ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 516/2022

Ședința publică din data de 1 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta A. a formulat în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare) contestație împotriva Deciziei nr. 603/27.05.2015 emisă de pârâtă, solicitând anularea deciziei contestate, în principal obligarea pârâtei să emită o nouă decizie cu respectarea tuturor prevederilor legale, în subsidiar să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Iași, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de Statul român și acordarea de despăgubiri pentru acest imobil. Solicită de asemenea plata sumei de 2000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate, cu cheltuieli de judecată.

Primul ciclu procesual

Prin sentința nr. 29/2016 din data de 22 februarie 2016, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România;

A anulat Decizia nr. 603/27.05.2015 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România;

A obligat pârâta la emiterea unei decizii de soluționare pe fond a cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004 formulată de reclamanta A.;

A respins ca nefondat capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata de despăgubiri către reclamantă;

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

Prin decizia nr. 4629 din 18 decombrie 2018 în dosarul nr. x/2015, Înalta curte de Casației și justiție a admis recursurile declarate de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare) și A., a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Înalta Curte a apreciat drept întemeiată critica recurentei Comisia specială prin care se susține, în esență, că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 56 alin. (1) și (3) din Legea nr. 54/1928, atunci când a statuat că imobilul din str. x, fost Azil de Bătrâni, a trecut în proprietatea comunității mozaice, "de drept și fără îndeplinirea nici unei formalități", de la data constituirii acestei comunități ca persoană juridică.

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte a avut în vedere că din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale rezultă că trecerea de drept în patrimoniul comunității mozaice a bunurilor ce fac obiectul reglementării era condiționată de constatarea îndeplinirii cerințelor legii, respectiv dacă aceste bunuri erau afectate unei instituții întreținute de cultul mozaic și dacă se aflau în proprietatea unei persoane fizice sau societăți particulare.

Interpretarea dată de instanța de fond este eronată, întrucât face abstracție, în fapt, de existența alin. (3) al art. 56 care dă tribunalului de la locul situării bunului competența de a constata îndeplinirea cerințelor prevăzute la alin. (1). Or, legea trebuie interpretată în sensul aplicării sale, nu în cel al neaplicării (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat).

Suplimentar, Înalta Curte a reținut că intimata-reclamantă nu a indicat persoana fizică sau societatea particulară pe numele cărora s-ar fi aflat imobilul a cărui restituire se solicită și nici nu a dovedit că Azilul de Bătrâni ar fi fost organizat ca o societate particulară, ceea ce este de natură să ridice dubii cu privire la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 56 din Legea nr. 54/1928 în privința imobilului menționat.

Înalta Curte a constatat că, urmare însușirii argumentului potrivit căruia imobilul ce face obiectul cererii de restituire a trecut în proprietatea comunității mozaice în temeiul art. 56 din Legea nr. 54/1928, instanța de fond nu a mai analizat argumentul reclamantei referitor la dreptul B. de a iniția demersuri de restituire a bunurilor care au aparținut organizațiilor, societăților, asociațiilor, așezămintelor, fundațiilor evreiești/israelite/mozaice care au funcționat pe teritoriul României anterior anului 1949 și care au desfășurat activități de cult, sociale, de învățământ, sănătate, cultură, sport, filantropice și de cult pentru persoanele decedate, drept ce rezultă din dispozițiile art. 4 al Statutului B., recunoscut prin H.G. nr. 999/2008.

În acest context, Înalta Curte a apreciat că, deși instanța fondului a admis acțiunea, în fapt aceasta nu a soluționat fondul cauzei, întrucât nu a analizat argumentul mai sus menționat.

Al doilea ciclu procesual

Prin sentința nr. 117/2019 din 1 octombrie 2019, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

Împotriva sentinței civile nr. 117/2019 din 1 octombrie 2019 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat nerespectarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., prima instanță, în rejudecare, nu a mai analizat și calitatea de continuator a B. potrivit art. 4 din Statutul Federației recunoscut prin H.G. nr. 999/2008.

Astfel, calitatea de persoană îndreptățită trebuia analizată din două perspective, respectiv din pespectiva calității de constinuator a Comunității Evreilor din Iași, caz în care este necesar să se analizeze daca a operat sau nu transferul de proprietate de la Azilul de Bătrâni din Iași către Comunitatea Evreilor din Iași în baza art. 56 din Legea nr. 54/1928 și din pespectiva calității de continuator a Azilului de Bătrâni din Iași, analiză care se impunea a fi făcută în ipoteza în care s-ar fi reținut că transferul dreptului de proprietate nu a avut loc în temeiul Legii nr. 54/1982.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Contrar celor susținute de către recurentă, instanța de fond a făcut o interpretare corectă a acestor dispoziții, care reglementează modalitatea de trecere a bunurilor comunitare evreiești din patrimoniul unor persoane fizice sau juridice în proprietatea Comunității evreiești, în temeiul legii (ope legis), fără îndeplinirea vreunei formalități.

