ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4630/2018

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, la data de 23 septembrie 2015, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare), contestație împotriva Deciziei nr. 605 din 27 mai 2015 emisă de pârâtă, solicitând anularea deciziei contestate, în principal obligarea pârâtei să emită o nouă decizie cu respectarea tuturor prevederilor legale, iar în subsidiar să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Iași, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de Statul român și acordarea de despăgubiri pentru acest imobil. A solicitat, de asemenea, plata sumei de 2.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate, cu cheltuieli de judecată. 1.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 14 din data de 28 ianuarie 2016 Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare), a anulat Decizia nr. 605 din 27 mai 2015 emisă de pârâtă, a obligat pârâta la emiterea unei decizii de soluționare pe fond a cererii de retrocedare nr. x din 14 septembrie 2004 formulate de reclamantă, a respins cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6.842 RON cheltuieli de judecată. 1.

Cererea de recurs Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. Recurenta a arătat că în mod greșit a apreciat instanța de fond că în temeiul art. 56 din Legea nr. 54/1928 pentru regimul general al cultelor Comunitatea evreiască din Iași, înființată în anul 1929, are calitatea de proprietar asupra imobilului proprietate a Spitalului Israelit. Astfel, s-a arătat că în mod greșit instanța de fond a apreciat că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în municipiul Iași, str. x, Iași din patrimoniul Spitalului Israelit din Iași în patrimoniul Comunității Evreiești din Iași a avut loc de drept și fără a fi necesară nicio formalitate, întrucât dispozițiile art. 56 din actul normativ indicat impuneau îndeplinirea cumulativă a anumitor condiții.verificarea îndeplinirii respectivelor condiții trebuia să fie făcută de instanță la cererea președintelui comunității mozaice. S-a precizat că nu a fost solicitată de către Comunitatea evreilor din Iași verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, astfel încât intimata-reclamantă nu se poate prevala de dispozițiile art. 56 din Legea cultelor, în condițiile în care nu s-a constatat intrarea de drept a imobilului în stăpânirea comunității evreiești locale. Recurenta a precizat că într-o cauză similară președintele Comunității evreilor din București a depus la Tribunalul Ilfov o cerere prin care solicita să se transcrie pe numele numitei Comunități un imobil care a aparținut unei societăți israelite. De aceea, s-a arătat că în mod corect Comisia Specială de Retrocedare a apreciat că la dosarul aferent cererii de retrocedare trebuiau depuse înscrisuri din care să reiasă că, la momentul constituirii Comunității evreilor din Iași, în anul 1929, a fost verificată îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 56 alin. (1) din Legea nr. 54/1928 pentru imobilul în cauză sau, în lipsa acestora, ar fi trebuit să fie depuse înscrisuri din care să reclamanta s-a comportat ca un proprietar ulterior constituirii comunității. De asemenea, recurenta a arătat că din niciunul dintre actele depuse la dosarul aferent cererii de retrocedare nu a reieșit dovada transferului dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat din patrimoniul Spitalului Israelit din Iași în patrimoniul Comunității Evreilor din Iași, întrucât în niciunul dintre aceste acte nu este menționată Comunitatea, ci doar Spitalul Israelit din Iași. Ca atare, recurenta a precizat că din actele depuse la Dosarul intern nr. x din 14 septembrie 2004 s-a constatat că reclamanta, A., nu a putut face dovada faptului că transmiterea dreptului de proprietate către comunitatea mozaică a operat în condițiile legii, nefiind dovedită astfel calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999. Recurenta a arătat că din analiza înscrisurilor depuse la dosar a rezultat că imobilul solicitat a trecut în proprietatea statului român din proprietatea Spitalului israelit, iar Comunitatea Evreilor din Iași nu a avut calitatea de proprietar al imobilului menționat la momentul trecerii acestuia în proprietatea statului. Cu privire la cheltuielile de judecată acordate reclamantei, recurenta a solicitat, față de admiterea în parte a acțiunii reclamantei, reducerea corespunzătoare a sumei acordate proporțional cu partea de acțiune admisă 1.

Apărările intimatei Prin întâmpinarea depusă la motivele de recurs comunicate, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs. Intimata a susținut că este continuatoarea entităților aparținând minorității evreiești din România care au deținut imobilul, nefiind astfel necesară obținerea unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a acestei calități. Astfel, intimata a arătat că sunt incidente cauzei dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999, care, pe lângă unele aspecte procedurale privind calitatea de persoană îndreptățită, bunurile care fac obiectul reglementărilor legale speciale sau formalitățile care trebuie îndeplinite, cuprind și dispoziții privind recunoașterea, prin hotărâre judecătorească, a calității de continuator a entității juridice care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate. 1.

