Decizia nr. 1820/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 23 septembrie 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 608/27.05.2015, emisă de pârâtă, solicitând: (i) anularea Deciziei contestate și: - în principal, obligarea pârâtei la emiterea unei noi Decizii, cu respectarea prevederilor legale incidente; - într-un prim subsidiar, constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul situat în Municipiul Iași, str. x, jud. Iași, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de Statul Român, urmând a dispune restituirea în natură a acestei proprietăți către reclamantă; - într-un al doilea subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul situat în Municipiul Iași, str. x, jud. Iași, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de Statul Român, urmând a dispune acordarea de despăgubiri pentru acest imobil. (ii) obligarea pârâtei la plata sumei de 2000 de RON, estimată provizoriu, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauza reclamantei prin emiterea deciziei contestate; (iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 47 din 08 martie 2016, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, a anulat Decizia nr. 608/27.05.2016, a obligat pârâta să emită o decizie de soluționare pe fond a cererii de retrocedare formulată de către reclamantă sub nr. x/14.09.2004 și a respins cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri. Totodată, prima instanță a obligat pârâta să plătească reclamantei 200 de RON cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 47/08.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România. 3.1. Reclamanta A. a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (astfel cum s-a reținut prin raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului), solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. În susținerea recursului, reclamanta a precizat că înțelege să atace doar soluția pronunțată asupra cererii de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri reprezentate de contravaloarea lipsei de folosință și soluția pronunțată asupra cheltuielilor de judecată. Astfel, cu privire la plata despăgubirilor, recurenta-reclamantă susține că, prin emiterea actului administrativ contestat, i-a fost negat dreptul de proprietate și i-a fost produs un prejudiciu reprezentat de sumele pe care ar fi fost îndreptățită să le încaseze cu titlu de cedare a folosinței imobilului. Această pagubă a fost estimată provizoriu la suma de 2000 de RON, urmând ca prejudiciul efectiv să fie stabilit printr-un raport de expertiză tehnică de specialitate. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, reclamanta subliniază că suma de 200 de RON, acordată cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezintă doar cuantumul taxei judiciare de timbru și critică neacordarea onorariului avocațial în sumă de 6807 RON, pe care îl apreciază a fi proporțional cu activitatea efectiv desfășurată de reprezentantul convențional al reclamantei și cu complexitatea cauzei. 3.2. Pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În motivarea recursului, pârâta a susținut că instanța de fond a considerat în mod greșit că, în temeiul art. 56 din Legea nr. 54/1928 pentru regimul general al cultelor, Comunitatea evreiască din Iași, înființată în anul 1929, are calitatea de proprietar asupra imobilului proprietate a Spitalului Israelit. Din analiza art. 56 din Legea nr. 54/1928 reiese faptul că, pentru a opera transferul dreptului de proprietate asupra unor imobile în favoarea comunității mozaice, era necesar să fie îndeplinite, cumulativ, anumite condiții, a căror verificare se făcea de către instanța de judecată, respectiv de tribunalul situațiunii locului, la cererea președintelui comunității mozaice. Or, această procedură de verificare nu a fost solicitată și nu a fost derulată, astfel încât reclamanta nu se poate prevala de prevederile Legii cultelor din anul 1928. La dosarul administrativ constituit ca urmare a formulării cererii de retrocedare, reclamanta nu a depus nici dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de alin. (3) din art. 56 al Legii nr. 54/1928 și nici un alt act din care să reiasă dovada transferului dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, din patrimoniul Spitalului Israelit din Iași în patrimoniul Comunității evreilor din Iași, iar în înscrisurile depuse de reclamantă nu este menționată Comunitatea, ci doar Spitalul Israelit din Iași. Prin urmare, imobilul solicitat a trecut în proprietatea Statului Român din proprietatea Spitalului Israelit, iar Comunitatea Evreilor din Iași nu a avut calitatea de proprietar al respectivului imobil la momentul trecerii acestuia în proprietatea statului. În consecință, reclamanta Comunitatea Evreilor din Iași nu are calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999. O altă critică formulată de pârâtă a privit cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată de instanța de fond, recurenta-pârâtă susținând că acestea au fost acordate în mod greșit.