ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4629/2018

Ședința publică din data de 6 noiembrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1227/20.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1563A/07.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a admis recursul declarat de pârâta Agenția Națională Pentru Locuințe București împotriva aceleiași decizii, pe care a modificat-o, în sensul că a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 10044/11.07.2012 și împotriva încheierilor din 30.12.2011, 22.02.2012 și 04.05.2012, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2011, și a menținut în tot sentința apelată.

Împotriva acestei decizii, contestatorul A. a formulat contestație în anulare, iar prin cererea înregistrată la data de 20.04.2018, a formulat, în dosarul nr. x/2017, o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. (1) pct. 4., art. 51 alin. (1), art. 3 lit. i), j) și m) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 21.09.2004, precum și a art. 70, 71, și 72 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor raportat la art. 21 alin. (1), (3) și (4) din Constituția României.

Prin decizia nr. 3373/19.09.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea contestatorului A. de sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 70-71 și 72 din Legea nr. 303/2004 și a acordat termen pentru soluționarea contestației în anulare la 14.11.2018, cu citarea părților.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, care are legatură cu soluționarea cauzei în orice faza a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Exceptia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de catre instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstitutionale printr-o decizie anterioara a Curții Constituționale."

Înalta Curte a reținut că, raportat la dispozițiile legale sus-citate, dar și ale art. 21 din Constituția României, în speță nu se impune sesizarea Curții Constituționale, cu motivarea că prima condiție pentru a sesiza Curtea Constituțională este aceea a interesului procesual, ceea ce presupune ca partea să probeze influența hotărâtoare asupra judecării procesului a textelor sau dispozițiilor dintr-o lege sau o ordonanță în vigoare, contestate sub aspectul constitutionalității acestora.

Prin urmare, invocarea excepției de neconstituționalitate în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare trebuie să aibă legătură cu această cale de atac, condiție care nu este îndeplinită în cauză, întrucât contestatorul invocă aspecte de neconstituționalitate raportat la faza recursului și anume la momentul pronunțării hotărârii.

Împotriva acestei hotărâri, A. a declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, cu consecința sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. (1) pct. 4., art. 51 alin. (1), art. 3 lit. i), j) și m) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 21.09.2004, precum și a art. 70, 71, și 72 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

În motivare, a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, atât timp cât erau îndeplinite toate condițiile de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Astfel, a arătat că norma a cărei neconcordanță cu Constituția este invocată reprezintă tocmai unul dintre motivele de contestație în anulare formulate în dosarul nr. x/2017, din perspectiva art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că, în baza dispozițiilor atacate cu excepția de neconstituționalitate, decizia a fost dată cu încălcarea normelor de ordine publică privind competența, de către alte persoane decât judecătorii din completul de judecată.

Astfel, din moment ce contestația în anulare este întemeiată tocmai pe dispozițiile Regulamentului și pe dispozițiile art. 70, 71 și 72 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, a căror constituționalitate este criticată, acestea reprezintă tocmai normele ce urmează a fi analizate la judecarea contestației în anulare ce face obiectul dosarului nr. x/2017,

De asemenea, a arătat că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu disting între normele procedurale si cele de drept material, ambele categorii putând influența soluționarea cauzei; așa fiind, prevederea criticată face parte dintre normele supuse controlului de constituționalitate.

A subliniat recurentul că atât jurisprudența, cât și doctrina, au reținut că excepțiile de neconstituționalitate pot fi ridicate în orice fază a litigiului, inclusiv în căile extraordinare de atac.

Cu privire la condiția vizând invocarea excepției de una dintre părțile litigiului, a susținut că și aceasta este îndeplinită, atât timp cât legea nu face distincție între diferitele calități ale părților, care ar rezulta din natura litigiului sau momentul în care acesta se află.

Totodată, a susținut că este îndeplinită și condiția impusă de alin. (3) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, de vreme ce din arhiva electronică a Curții Constituționale reiese că prevederile criticate nu au fost niciodată supuse controlului de constituționalitate, din perspectiva art. 21 din Constituție.