Răspunsul la întâmpinare Recurenta a arătat faptul că nu pot fi reținute afirmațiile intimatei conform cărora Federația este continuatoarea de drept a tuturor comunităților evreiești locale și a entităților juridice constituite de sau întreținute de membrii B. având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999 în conformitate cu care recunoașterea continuității entității juridice de drept privat care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate se face de instanța judecătorească ce a autorizat funcționarea acesteia, în condițiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001. II. Procedura de soluționare a recursului 1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 24 mai 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 2 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată a recursului la data de 9 noiembrie 2011. 2. Cu privire la fondul recursului Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect contestație împotriva Deciziei nr. 605 din 27 mai 2015 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare), solicitând anularea deciziei contestate, în principal obligarea pârâtei să emită o nouă decizie cu respectarea tuturor prevederilor legale, iar în subsidiar să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Iași, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de Statul român și acordarea de despăgubiri pentru acest imobil. Prin sentința pronunțată de instanța de fond a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare), a fost anulată Decizia nr. 605 din 27 mai 2015 emisă de pârâtă, a fost obligată pârâta la emiterea unei decizii de soluționare pe fond a cererii de retrocedare nr. x din 14 septembrie 2004 formulate de reclamantă, a fost respins cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6.842 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Reclamanta A. a formulat la data de 14 septembrie 2004 cererea nr. x, prin care a solicitat pârâtei Comisia de retrocedare restituirea imobilului situat în Iași, str. x, arătând că aceasta este fostă proprietate a comunității evreiești și invocând dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România. Prin Decizia nr. 605 din 27 mai 2015, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare), în baza dispozițiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999, a respins cererea de retrocedare depusă de reclamantă, reținând că solicitanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate, respectiv a recunoașterii continuității entității juridice de drept privat de la care s-au preluat bunurile de către stat, fără însă a se preciza expres în decizie cine a fost persoana juridică titulară de la care s-a preluat abuziv acest bun. Abia în cuprinsul întâmpinării, pârâta o indică pe aceasta ca fiind Spitalul Israelit Iași, așa cum susține, de altfel, și reclamanta. Instanța de fond a apreciat că actul administrativ emis de pârâtă în soluționarea cererii de retrocedare formulată de A. cuprinde elemente de fapt și de drept care se pot constitui într-o motivare aptă să permită formularea unei apărări de persoana vătămată și un control al legalității de către instanță, singura carență în conturarea situației de fapt fiind aceea că nu se indică, cum s-a arătat în cele ce preced, de la cine anume a fost preluat de către stat imobilul din str. x. Cum reclamanta a indicat încă de la început, odată cu depunerea cererii nr. x, că imobilul a fost inițial al Spitalului Israelit Iași și cum pârâta a confirmat acest aspect prin întâmpinare, decizia contestată este motivată. De asemenea, studiind documentația transmisă de pârâtă, instanța de fond a constatat că reclamanta și-a formulat numeroase apărări în scris și că a fost reprezentată la ședințele comisiei, fiindu-i respectat dreptul la apărare. Totodată, reclamanta a avut posibilitatea și de a-și formula apărări pe calea contestației de față, nefiindu-i îngrădit nici de această dată dreptul de apărare. În ceea ce privește criticile legate de soluția concretă dată cererii reclamantei, curtea de apel a reținut că decizia contestată constată că reclamanta nu a probat cu hotărâre judecătorească de recunoaștere a continuității, potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, că este succesoarea entității juridice de drept privat care a fost titular al dreptului de proprietate. Or, potrivit înscrisurilor de la dosar, rezultă că imobilul a aparținut anterior anului 1928 Spitalului Israelit Iași, aspect necontestat de pârâtă prin întâmpinare. Reclamanta a susținut că prin efectul Legii cultelor din 1928, imobilul a trecut de drept în proprietatea Comunității evreiești, a cărei continuatoare este însăși reclamanta, iar pârâta a arătat că imobilul a rămas după 1928 în proprietatea Spitalului Israelit Iași, de la care a și fost preluat de stat prin Decretul nr. 302/1948, potrivit procesului-verbal din același an, depus la dosar, fiind, așadar aplicabile dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, în ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită la restituire, dispoziții coroborate cu cele ale art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001. Potrivit acestui ultim text de lege, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945. Îndreptățirea la masurile reparatorii este condiționată de continuarea activității ca persoana juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fie fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea să-și fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă, precum și partidele politice a căror activitate a fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă și-au reluat activitatea în condițiile legii. Prima instanță a reținut că legea face referire la fostul proprietar al bunului preluat abuziv de stat, acesta fiind îndreptățit, prin continuatorii săi, la măsuri reparatorii - restituire în natură sau în echivalent. În conformitate cu dispozițiile art. 56 alin. (1) și (3) din Legea nr. 54/1928, toate bunurile mobile