ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4144/2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare), anularea Deciziei nr. 609/27.05.2015 și obligarea autorității pârâte să emită o nouă decizie cu respectarea tuturor prevederilor legale.

Totodată, în subsidiar, a solicitat să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Iași, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de Statul român și obligarea pârâtei la plata sumei de 2000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 42 din 7 martie 2016, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă, dispunând anularea Deciziei nr. 609/27.05.2015 și obligarea autorității pârâte la emiterea unei decizii de soluționare pe fond a cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004 formulate de reclamantă.

Totodată, a respins cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 1050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru și onorariu avocat redus de la 6842 RON la 1000 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

3.1. În motivarea căii de atac, reclamanta A. a criticat soluția asupra cererii privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, și soluția dată asupra cererii de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, susținând, referitor la aceste capete de cerere, că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a legii.

Cu privire la soluția de respingere a cererii privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, cu motivarea că respectivele despăgubiri nu pot fi acordate întrucât autoritatea pârâtă nu a soluționat pe fond cererea de retrocedare, aceasta fiind respinsă ca fiind formulată de o persoană care nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, recurenta a apreciat că este nelegală.

Astfel, a apreciat că nu are relevanță împrejurarea că cererea de retrocedare nu a fost analizată pe fond, câtă vreme, tocmai prin comportamentul abuziv al autorității, Fundației i-a fost cauzat un prejudiciu, reprezentat de lipsa de folosință asupra imobilului a cărui retrocedare a cerut-o, care se impune a fi reparat.

Referitor la soluția de respingere a cererii privind obligarea autorității pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată solicitate, recurenta a arătat, de asemenea, că este nelegală.

În acest sens, susține că onorariul de avocat a fost negociat între parte și reprezentantul convențional, în cuantum de 6842 RON, potrivit legii, ținându-se cont atât de timpul, cât și de volumul de muncă în vederea executării mandatului încredințat și a activității solicitate de către recurentă, prima instanță obligând pârâta la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru și onorariul avocațial redus la 1000 RON.

De asemenea, a apreciat că respectiva sumă nu este exagerat de mare, ci dimpotrivă este proporțională cu activitatea desfășurată de apărător și cu gradul ridicat privind complexitatea cauzei, făcând trimitere la prevederile art. 127 din Statutul profesiei de avocat, care reglementează criteriile de stabilire a onorariului avocațial.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta Comisia specială de retrocedare a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esență, a susținut nelegalitatea, în parte, a sentinței atacate, întrucât prima instanță a apreciat în mod greșit că, în temeiul art. 56 din Legea nr. 54/1928, Comunitatea evreiască din Iași, înființată în anul 1929, are calitatea de proprietar asupra imobilului proprietate a C. și, interpretând eronat aceste dispoziții, a anulat decizia contestată.

Potrivit recurentei-pârâte, reclamanta nu se poate prevala de dispozițiile art. 56 din Legea cultelor din 1928, în condițiile în care nu s-a constatat intrarea de drept a imobilului în stăpânirea comunității evreiești locale.

La dosarul aferent cererii de retrocedare nu a fost depusă dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de alin. (3) din art. 56 al Legii nr. 54/1928, din niciun act aferent acestei cereri nu a reieșit dovada transferului dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat,din patrimoniul C. din Iași în patrimoniul Comunității evreilor din Iași, în acte nefiind menționată Comunitatea, ci doar B. din Iași.

Așa fiind, s-a reținut faptul că imobilul solicitat a trecut în proprietatea Statului Român din proprietatea C., caz în care Comunitatea Evreilor din Iași nu a avut calitatea de proprietar al respectivului imobil la momentul trecerii acestuia în proprietatea statului.

Prin urmare, în mod corect s-a reținut de către autoritate că A. (persoană juridică înființată în scopul redobândirii imobilelor comunitare evreiești confiscate, naționalizate sau trecute în patrimoniul statului prin măsuri de constrângere) nu are calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999.

Recurenta-pârâtă a criticat și soluția asupra capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, considerând că acestea, deși au fost micșorate, au fost acordate în mod eronat de către instanță,față de susținerile sale privind legalitatea deciziei atacate și caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere, apreciind că nu se află în culpă procesuală.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data 16 aprilie 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, procedura de filtrare reglementată de art. 493 din C. proc. civ. nu a mai fost parcursă, potrivit Rezoluției din data de 1 octombrie 2018, acordându-se termen de judecată în ședință publică.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

1.1. Cu privire la recursul formulat de reclamanta A.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 609/27.05.2015 și obligarea autorității pârâte la emiterea unei decizii de soluționare pe fond a cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004 formulate de reclamantă.

În subsidiar, a solicitat să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Iași, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de Statul român, și obligarea pârâtei la plata sumei de 2000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate.

Curtea de apel a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă, dispunând anularea deciziei contestate și obligarea autorității pârâte la emiterea unei decizii de soluționare pe fond a cererii de retrocedare formulate de reclamantă, respingând cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri.

