ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 224/2022

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 martie 2019, pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România ("Comisia Specială de Retrocedare") a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 1042/19.12.2018, emisă de pârâtă solicitând:

(i) anularea Deciziei contestate, constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din municipiul Fălticeni, județ Suceava, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român și acordarea de despăgubiri pentru acest imobil;

(ii) obligarea pârâtei să emită, în principal, decizie de restituire în natură sau, în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, decizie cu propunere de acordare de despăgubiri;

(iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluționarea prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 61 din 11 iunie 2019, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, ca nefondată.

Împotriva încheierii din 4 iunie 2019 și a sentinței civile nr. 61 din 11 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârilor recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta susține că încheierea din 04.06.2019 nu este motivată cu privire la soluția de respingere a cererii de administrare a probei cu expertiză tehnică imobiliară. Această probă era utilă soluționării cauzei, ajutând la stabilirea unei corecte situații de fapt.

Consideră recurenta-reclamantă că, prin nemotivarea soluției de respingere a cererii de probe, instanța fondului a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., încheierea necuprinzând motivele de fapt și de drept ale soluției dispuse. Totodată, este afectat și dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția EDO.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că, prin aceeași încheiere, a fost în mod greșit respinsă cererea de suplimentare a probei cu înscrisuri, motivat de faptul că acestea trebuiau depuse odată cu acțiunea, deși reclamanta a învederat că s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a depune aceste înscrisuri odată cu acțiunea. Astfel, deși cererile adresate unor instituții pentru clarificarea situației juridice a imobilului (Camera Notarilor Publici, Primăria Mun. Fălticeni) au fost depuse anterior formulării acțiunii, aceste autorități nu au emis vreun răspuns până la termenul de judecată din 04.06.2019.

Consideră recurenta-reclamantă că aceste înscrisuri erau absolut necesare pentru a lămuri situația juridică a imobilului, astfel cum era necesară și administrarea probei cu expertiză pentru identificarea imobilului și stabilirea măsurii în care mai poate fi restituit în natură. Respingând cererea de administrare a acestor probatorii, prima instanță a încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ. și art. 24 din Constituție.

În consecință, pentru aceste motive, recurenta consideră că se impune casarea încheierii recurate și a sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea de probe noi în dovedirea temeiniciei acțiunii.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei speciale de retrocedare, referitor la neasigurarea dreptului reclamantei de a susține cererea de retrocedare în fața comisiei, precum și a art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru admiterea cererii de retrocedare.

Arată recurenta că sancțiunea pentru încălcarea dreptului său de a susține cererea de retrocedare este nulitatea absolută a actului administrativ, fiind afectat dreptul la apărare. În mod nelegal instanța de fond a reținut că invocata nulitate presupune dovada existenței unei vătămări care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului, în sensul art. 175 C. proc. civ.. Asigurarea dreptului Fundației de a-și susține cererea de retrocedare este o condiție extrinsecă a actului emis de pârâta comisie, fiind incidente prevederile art. 176 C. proc. civ., care reglementează nulitatea ca urmare a nerespectării unor cerințe extrinseci ale actului de procedură și care nu este condiționată de existența unei vătămări.

În ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, recurenta-reclamantă susține, contrar instanței de fond, că a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru admiterea cererii de retrocedare, respectiv a calității de continuator al Federației Comunităților Evreiești din România și preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român.

Astfel, imobilul s-a aflat în proprietatea defunctei B., care l-a transmis Federației Comunităților Evreiești din România pe calea devoluțiunii testamentare, după cum rezultă din testamentul autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București sub nr. x/30.11.1982. Federația a dobândit, așadar, dreptul de a solicita retrocedarea imobilului în litigiu, pe care l-a transmis reclamantei A., astfel că instanța de fond a concluzionat în mod greșit cu privire la lipsa calității reclamantei de persoană îndreptățită la retrocedare.

