ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 892/2024

Ședința publică din data de 15 februarie 2024

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 604/27.05.2015 emise de pârâtă și, în principal, obligarea pârâtei să emită o nouă decizie cu respectarea tuturor prevederilor legale, iar în subsidiar să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Iași, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de Statul român și acordarea de despăgubiri pentru acest imobil. Reclamanta a mai solicitat plata sumei de 2000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 85 din data de 05 mai 2016, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România și a anulat Decizia nr. 604/27.05.2015 emisă de pârâtă.

A obligat pârâta la emiterea unei decizii de soluționare pe fond a cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004 formulate de reclamantă.

A respins cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 7192 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanta A. și pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

Prin Decizia nr. 842 din 20 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă Fundația "A." împotriva sentinței nr. 85 din 05 mai 2016 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

A anulat recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut minorităților naționale din România împotriva aceleiași sentințe, ca netimbrat.

Prin Decizia nr. 5146 din 14 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis contestația în anulare formulată de contestatoarea Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut minorităților naționale din România.

A anulat, în parte, Decizia nr. 842 din 20 februarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, în ceea ce privește soluția dată recursului promovat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut minorităților naționale din România împotriva sentinței nr. 85 din 5 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

A menținut în rest decizia contestată.

A fixat termen pentru rejudecarea recursului declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut minorităților naționale din România, la data de 2 iunie 2021.

Prin decizia nr. 3307/2021 din 2 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinței nr. 85 din 5 mai 2016 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

A fost casată sentința recurată și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei nr. 3307/2021 din 2 iunie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat contestație în anulare A., întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În motivare, contestatoarea a arătat că, după cum se poate constata analizând hotărârea atacată, instanța de recurs, din eroare, nu a observat faptul că, prin actele de procedură depuse, au fost invocate în plus și următoarele împrejurări:

- Incidența prevederilor art. 4 și art. 43 alin. (7) din Statutul Federației Comunităților Evreiești din România - Cultul Mozaic, respectiv dispozițiile statutate cuprinse în actele de înființare ale A., prevederi care stabilesc în mod expres și neechivoc faptul că contestatoarea este succesoarea în drepturi a oricăreia dintre entitățile care au deținut imobilul (B. și/sau Comunitatea evreilor din Iași) și, în această calitate, are dreptul de a formula cereri sau de a iniția orice demersuri pentru restituirea imobilului în litigiu, indiferent care ar fi fost titularul dreptului de proprietate dintre cele două entități;

- Incidența prevederilor art. 46 din Statutul Cultului Mozaic aprobat prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române nr. 589/1949, care prevăd faptul că:

"pe data probării prezentului statut se dizolvă de drept toate asociațiunile civile din toată țara având drept scop întreținerea și administrarea instituțiunilor care servesc exercițiului cultului mozaic precum: C. din București, Comunitatea Templul Coral, C. din provincie etc, bunurile lor trecând în patrimoniul Comunităților Evreiești (Mozaice) locale."

A mai arătat contestatoarea că, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii contestate, soluția de admitere a recursului promovat de Comisia specială de retrocedare s-a fundamentat exclusiv pe considerente care țin de interpretarea și aplicarea prevederilor art. 56 alin. (3) din Legea nr. 54/1928, fiind omise celelalte aspecte invocate în mod expres prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin întâmpinarea la recursul promovat de Comisie.

A apreciat contestatoarea că omisiunea instanței de recurs de a analiza o serie de aspecte esențiale, invocate în mod expres, reprezintă o greșeală materială în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Intimata Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare formulate în cauză

Examinând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate și a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, pentru următoarele considerente.

II.1 Argumente de fapt și de drept relevante

Preliminar, sub aspectul admisibilității căii de atac extraordinare declarate împotriva deciziei nr. 3307/2021 din 2 iunie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, reține instanța de control judiciar că motivul privind faptul că dezlegarea recursului este rezultatul unei erori materiale este reglementat de prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Regimul juridic al contestației în anulare este acela al unei căi de atac extraordinare, de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de normele procedurale ce o reglementează, iar motivele invocate de către contestatoare sunt unele dintre acestea.

Prin urmare, este admisibilă contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., respectiv pentru motivul privind faptul că dezlegarea recursului este rezultatul unei erori materiale.

În privința verificării pe fond a acestor motive, Înalta Curte reține că este nefondată contestația în anulare, pentru considerentele ce urmează:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Prezenta cale de atac este formulată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., conform căruia:

"Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când …. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale."

Motivele contestației în anulare sunt expres și limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare. În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale.

Ipoteza textului invocat de contestatoare vizează numai erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții greșite, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de "eroare materială" nu poate fi interpretată extensiv. Greșeala instanței de recurs trebuie să fie una de fapt, și nu una de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.

Înalta Curte reține că, prin intermediul contestației în anulare de față, partea a solicitat anularea deciziei nr. 3307/02.06.2021, rejudecarea recursului și soluționarea cauzei în sensul admiterii acestuia, susținând că, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii contestate, soluția de admitere a recursului promovat de Comisia specială de retrocedare s-a fundamentat exclusiv pe considerente care țin de interpretarea și aplicarea prevederilor art. 56 alin. (3) din Legea nr. 54/1928, fiind omise celelalte aspecte invocate în mod expres prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin întâmpinarea la recursul promovat de Comisie.

A apreciat contestatoarea că omisiunea instanței de recurs de a analiza o serie de aspecte esențiale, invocate în mod expres, reprezintă o greșeală materială în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că sunt nefondate și nu poate primi argumentele invocate în susținerea contestației în anulare, întrucât modul în care instanța de recurs a analizat calea de atac promovată, respectiv interpretarea dispozițiilor legale incidente și aplicarea lor la situația concretă din speță reprezintă, în mod evident, aspecte care privesc dezlegarea pe fond a pricinii, și nu erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Erorile invocate de contestatoare, privind faptul că soluția dată recursului s-a fundamentat exclusiv pe considerente care țin de interpretarea și aplicarea prevederilor art. 56 alin. (3) din Legea nr. 54/1928, fiind omise celelalate aspecte invocate expres prin cererea de chemare în judecată, nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare întrucât exced voinței legiuitorului, care a conceput această cale extraordinară de atac drept una de retractare, și nu de reformare.

În speță, se constată că eroarea materială invocată de către contestatoare ca fiind săvârșită de instanță nu poate fi încadrată în prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., soluția criticată de acesta nu este rezultatul unei simple și evidente erori materiale, ci a modului în care instanța a înțeles să aplice dispozițiile legale în speță, contestatoarea invocând, de fapt, o pretinsă eroare de judecată a instanței de recurs.

Reține Înalta Curte faptul că, atunci când pe calea contestației în anulare sunt invocate greșeli de judecată, sub pretextul că acestea ar fi greșeli materiale, se tinde la transformarea căii de atac de retractare într-o cale de atac de reformare, într-un "recurs la recurs" ceea ce este inadmisibil, contestația în anulare impunând a fi justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, securitatea raporturilor juridice având o dimensiune esențială.

O nouă apreciere a fondului cauzei contravine normelor procedurale interne, dar și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea a reamintit faptul că nicio parte a unui proces soluționat definitiv nu poate determina redeschiderea acestuia, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "apel/recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, condiție care, în prezenta cauză, nu este realizată.

Principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile în absența unui "defect fundamental" (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29.07.2008, cauza Lungoci contra României, hotărârea din 26.01.2006 etc).

II.2 Temeiul legal al soluției pronunțate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 3307/2021 din 2 iunie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 3307/2021 din 2 iunie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 15 februarie 2024.