembrie nr. 14, însăși Comunitatea Evreilor donându-le statului în perioada comunistă ca și imobile separate, după cum rezultă din decizia nr. 417/3.08.1979 de acceptare a donației, crt. 60 și 61 .

Acest aspect reiese în mod evident și din corespondența dintre Federația Comunităților Evreiești (Mozaice) din Republica Socialistă România și Departamentul Cultelor, prin Adresa nr. x/06.05.1979 emisă de Federația Comunităților Evreiești (Mozaice) din Republica Socialistă România, fiind exprimat acordul cu privire la demolarea imobilelor din strada 7 noiembrie nr. 12 și 14, exprimarea fiind la plural, iar nu cu referire la un singur imobil.

În consecință, în mod corect a reținut judecătorul fondului că cererea de retrocedare trebuia analizată sub aspectul temeiniciei numai cu privire la imobilul din str. 2 Grăniceri nr. 12, din moment ce pentru imobilul din str. 2 Grăniceri nr. 14 cererea de retrocedare a fost depusă tardiv, după împlinirea termenului de decădere prevăzut de lege.

Nefondate sunt și criticile recurentei-reclamante privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1164/2002.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, în forma sa în vigoare în perioada de referință, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile acestuia act normativ imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult.

Potrivit alin. (3) al aceleiași dispoziții legale:

"Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

În același sens pct. 3 al Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, aprobate prin H.G. nr. 1.164/2002, cu modificările ulterioare precizează că:

"Nu intră sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum și construcțiile demolate".

Se reține și că dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 au fost supuse controlului de constituționalitate referitor la faptul că nu instituie o reparație echitabilă a prejudiciului suferit ca urmare a preluării în mod abuziv a imobilelor aparținând cultelor religioase, ce au fost demolate, însă, prin Deciziile nr. 596/19 iunie 2007 și nr. 911 din 18 octombrie 2007, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate arătând în esență că:

"pretinsa neconstituționalitate a textului de lege criticat este determinată exclusiv de o omisiune legislativă. Or, în temeiul art. 61 din Constituție, Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a țării, astfel încât modificarea sau completarea normelor juridice constituie atribuții exclusive ale acestuia."

Este adevărat că art. 1 alin. (6), art. 2 alin. (4) și art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000 fac vorbire despre acordarea de măsuri reparatorii în echivalent potrivit legii speciale, însă acestea se referă la situația reglementată de art. 1 alin. (4) din acest act normativ, respectiv ipoteza terenurilor ocupate parțial sau în totalitate cu alte construcții, iar nu la ipoteza construcțiilor preluate abuziv și care au fost ulterior demolate, respectiv situația incidentă în prezenta cauză dedusă judecății, și sunt aplicabile exclusiv sub aspectul procedurii stabilirii și modului de calcul al compensațiilor, iar nu pentru a completa obiectul de reglementare a O.U.G. nr. 94/2000 care vizează, alături de terenuri, numai "construcțiile existente în natură", excluzând, așadar, construcțiile demolate sau distruse în orice alt mod.

În consecință, în mod corect au reținut și autoritatea intimată și instanța de fond că nu este întrunită ipoteza legală pentru despăgubirea cu privire la construcțiile demolate, hotărârea instanței de fond fiind astfel dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 98 din 11 octombrie 2022 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 14 martie 2024.