Astfel, art. 56 din Legea cultelor din anul 1928, a cărui greșită interpretare se susține de către recurentă, prevede că:

"toate bunurile, mobile sau imobile, afectate unei instituțiuni întreținute de cultul mozaic, aflate astăzi pe numele unei persoane fizice sau societăți particulare, trec de drept și fără îndeplinirea nici unei formalități în stăpânirea comunității mozaice respective, din ziua constituirii ei ca persoană juridică."

Potrivit art. 56 alin. (3), "tribunalul situației locului va constata dacă dispozițiunile cerute de lege sunt îndeplinite. Aceasta la cererea președintelui comunității respective".

Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că, sub efectul Legii cultelor din 1928, comunitățile evreiești locale au devenit de drept, prin efectul legii, titularele dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile la care acestea se referă, chiar dacă acestea fuseseră anterior proprietatea unor alte entități juridice, în măsura în care erau îndeplinite cumulativ următoarele condiții: comunitatea evreiască locală să fie constituită ca persoană juridică; bunul să fie afectat unei instituțiuni întreținute de Cultul Mozaic/Comunitatea Evreiască.

Prin cererea înregistrată sub nr. x din 14 septembrie 2004 la Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, reclamanta A. a solicitat restituirea în natură a imobilului din Iași, str. x, fost Azil de Bătrâni din Iași și preluat abuziv de către Statul Român.

Se reține că prin Decizia atacată nr. 603/27.05.2015 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România a fost respinsă cererea de retrocedare formulată de reclamanta A. având în vedere că reclamanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dreptul de proprietate al acesteia cu privire la imobilul solicitat.

Din actele și lucrările dosarului, rezultă, cum corect a aprecit și instanța de fond, că reclamanta nu a depus nicio dovadă din care să rezulte trecerea bunului în patrimonial comunității mozaice conform dispozițiilor Legii nr. 54/1928.

Relevante în acest sens sunt Certficatul nr. 1472 din 30 mai 1997 aflat la dosar fond, din cuprinsul căruia rezultă că,,… pentru imobilul din Iași, str. x figurează ca proprietar CNR fost Azilul de bătrâni…" și Procesul-verbal nr. x din 15 iunie 1952 de preluare a imobilului din cuprinsul căruia nu rezultă preluarea bunurilor de la proprietarul comunitatea mozaică, dosar fond.

Așadar, este corectă aserțiunea instanței de fond în sensul că nu este îndeplinită cerința prevăzută de dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999 potrivit cărora solicitantul trebuie să dovedească că este continuatorul recunoscut al persoanei juridice titulare, respectiv Azilul de bătrâni Iași de la care s-au preluat bunurile de către stat.

Or, contrar celor afirmate de recurentă, Înalta Curte are în vedere că din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale precitate rezultă că trecerea de drept în patrimoniul comunității mozaice a bunurilor ce fac obiectul reglementării era condiționată de constatarea îndeplinirii cerințelor legii, respectiv dacă aceste bunuri erau afectate unei instituții întreținute de cultul mozaic și dacă se aflau în proprietatea unei persoane fizice sau societăți particulare.

Interpretarea contrară ar face abstracție, în fapt, de existența alin. (3) al art. 56 care dă tribunalului de la locul situării bunului competența de a constata îndeplinirea cerințelor prevăzute la alin. (1). Or, legea trebuie interpretată în sensul aplicării sale, nu în cel al neaplicării (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat).

Suplimentar, Înalta Curte reține că intimata-reclamantă nu a indicat persoana fizică sau societatea particulară pe numele cărora s-ar fi aflat imobilul a cărui restituire se solicită și nici nu a dovedit că Azilul de Bătrâni Îași ar fi fost organizat ca o societate particulară.

Or, simpla modificare a art. 4 din Statutului B. de a iniția demersuri de restituire a bunurilor care au aparținut organizațiilor, societăților, asociațiilor, așezămintelor, fundațiilor evreiești/israelite/mozaice care au funcționat pe teritoriul României anterior anului 1949 și care au desfășurat activități de cult, sociale, de învățământ, sănătate, cultură, sport, filantropice și de cult pentru persoanele decedate, nu poate face dovada că reclamanta este succesorul juridic al fostului titular al dreptului de proprietate, Azilul de Bătrâni Îași și nici nu presupune îndeplinirea cerințelor stipulate de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Față de considerentele mai sus expuse și văzând dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 117/2019 din 1 octombrie 2019 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 117/2019 din 1 octombrie 2019 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 februarie 2022.