În cauză, criticile formulate vizează soluția asupra cererii privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, și soluția dată asupra cererii de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Prin decizia contestată, Comisia specială de retrocedare a respins cererea de retrocedare formulată de A., constatând că nu se încadrează în dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999, întrucât nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate, respectiv a recunoașterii continuității entității juridice de drept privat de la care s-au preluat bunurile de către stat, în condițiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999 raportat la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Se constată astfel că autoritatea pârâtă nu a soluționat pe fond cererea de retrocedare, aceasta fiind respinsă ca fiind formulată de o persoană care nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, efectuându-se o analiză doar sub aspectul calității solicitantei de "continuatoare a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat".

Ulterior, autoritatea-pârâtă, punând în executare hotărârea primei instanțe, va emite o nouă decizie după analizarea îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999, în raport cu documentația depusă de reclamantă, inclusiv sub aspectul dacă imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român de fapt și nu doar de drept, în raport cu toate înscrisurile existente.

În aceste condiții, nefiind soluționată pe fond cererea de retrocedare, nu poate fi primită cererea recurentei-reclamante de acordare a despăgubirilor solicitate, constând în sumele pe care ar fi fost îndreptățită să le primească cu titlu de cedare a folosinței bunului, având în vedere și faptul că nu s-a invocat și probat vreun alt prejudiciu, determinat, eventual, de întârzierea în analiza cererii pe fond.

Referitor la criticile privind cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate, instanța de control judiciar apreciază că, în cauză, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la obiectul cauzei și complexitatea pricinii (analizându-se doar calitatea reclamatei de continuatoare a fostului proprietar și nu fondul dreptului), activitatea prestată efectiv de avocați și onorariile avocațiale, caracterul cheltuielilor de judecată trebuie să fie unul rezonabil, în raport cu criteriile prevăzute de acest text de lege, dar și în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și Curții Constituționale.

1.2. Cu privire la recursul formulat de pârâta Comisia specială de retrocedare

Criticile părții vizează soluția privind anularea deciziei emise de autoritatea recurentă și soluția dată asupra cererii de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată, critici care, de asemenea, nu pot fi primite.

Prin decizia contestată, Comisia specială de retrocedare a respins cererea de retrocedare formulată de reclamantă, prin care s-a solicitat restituirea imobilului din Iași, strada x nr. 1, imobil ce a aparținut inițial C. din Iași, susținându-se că este fostă proprietate comunitară evreiască.

Comisia specială de retrocedare a reținut că solicitanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, neîncadrându-se astfel în prevederile O.U.G. nr. 83/1999, în considerarea că imobilul a rămas după 1928 în proprietatea C., de la care a și fost preluat de stat prin Decretul 302/1948, potrivit procesului-verbal din același an, și, întrucât titularul fostului drept de proprietate și solicitantul în baza O.U.G. nr. 83/1999 sunt persoane distincte, a apreciat incidența art. 1 din acest act normativ.

Potrivit art. 56 alin. (1) și (3) din Legea 54/1928," toate bunurile mobile sau imobile afectate unei instituțiuni întreținute de cultul mozaic, aflate astăzi pe numele unei persoane fizice sau societăți particulare, trec de drept și fără îndeplinirea nici unei formalități în stăpânirea comunității mozaice respective din ziua constituirii acesteia ca persoană juridică.

Tribunalul situațiunii locului va constata dacă dispozițiunile cerute de lege sunt îndeplinite, aceasta la cererea președintelui comunității respective."

În conformitate cu prevederile menționate, toate bunurile imobile afectate unei instituțiuni întreținute de cultul mozaic, cum este și imobilul deținut de B. din Iași, strada x nr. 1, au trecut în proprietatea comunității mozaice, "de drept și fără îndeplinirea nici unei formalități", de la data constituirii acestei comunități ca persoană juridică, în 1929.

Hotărârea judecătorească dată în constatarea îndeplinirii condițiilor legale, impusă de alin. (3) din art. 56 din lege, nu are caracter constitutiv sau translativ de drepturi de proprietate, pentru ca în lipsa acesteia pârâtul să refuze recunoașterea transmiterii dreptului de proprietate către comunitatea mozaică.

Prin urmare, bunul a fost la momentul preluării lui de către stat(1948) al comunității evreiești, fiind afectat folosirii de către B. din Iași, astfel cum susține reclamanta, acesta fiind motivul pentru care, în procesul-verbal de predare-primire, a figurat acest spital și nu Comunitatea (Federația) evreiască.

În aceste condiții, nu se mai impunea dovada, în baza art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, în sensul că reclamanta este continuatoarea B., A. având calitatea, recunoscută chiar de pârâtă, de reprezentantă a Comunității evreiești. Comunitatea evreiască fiind persoană juridică ce a existat în mod continuu din 1929, nu este necesară altă hotărâre de recunoaștere a calității de continuator, potrivit art. 3 din Legea 10/200.

Așa fiind, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, se constată că în mod corect judecătorul fondului a reținut că reclamanta este continuatoarea persoanei juridice titulare de la care se susține că s-a preluat bunul de către stat.

Cu privire la criticile împotriva soluției de obligare la plata cheltuielilor de judecată,se constată că prima instanță a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în raport cu soluția dată cererii de chemare în judecată, dispunând în mod corespunzător diminuarea acestor cheltuieli.

Prin urmare, toate criticile recurentelor sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse,în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta Fundația "Caritatea" și pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva Sentinței nr. 42 din 7 martie 2016 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2018.

GGC - GV