ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4631/2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, la data de 23 septembrie 2015, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare), contestație împotriva Deciziei nr. 607 din 27 mai 2015 emisă de pârâtă, solicitând anularea deciziei atacate, în principal, obligarea pârâtei să emită o nouă decizie cu respectarea tuturor prevederilor legale, iar, în subsidiar, să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Iași, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de Statul român și acordarea de despăgubiri pentru acest imobil.

A solicitat, de asemenea, plata sumei de 2.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 52/2016 din data de 15 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare), în sensul că a anulat Decizia nr. 607 din 27 mai 2015 emisă de către pârâtă și a obligat pârâta să emită o decizie de soluționare pe fond a cererii de retrocedare formulată de către reclamantă sub nr. x din 14 septembrie 2004; A respins solicitarea reclamantei privind acordarea de despăgubiri și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinței nr. 52/2016 din data de 15 martie 2016 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

Prin cererea de recurs formulată de reclamanta A. s-a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Recurenta a precizat că prin cererea de recurs nu înțelege să conteste soluția de anulare a deciziei emise de pârâtă, ci contestă exclusiv soluția dată asupra cererii de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosință, precum și soluția dată asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Astfel, recurenta a arătat că prin emiterea Deciziei de respingere a cererii de retrocedare a fost negat dreptul de proprietate al recurentei-reclamante asupra imobilului revendicat, fiind lipsită astfel de dreptul de folosință asupra acestuia.

S-a susținut că împrejurarea că nu a fost soluționată pe fond cererea de restituire a reclamantei nu are nicio relevanță, atâta timp cât prin acest comportament i s-a cauzat un prejudiciu, constând în lipsa de folosință a imobilului.

De asemenea, a fost criticată soluția de respingere a cererii de obligare a pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate de recurenta-reclamantă, întrucât instanța de fond a acordat numai suma de 2.000 RON din totalul de 6.807 RON, deși suma percepută cu titlu de onorariu avocat nu este exagerat de mare, ci este proporțională cu activitatea desfășurată efectiv de apărător, precum și cu gradul de complexitate al cauzei.

Prin recursul formulat, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a hotărârii recurate și respingerea acțiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că instanța de fond în mod greșit a apreciat că în temeiul art. 56 din Legea nr. 54/1928 Comunitatea evreiască din Iași, înființată în anul 1929, are calitatea de proprietar asupra imobilului proprietate a Spitalului Israelit, întrucât, din analiza prevederilor legale rezultă faptul că pentru a opera transferul dreptului de proprietate asupra unor imobile în favoarea comunității mozaice este necesar să fie îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de textul indicat.

S-a precizat că în cauză Comunitatea evreilor din Iași nu a solicitat instanței verificarea îndeplinirii cerințelor prevăzute de lege, drept pentru care reclamanta nu se poate prevala de dispozițiile art. 56 din Legea cultelor.

De asemenea, s-a subliniat că Spitalul israelit și Comunitatea evreilor din Iași erau organizate diferit, aveau organe de conducere proprii și bugete separate, astfel încât în lipsa diligențelor întreprinse de președintele Comunității evreiești nu se poate conchide că imobilul ce a aparținut Spitalului Israelit a trecut de drept, prin efectul Legii cultelor din 1928, în patrimoniul Comunității Evreilor din Iași.

Astfel, s-a subliniat că în dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x din 14 septembrie 2004 nu a fost depusă dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de art. 56 alin. (3) din Legea nr. 54/1928 și, de altfel, din niciunul din actele depuse la dosarul aferent cererii de retrocedare nu a reieșit dovada transferului dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat din patrimoniul Spitalului Israelit din Iași în patrimoniul Comunității evreilor din Iași, motiv pentru care decizia emisă de recurenta-pârâtă este legală, iar instanța de fond în mod greșit a soluționat cauza.

Cu privire la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată s-a arătat că în mod greșit au fost acordate cheltuielile de judecată, întrucât în cauză pârâta nu se află în culpă procesuală care să determine acordarea cheltuielilor de judecată.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 12 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 2 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată a recursului la data de 9 noiembrie 2011.

Examinând sentința recurată, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect contestație împotriva Deciziei nr. 607 din 27 mai 2015 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare), solicitând anularea deciziei contestate: în principal, obligarea pârâtei să emită o nouă decizie cu respectarea tuturor prevederilor legale; în subsidiar, să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Iași, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască, preluată abuziv de Statul român și acordarea de despăgubiri pentru acest imobil. A solicitat și plata sumei de 2.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate.