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 29 iunie 2016, recurenta-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, ca nefondat. 4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 05 iulie 2016, recurenta-pârâtă Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 23 mai 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Prin Rezoluția din 18 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate de părți, Înalta Curte constată că atât recursul declarat de reclamanta A., cât și cel declarat de pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România sunt nefondate, pentru următoarele considerente: II.1. Referitor la recursul declarat de reclamanta A. Criticile de nelegalitate privind soluția pronunțată asupra cererii de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, sunt neîntemeiate. Prin Decizia nr. 608/27.05.2015, contestată în cauză, pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România a respins cererea de retrocedare formulată de reclamanta A., apreciind că solicitanta nu se încadrează în dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999, întrucât nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate, de la care s-au preluat bunurile de către stat, potrivit prevederilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999, raportat la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001. În raport de conținutul deciziei administrative atacate, Înalta Curte reține că autoritatea pârâtă nu a soluționat pe fond cererea de retrocedare, aceasta fiind respinsă ca fiind formulată de o persoană care nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, efectuându-se o analiză doar sub aspectul calității solicitantei de continuatoare a persoanei juridice titulare a dreptului de proprietate, de la care s-au preluat bunurile de către stat. În aceste condiții, nefiind soluționată pe fond cererea de retrocedare, prima instanță a respins în mod corect cererea recurentei-reclamante de acordare a despăgubirilor solicitate, constând în sumele pe care susține ar fi fost îndreptățită să le primească cu titlu de cedare a folosinței bunului. Pronunțarea sentinței recurate în cauză nu are drept efect recunoașterea dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei, ci doar recunoașterea calității reclamantei de continuatoare a Comunității Evreiești din Iași în privința dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, urmând ca autoritatea pârâtă să reia procedura administrativă și să emită o nouă decizie, după analizarea îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999 și în raport cu documentația depusă de reclamantă. De altfel, soluția primei instanțe obligă pârâta la emiterea unei decizii de soluționare pe fond a cererii de retrocedare, fără a impune conținutul acestei decizii, astfel încât pretinsul prejudiciu invocat de reclamantă nu are un caracter cert, depinzând de modalitatea de soluționare a cererii de retrocedare. În ceea ce privește critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că, prin dispozitivul sentinței atacate, s-au acordat reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 200 de RON. Pe de altă parte, în cuprinsul minutei aflată la dosarul instanței de fond, se menționează că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este de 2000 de RON, ceea ce conduce la concluzia că în dispozitivul sentinței s-a strecurat o eroare materială, ce poate fi îndreptată pe calea prevăzută de art. 442 C. proc. civ. Plecând de la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate conform minutei (2000 RON), Înalta Curte constată că acestea nu sunt reprezentate de taxa judiciară de timbru, cum greșit susține recurenta-reclamantă, întrucât prezenta cauză este scutită de obligația timbrării, iar reclamanta nu a achitat nicio sumă de bani cu acest titlu. În raport de dovezile depuse la dosarul instanței de fond cu privire la cheltuielile făcute de parte, Înalta Curte reține că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este reprezentată de onorariul avocațial, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Deși prima instanță a omis a motiva reducerea onorariului avocațial, Înalta Curte consideră că măsura reducerii acestei cheltuieli este întemeiată, raportat la obiectul cauzei și complexitatea pricinii (analizându-se doar calitatea reclamatei de continuatoare a fostului proprietar și nu fondul dreptului). Caracterul