În opinia recurentului, toate cele trei condiții de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate sunt îndeplinite, astfel că aceasta trebuie înaintată Curții Constituționale pentru pronunțarea unei decizii cu privire la constituționalitate și se impune ca instanța să formuleze concluzii de admitere a excepției.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care excepția de neconstituționalitate este întemeiată, subliniind că textele de lege criticate încalcă dispozițiile art. 21 din Constituția României.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Astăzi, în ședință publică, recurentul a precizat că restrânge recursul doar la criticile vizând sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiile art. 70, art. 71 și art. 72 din Legea nr. 303/2004, fără a mai susține criticile privind dispozițiile din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate din oficiu, de una dintre părți sau de procuror în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Totodată, conform dispozițiilor art. 29 alin. (6) din Legea 47/1992, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța va respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În speță, prin hotărârea recurată, Înalta Curte a reținut că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, cu motivarea că prima condiție pentru a sesiza Curtea Constituțională este aceea a interesului procesual, ceea ce presupune ca partea să probeze influența hotărâtoare asupra judecării procesului a textelor sau dispozițiilor dintr-o lege sau o ordonanță în vigoare, contestate sub aspectul constituționalității; or, invocarea excepției de neconstituționalitate în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare trebuie să aibă legătură cu această cale de atac, condiție care nu este îndeplinită în cauză.

În opinia recurentei, hotărârea prin care i-a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale este nelegală, atât timp cât norma a cărei neconcordanță cu Constituția este invocată reprezintă tocmai unul dintre motivele de contestație în anulare, formulate în dosarul nr. x/2017, din perspectiva art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că, în baza dispozițiilor atacate cu excepția de neconstituționalitate, decizia a fost dată cu încălcarea normelor de ordine publică privind competența, de către alte persoane decât judecătorii din completul de judecată.

Înalta Curte subliniază că excepția de neconstituționalitate este un incident apărut în cursul unui proces, asemănător chestiunilor prejudiciale obișnuite, și, în principiu, invocarea ei trebuie să reclame justificarea unui interes, motiv pentru care prin dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 s-au stabilit condițiile de sesizare a Curții Constituționale.

Verificarea condițiilor prevăzute de lege a fost stabilită în competența instanței în fața căreia a fost ridicată această excepție, așa încât, respectând aceste dispoziții, instanța supremă a verificat cererea contestatorului, oprindu-se mai întâi asupra admisibilității sesizării, potrivit reglementării din alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În concret, așa cum s-a arătat și în precedent, art. 29 alin. (1) din lege prevede că pot face obiect al excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor, legi sau ordonanțe, care au legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Rezultă din aceste prevederi că dispozițiile normative puse în discuție trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, înțelegând prin aceasta fondul litigiului și orice alte dispoziții care au legătură cu fondul litigiului.

În cazul de față, dispozițiile art. 70, art. 71 și art. 72 din Legea nr. 303/2004 invocate de recurent stipulează că magistrații-asistenți participă la ședințele de judecată ale secțiilor, redactează încheierile, participă cu vot consultativ la deliberări și redactează hotărâri, conform repartizării făcute de președinte pentru toți membrii completului de judecată.

Prin urmare, dispozițiile legale a căror neconstituționalitate se invocă nu au legătură cu soluționarea cauzei, de vreme ce nu se justifică nicio vătămare adusă intereselor recurentului prin redactarea de către magistratul-asistent a hotărârii pronunțate de completul de judecată în fața căruia au avut loc dezbaterile.

Considerentele hotărârii atacate, prin care s-a reținut că neconstituționalitatea dispozițiilor art. 70, art. 71 și art. 72 din Legea nr. 303/2004 nu are legătură cu soluționarea contestației în anulare sunt, așadar, corecte.

Pentru aceste motive, Înalta Curtea apreciază recursul nefondat și îl va respinge ca atare, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 3373 din 19 septembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 noiembrie 2018.