Prin sentința atacată, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 607 din 27 mai 2015 emisă de pârâtă, a obligat pârâta la emiterea unei decizii de soluționare pe fond a cererii de retrocedare nr. x din 14 septembrie 2004 formulată de reclamantă, a respins ca nefondat capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata de despăgubiri și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Reclamanta A. a formulat la data de 14 septembrie 2004 cererea nr. x, prin care a solicitat pârâtei Comisia de retrocedare restituirea imobilului situat în Iași, str. x, arătând că aceasta este fostă proprietate a comunității evreiești și invocând dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

Prin Decizia nr. 607 din 27 mai 2015, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare), în baza dispozițiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999, a respins cererea de retrocedare depusă de reclamantă, reținând că solicitanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate, respectiv a recunoașterii continuității entității juridice de drept privat de la care s-au preluat bunurile de către stat, fără însă a se preciza expres în decizie cine a fost persoana juridică titulară de la care s-a preluat abuziv acest bun.

Abia în cuprinsul întâmpinării, pârâta o indică pe aceasta ca fiind Spitalul Israelit din Iași, așa cum susține, de altfel, și reclamanta.

Instanța de fond a apreciat că actul administrativ emis de pârâtă în soluționarea cererii de retrocedare formulată de A. cuprinde elemente de fapt și de drept care se pot constitui într-o motivare aptă să permită formularea unei apărări de persoana vătămată și un control al legalității de către instanță, singura carență în conturarea situației de fapt fiind aceea că nu se indică, cum s-a arătat în cele ce preced, de la cine anume a fost preluat de către stat imobilul din str. x. Cum reclamanta a indicat încă de la început, odată cu depunerea cererii nr. x, că imobilul a fost inițial al Azilului de Bătrâni și cum pârâta a confirmat acest aspect prin întâmpinare, decizia contestată este motivată.

De asemenea, studiind documentația transmisă de pârâtă, instanța de fond a constatat că reclamanta și-a formulat numeroase apărări în scris și că a fost reprezentată la ședințele comisiei, fiindu-i respectat dreptul la apărare. Totodată, reclamanta a avut posibilitatea și de a-și formula apărări pe calea contestației de față, nefiindu-i îngrădit nici de această dată dreptul de apărare.

În ceea ce privește criticile legate de soluția concretă dată cererii reclamantei, curtea de apel a reținut că decizia contestată constată că reclamanta nu a probat cu hotărâre judecătorească de recunoaștere a continuității, potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, că este succesoarea entității juridice de drept privat care a fost titular al dreptului de proprietate. Or, potrivit înscrisurilor de la dosar, rezultă că imobilul a aparținut anterior anului 1928 Spitalului Israelit din Iași, aspect necontestat de pârâtă prin întâmpinare.

Reclamanta a susținut că prin efectul Legii cultelor din 1928, imobilul a trecut de drept în proprietatea Comunității evreiești, a cărei continuatoare este însăși reclamanta, iar pârâta a arătat că imobilul a rămas după 1928 în proprietatea Spitalului Israelit, de la care a și fost preluat de stat prin Decretul nr. 302/1948, potrivit procesului-verbal din același an, depus la dosar, fiind, așadar aplicabile dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, în ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită la restituire, dispoziții coroborate cu cele ale art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit acestui ultim text de lege, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945. Îndreptățirea la masurile reparatorii este condiționată de continuarea activității ca persoana juridica pana la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fie fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea să-și fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constata că sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă, precum și partidele politice a căror activitate a fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă și-au reluat activitatea în condițiile legii.

Prima instanță a reținut că legea face referire la fostul proprietar al bunului preluat abuziv de stat, acesta fiind îndreptățit, prin continuatorii săi, la măsuri reparatorii - restituire în natură sau în echivalent. În conformitate cu dispozițiile art. 56 alin. (1) și (3) din Legea nr. 54/1928, toate bunurile mobile sau imobile afectate unei instituțiuni întreținute de cultul mozaic, aflate astăzi pe numele unei persoane fizice sau societăți particulare, trec de drept și fără îndeplinirea nici unei formalități în stăpânirea comunității mozaice respective din ziua constituirii acesteia ca persoană juridică.

Așadar și imobilul din str. x, a trecut în proprietatea comunității mozaice, "de drept și fără îndeplinirea nici unei formalități", de la data constituirii acestei comunități ca persoană juridică, în 1929. Hotărârea judecătorească dată în constatarea îndeplinirii condițiilor legale, hotărâre cerută de alin. (3) al art. 56 din aceeași lege, nu are caracter constitutiv sau translativ de drepturi de proprietate pentru ca în lipsa acesteia pârâtul să refuze recunoașterea transmiterii dreptului de proprietate către comunitatea mozaică.

Așadar, bunul din str. x a fost la momentul preluării lui de către stat (1948) al comunității evreiești, fiind afectat folosirii de către Spitalul Israelit din Iași, astfel explicându-se de ce în procesul-verbal de predare primire a figurat acesta și nu Comunitatea evreiască.

Așadar, a reținut instanța de fond că nu se mai impunea ca reclamanta să prezinte în fața Comisiei dovada că este continuatoarea Spitalului Israelit- bun al comunității evreiești, A. având calitatea, recunoscută chiar de pârâtă, de reprezentantă a Comunității evreiești.