Cât privește dovada preluării abuzive a imobilului, această condiție nu a fost analizată de prima instanță, dar din actele dosarului rezultă că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, fiind încheiat în acest sens și Procesul-verbal din 16.02.1960.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că motivele de recurs subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. au fost invocate de recurenta-reclamantă în privința încheierii de ședință din data de 04.06.2019 (care face parte integrantă din sentința recurată, întrucât prin aceasta a fost amânată pronunțarea la data de 11.06.2019) și vizează respingerea cererii de administrare a probei cu expertiză tehnică și de depunere a unor înscrisuri suplimentare, constând în răspunsuri la adrese depuse de reclamantă la autoritățile competente, prin care s-au solicitat informații de natură a clarifica situația juridică a imobilului în litigiu.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susținut că respingerea cererii de administrare a probei cu expertiză tehnică nu este motivată, critică pe care Înalta Curte o apreciază a fi nefondată, prima instanță arătând că această probă nu este utilă soluționării cauzei. Chiar dacă raționamentul instanței de fond este prezentat pe scurt, rezultă foarte clar motivul pentru care a fost respinsă proba solicitată, judecătorul fondului conformându-se exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Pe de altă parte, acest raționament se coroborează cu considerentele sentinței recurate, confirmând lipsa de relevanță a administrării probei, din perspectiva chestiunilor litigioase deduse judecății, astfel încât nu se poate susține că soluția instanței de fond, care face trimitere la inutilitatea probei, este nemotivată și că părțile nu cunosc raționamentul care a stat la baza acestei măsuri.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă a criticat respingerea cererii sale de probatorii, susținând că atât expertiza tehnică, cât și înscrisurile solicitate în probatoriu erau necesare dezlegării corecte a cauzei, astfel încât este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

După cum rezultă din încheierea recurată, expertiza tehnică solicitată de reclamantă avea ca obiective identificarea imobilului în litigiu și stabilirea posibilității de restituire în natură. În raport de conținutul deciziei administrative atacate, Înalta Curte reține că autoritatea pârâtă a respins cererea de retrocedare întrucât nu s-au depus înscrisuri din care să reiasă dovada proprietății asupra imobilului, dovada preluării abuzive și nici note de reconstituire a vechiului amplasament al imobilului solicitat. Așadar, în soluționarea cererii administrative, Comisia Specială de Retrocedare a apreciat că nu s-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită și nici preluarea abuzivă a imobilului, conform art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999 (deși se face trimitere, pasager, și la nedovedirea vechiului amplasament al imobilului, fără alte detalii). Or, dat fiind motivele respingerii cererii de retrocedare, prima instanță a respins în mod corect proba cu expertiză tehnică având ca obiectiv identificarea imobilului și a situației de fapt a acestuia, aceasta nefiind relevantă în soluționarea cauzei, câtă vreme instanța de fond avea a analiza, cu prioritate, dacă reclamanta îndeplinește condițiile legale pentru a beneficia de măsurile prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999.

În ceea ce privește respingerea probei cu înscrisuri constând în răspunsuri la adresele pe care recurenta-reclamantă le-a înaintat Primăriei Mun. Fălticeni și Camerei Notarilor Publici București, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentei, că aceste adrese nu au fost depuse anterior formulării cererii de chemare în judecată. Acțiunea a fost introdusă la data de 4 martie 2019, prin serviciul poștal, fiind înregistrată la instanța de fond la 5 martie 2019, iar cererile adresate autorităților amintite sunt datate 31 mai 2019 și nu s-a depus o dovadă a datei înregistrării lor la destinatari. Așadar, nu se poate susține că reclamanta a îndeplinit diligențele necesare anterior învestirii instanței de judecată și că probele solicitate nu au putut fi înfățișate din culpa autorităților pretins deținătoare ale informațiilor/actelor solicitate.

De altfel, reclamanta nu a justificat motivul pentru care nu a efectuat aceste demersuri de obținere a certificatului de deces și a eventualului certificat de moștenitor emis de pe urma defunctei B. în procedura administrativă, respectiv în perioada de la data depunerii cererii de retrocedare (23.09.2004) și până la emiterea deciziei contestate (19.12.2018) sau chiar a formulării acțiunii în contencios administrativ (04.03.2019).

Nici în recurs reclamanta nu a arătat stadiul acestor cereri, respectiv dacă a existat un răspuns al autorităților și în ce sens a fost acesta ori dacă, în lipsa unui astfel de răspuns, reclamanta a făcut demersuri suplimentare.

Este de menționat și că respingerea probelor solicitate de părți nu reprezintă, per se, un motiv de nelegalitate, stabilirea utilității și pertinenței unei probe fiind atributul instanței, în raport de elementele speței și de teza probatorie susținută de părți.