sau imobile afectate unei instituțiuni întreținute de cultul mozaic, aflate astăzi pe numele unei persoane fizice sau societăți particulare, trec de drept și fără îndeplinirea nici unei formalități în stăpânirea comunității mozaice respective din ziua constituirii acesteia ca persoană juridică. Așadar și imobilul din str. x, fost Spital Israelit, a trecut în proprietatea comunității mozaice, "de drept și fără îndeplinirea nici unei formalități", de la data constituirii acestei comunități ca persoană juridică, în 1929. Hotărârea judecătorească dată în constatarea îndeplinirii condițiilor legale, hotărâre cerută de alin. (3) al art. 56 din aceeași lege, nu are caracter constitutiv sau translativ de drepturi de proprietate pentru ca în lipsa acesteia pârâtul să refuze recunoașterea transmiterii dreptului de proprietate către comunitatea mozaică. Așadar, bunul din str. x a fost la momentul preluării lui de către stat (1948) al comunității evreiești, fiind afectat folosirii de către Spitalul Israelit din Iași, astfel explicându-se de ce în procesul-verbal de predare-primire a figurat acest proprietar și nu Comunitatea evreiască. Așadar, instanța de fond a reținut că nu se mai impunea ca reclamanta să prezinte în fața Comisiei dovada că este continuatoarea Spitalului Israelit- bun al comunității evreiești, A. având calitatea, recunoscută chiar de pârâtă, de reprezentantă a Comunității evreiești. Comunitatea evreiască este persoană juridică ce a existat în mod continuu din 1929, nefiind necesară o altă hotărâre de recunoaștere a calității de continuator, sens în care dispune și art. 3 din Legea nr. 10/2001. Curtea de apel a apreciat că nu poate proceda la analiza pe fond a dreptului reclamantei de a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 și de a i se acorda despăgubiri, plenitudine de competență în acest sens având, în primă etapă, Comisia, potrivit dispozițiilor H.G. nr. 1093/2005. Aceasta, emițând decizia contestată, a soluționat cererea reclamantei pe excepție, nu a verificat toate celelalte condiții de fond ale O.U.G. nr. 83/1999. Fiind în culpă procesuală, pârâta a fost obligată, în baza dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă și dovedite în cauză - taxă judiciară de timbru. Înalta Curte apreciază drept întemeiată critica recurentei Comisia specială prin care se susține, în esență, că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 56 alin. (1) și (3) din Legea nr. 54/1928 atunci când a statuat că imobilul din str. x, fost Spital Israelit, a trecut în proprietatea comunității mozaice, "de drept și fără îndeplinirea nici unei formalități", de la data constituirii acestei comunități ca persoană juridică. Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte are în vedere că din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale rezultă că trecerea de drept în patrimoniul comunității mozaice a bunurilor ce fac obiectul reglementării era condiționată de constatarea îndeplinirii cerințelor legii, respectiv dacă aceste bunuri erau afectate unei instituții întreținute de cultul mozaic și dacă se aflau în proprietatea unei persoane fizice sau societăți particulare. Interpretarea dată de instanța de fond este eronată, întrucât face abstracție, în fapt, de existența alin. (3) al art. 56 care dă tribunalului de la locul situării bunului competența de a constata îndeplinirea cerințelor prevăzute la alin. (1). Or, legea trebuie interpretată în sensul aplicării sale, nu în cel al neaplicării (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat). Suplimentar, Înalta Curte reține că intimata-reclamantă nu a indicat persoana fizică sau societatea particulară pe numele cărora s-ar fi aflat imobilul a cărui restituire se solicită și nici nu a dovedit că Spitalul Israelit ar fi fost organizat ca o societate particulară, ceea ce este de natură să ridice dubii cu privire la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 56 din Legea nr. 54/1928 în privința imobilului menționat. Înalta Curte constată că, urmare însușirii argumentului potrivit căruia imobilul ce face obiectul cererii de restituire a trecut în proprietatea comunității mozaice în temeiul art. 56 din Legea nr. 54/1928, instanța de fond nu a mai analizat argumentul reclamantei referitor la dreptul C. de a iniția demersuri de restituire a bunurilor care au aparținut organizațiilor, societăților, asociațiilor, așezămintelor, fundațiilor evreiești/israelite/mozaice care au funcționat pe teritoriul României anterior anului 1949 și care au desfășurat activități de cult, sociale, de învățământ, sănătate, cultură, sport, filantropice și de cult pentru persoanele decedate, drept ce rezultă din dispozițiile art. 4 al Statutului C., recunoscut prin H.G. nr. 999/2008. În acest context, Înalta Curte apreciază că, deși instanța fondului a admis acțiunea, în fapt aceasta nu a soluționat fondul cauzei, întrucât nu a analizat argumentul mai sus menționat. Or, în raport cu principiile fundamentale ale procesului civil (dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare), soluționarea fondului presupune elucidarea tuturor aspectelor esențiale ale raportului juridic dedus judecății, astfel cum acestea au fost relevate prin cererea de chemare în judecată. În mod evident, principiul dublului grad de jurisdicție împiedică instanța de control judiciar să analizeze direct în recurs argumentele ce nu au făcut obiectul analizei instanței de fond. Dincolo de împrejurarea nedepunerii la dosar a Sentinței civile nr. 396 din 7 noiembrie 1931 a Tribunalului Județului Iași, secția a II-a, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că această hotărâre nu are putere de lucru judecat în cauză, dat fiind că, în mod evident, Comisia specială nu a fost parte în dosarul Tribunalului Iași. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Față de considerentele mai sus expuse și văzând prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 497 noul C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.