Comunitatea evreiască este persoană juridică ce a existat în mod continuu din 1929, nefiind necesară o altă hotărâre de recunoaștere a calității de continuator, sens în care dispune și art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Curtea de apel a apreciat că nu poate proceda la analiza pe fond a dreptului reclamantei de a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 și de a i se acorda despăgubiri, plenitudine de competență în acest sens având, în primă etapă, Comisia, potrivit dispozițiilor H.G. nr. 1093/2005. Aceasta, emițând decizia contestată, a soluționat cererea reclamantei pe excepție, nu a verificat toate celelalte condiții de fond ale O.U.G. nr. 83/1999.

Capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri a fost respins pentru același motiv, al soluționării cererii de către Comisia specială în temeiul unei excepții - cea a lipsei calității de continuatoare a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat, coroborat cu împrejurarea că nu s-a invocat și probat vreun alt prejudiciu, determinat, eventual, de întârzierea în analiza cererii pe fond.

Fiind în culpă procesuală, pârâta a fost obligată, în baza dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă și dovedite în cauză.

Înalta Curte apreciază drept întemeiată critica recurentei Comisia specială prin care se susține, în esență, că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 56 alin. (1) și (3) din Legea nr. 54/1928, atunci când a statuat că imobilul din str. x, afectat folosirii de către Spitalul Israelit, a trecut în proprietatea comunității mozaice, "de drept și fără îndeplinirea nici unei formalități", de la data constituirii acestei comunități ca persoană juridică.

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte are în vedere că din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale rezultă că trecerea de drept în patrimoniul comunității mozaice a bunurilor ce fac obiectul reglementării era condiționată de constatarea îndeplinirii cerințelor legii, respectiv dacă aceste bunuri erau afectate unei instituții întreținute de cultul mozaic și dacă se aflau în proprietatea unei persoane fizice sau societăți particulare.

Interpretarea dată de instanța de fond este eronată, întrucât face abstracție, în fapt, de existența alin. (3) al art. 56 care dă tribunalului de la locul situării bunului competența de a constata îndeplinirea cerințelor prevăzute la alin. (1). Or, legea trebuie interpretată în sensul aplicării sale, nu în cel al neaplicării (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat).

Suplimentar, Înalta Curte reține că intimata-reclamantă nu a indicat persoana fizică sau societatea particulară pe numele cărora s-ar fi aflat imobilul a cărui restituire se solicită și nici nu a dovedit că Spitalul Israelit ar fi fost organizat ca o societate particulară, ceea ce este de natură să ridice dubii cu privire la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 56 din Legea nr. 54/1928 în privința imobilului menționat.

Înalta Curte constată că, urmare însușirii argumentului potrivit căruia imobilul ce face obiectul cererii de restituire a trecut în proprietatea comunității mozaice în temeiul art. 56 din Legea nr. 54/1928, instanța de fond nu a mai analizat argumentul reclamantei referitor la dreptul Federației Comunităților Evreiești din România de a iniția demersuri de restituire a bunurilor care au aparținut organizațiilor, societăților, asociațiilor, așezămintelor, fundațiilor evreiești/israelite/mozaice care au funcționat pe teritoriul României anterior anului 1949 și care au desfășurat activități de cult, sociale, de învățământ, sănătate, cultură, sport, filantropice și de cult pentru persoanele decedate, drept ce rezultă din dispozițiile art. 4 al Statutului Federației Comunităților Evreiești din România, recunoscut prin H.G. nr. 999/2008.

În acest context, Înalta Curte apreciază că, deși instanța fondului a admis acțiunea, în fapt aceasta nu a soluționat fondul cauzei, întrucât nu a analizat argumentul mai sus menționat. Or, în raport cu principii fundamentale ale procesului civil (dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare), soluționarea fondului presupune elucidarea tuturor aspectelor esențiale ale raportului juridic dedus judecății, astfel cum acestea au fost relevate prin cererea de chemare în judecată. În mod evident, principiul dublului grad de jurisdicție împiedică instanța de control judiciar să analizeze direct în recurs argumentele ce nu au făcut obiectul analizei instanței de fond.

Cât privește recursul declarat de A., Înalta Curte constată că, în actualul stadiu al procesului, nu poate proceda la analizarea criticilor acesteia, care privesc modul de soluționare a cererii de obligare a Comisiei speciale la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, precum și la plata integrală a cheltuielilor de judecată. Aceasta în condițiile în care soluționarea acestor capete de cerere depinde de soluția ce va fi dată capătului de cerere principal având ca obiect anularea Deciziei nr. 607 din 27 mai 2015 emisă de Comisia specială.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Față de considerentele mai sus expuse și văzând prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de A. și Comisia Specială de Retrocedare împotriva Sentinței nr. 52/2016 din data de 15 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 decembrie 2018.

Procesat de GGC - LM