Față de conținutul actului administrativ dedus judecății și de elementele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că respingerea administrării probelor cu înscrisuri și expertiză tehnică specialitatea topografie reprezintă o măsură legală și suficient motivată, astfel că încheierea din 4 iunie 2019 va fi menținută, nefiind întemeiată niciuna dintre criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privitor la încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei speciale de retrocedare, din perspectiva neasigurării dreptului reclamantei de a susține cererea de retrocedare în fața comisiei, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat. Existența unui viciu în procedura administrativă nu constituie motiv de nulitate în condițiile în care, astfel cum a reținut instanța de fond, nu s-a probat producerea unei vătămări care să afecteze dreptul în însăși substanța sa, astfel încât singurul remediu să fie anularea actului, iar pe de altă parte, reclamanta a avut posibilitatea de a prezenta toate apărările și argumentele pe care le consideră relevante în fața instanței de judecată, în cadrul procedurii judiciare.

Reclamanta nu a fost în măsură să facă dovada existenței unei vătămări prin faptul că un reprezentant al său nu a fost invitat să participe la ședința respectivei comisii, în condițiile în care a atașat cererii de retrocedare toate înscrisurile pe care le-a considerat necesare pentru a dovedi caracterul întemeiat al cererii sale, iar aceste înscrisuri au fost examinate de către Comisia Specială de Retrocedare în cuprinsul deciziei prin care a soluționat cererea.

În recurs, reclamanta a susținut că invocata nulitate se circumscrie prevederilor art. 176 C. proc. civ., întrucât nerespectarea dreptului la apărare reprezintă o cerință extrinsecă actului administrativ, dar acest argument nu poate fi primit. Înalta Curte reține că O.U.G. nr. 83/2019 nu prevede o astfel de cerință de legalitate a emiterii deciziei administrative, referitoare la obligația comisiei speciale de a invita un reprezentant al petentului la ședință. Această procedură este prevăzută doar de regulamentul de funcționare al comisiei. Nerespectarea sa nu reprezintă o cerință legală extrinsecă a actului administrativ, care atrage nulitatea necondiționată a deciziei, ci presupune dovedirea unei vătămări de către partea interesată.

Nefondate sunt și criticile recurentei-reclamante referitoare la nerespectarea de către instanța de fond și de autoritatea pârâtă a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, din perspectiva calității solicitantei de persoană îndreptățită la restituirea imobilului.

În speță, reclamanta a depus înscrisuri conform cărora imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea defunctei B., fiind preluat de Statul Român conform Procesului-verbal din 16.02.1960. Este de menționat că nici numele și nici adresa imobilului nu sunt aceleași în actul pe care reclamanta își întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate și, respectiv, în procesul-verbal de preluare.

Defuncta B. a întocmit un testament în favoarea Federației Comunităților Evreiești din România, autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București sub nr. x/30.11.1982, prin care a testat acestei federații toate bunurile mobile și imobile ce se vor afla în patrimoniul său la data decesului. Acest testament nu a fost însoțit de depunerea unui certificat de moștenitor emis în favoarea Federației Comunităților Evreiești din România, nefiind făcută dovada transmiterii bunurilor testatoarei către moștenitorul prezumtiv. Depunerea certificatului de moștenitor este necesară întrucât testamentul este un act revocabil, asupra căruia testatorul poate reveni până la decesul său, iar beneficiarul are, de asemenea, posibilitatea de a nu accepta bunurile testate.

De altfel, Înalta Curte reține și împrejurarea că bunul imobil în litigiu părăsise patrimoniul lui B. anterior întocmirii testamentului, iar aceasta a testat federației bunurile ce se vor afla în patrimoniul său la data decesului, fără menționarea imobilului în litigiu. În acest context, Federația Comunităților Evreiești din România, autoarea reclamantei, nefiind beneficiara unui drept se sezină, cu atât mai mult era necesară depunerea certificatului de moștenitor, fără de care nu poate fi reținută calitatea de succesoare îndreptățită la formularea cererii de retrocedare a unui bun imobil ce au aparținut pretinsei autoare și care ar intra în sfera de aplicare a O.U.G. nr. 83/1999.

Așa fiind, constată Înalta Curte, concluzia judecătorului fondului, în sensul că reclamanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituire este una corectă. Or, dovada acestei calități revine solicitantei, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999 coroborat cu art. 10 din Normele metodologice de aplicare ale ordonanței de urgență.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 4 iunie 2019 și a sentinței civile nr. 61 din 11 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.