cheltuielilor de judecată trebuie să fie unul rezonabil, în raport cu criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dar și în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. II.2. Referitor la recursul declarat de pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România Principala critică de nelegalitate formulată de pârâtă privește greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 56 alin. (1) și (3) din Legea nr. 54/1928, care dispun că: "(1) Toate bunurile mobile sau imobile afectate unei instituțiuni întreținute de cultul mozaic, aflate astăzi pe numele unei persoane fizice sau societăți particulare, trec de drept și fără îndeplinirea nici unei formalități în stăpânirea comunității mozaice respective din ziua constituirii acesteia ca persoană juridică. (...) (3) Tribunalul situațiunii locului va constata dacă dispozițiunile cerute de lege sunt îndeplinite, aceasta la cererea președintelui comunității respective." Prin decizia contestată, recurenta-pârâtă a respins cererea de retrocedare formulată de reclamantă, prin care s-a solicitat restituirea imobilului din Iași, str. x (fost nr. 40), jud. Iași. Detaliind soluția de respingere a cererii, recurenta-pârâtă a arătat, atât în fața instanței de fond, cât și prin cererea de recurs, că solicitanta nu a făcut dovada de continuatoare a persoanei juridice de la care a fost preluat bunul de către Statul Român, respectiv nu a prezentat dovada transferului dreptului de proprietate din patrimoniul Spitalului Israelit în patrimoniul Comunității Evreiești din Iași. În opinia recurentei-pârâte, această dovadă este reprezentată de actul/înscrisul constatator al îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru transmisiunea dreptului de proprietate, întocmit de tribunalul de la locul situării bunului imobil, conform art. 56 alin. (3) din Legea nr. 54/1928. Înalta Curte apreciază a fi nefondate criticile recurentei-pârâte, reținând că, potrivit prevederilor legale anterior citate, imobilul în litigiu a trecut din proprietatea Spitalului Israelit în proprietatea Comunității Evreiești din Iași, de drept și fără îndeplinirea nici unei formalități, de la data constituirii acestei comunități ca persoană juridică, în anul 1929. Formalitatea vizând constatarea îndeplinirii cerințelor prevăzute de lege, impusă de alin. (3) din art. 56 din Legea nr. 54/1928, nu are caracter constitutiv sau translativ de drepturi de proprietate, lipsa acesteia neafectând transferul dreptului de proprietate, care a operat ope legis. O interpretare contrară ar lipsi de efecte dispozițiile alin. (1) al aceluiași text de lege, care prevăd că trecerea în proprietate se face "fără îndeplinirea niciunei formalități", dacă sunt îndeplinite următoarele condiții cumulative: a) afectarea bunului unei instituții întreținute de cultul mozaic; b) aflarea bunului în proprietatea unei persoane fizice sau a unei persoane particulare; c) constituirea comunității mozaice. Înalta Curte reține că îndeplinirea acestor condiții nu a fost contestată prin decizia atacată. Pe cale de consecință, reclamanta nu avea obligația de a face dovada că este continuatoarea Spitalului Israelit, prin prezentarea unui înscris doveditor al transferului dreptului de proprietate, întrucât această unitate sanitară nu avea calitatea de proprietar la data preluării imobilului de către Statul Român, ci exercita numai un drept de folosință, dreptul de proprietate aparținând Comunității Evreiești din Iași, iar A. are calitatea de continuatoare a acestei comunități. Așa fiind, Înalta Curte constată că, în mod corect judecătorul fondului a reținut că reclamanta este continuatoarea persoanei juridice titulare de la care se susține că s-a preluat imobilul de Statul Român, iar criticile pârâtei sub acest aspect sunt nefondate. Cu privire la criticile formulate împotriva soluției de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, se constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., stabilind un cuantum diminuat al acestor cheltuieli, în raport cu soluția dată cererii de chemare în judecată și cu criteriile prevăzute de acest text de lege. Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, ca nefondate. În conformitate cu prevederile art. 453 din C. proc. civ., republicat, va fi obligată recurenta-pârâtă la plata către recurenta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON, constând în onorariul de avocat, ținând seama de împrejurarea că onorariul solicitat corespunde atât susținerii recursului propriu, cât și formulării apărărilor față de recursul declarat de pârâtă și, totodată, procedând la reducerea cuantumului acestuia în raport de complexitatea cauzei, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.