ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5723/2021

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ, la data de 23.09.2015, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare), contestație împotriva Deciziei nr. 605/27.05.2015 emisă de pârâtă, solicitând anularea deciziei contestate, în principal obligarea pârâtei să emită o nouă decizie cu respectarea tuturor prevederilor legale, iar în subsidiar să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Iași, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de Statul român și acordarea de despăgubiri pentru acest imobil.

A solicitat, de asemenea, plata sumei de 2000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 14 din data de 28 ianuarie 2016 Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare), a anulat Decizia nr. 605/27.05.2015 emisă de pârâtă, a obligat pârâta la emiterea unei decizii de soluționare pe fond a cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004 formulate de reclamantă, a respins cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6842 RON cheltuieli de judecată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

1.4. Hotărârea instanței de recurs pronunțată în primul ciclu procesual

Prin Decizia nr. 4630 din 18 decembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare) împotriva sentinței nr. 14/2016 din 28 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

A casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

A reținut, în esență, Înalta Curte că, urmare însușirii argumentului potrivit căruia imobilul ce face obiectul cererii de restituire a trecut în proprietatea comunității mozaice în temeiul art. 56 din Legea nr. 54/1928, instanța de fond nu a mai analizat argumentul reclamantei referitor la dreptul Federației Comunităților Evreiești din România de a iniția demersuri de restituire a bunurilor care au aparținut organizațiilor, societăților, asociațiilor, așezămintelor, fundațiilor evreiești/israelite/mozaice care au funcționat pe teritoriul României anterior anului 1949 și care au desfășurat activități de cult, sociale, de învățământ, sănătate, cultură, sport, filantropice și de cult pentru persoanele decedate, drept ce rezultă din dispozițiile art. 4 al Statutului Federației Comunităților Evreiești din România, recunoscut prin H.G. nr. 999/2008.

În acest context, Înalta Curte a apreciat că, deși instanța fondului a admis acțiunea, în fapt aceasta nu a soluționat fondul cauzei, întrucât nu a analizat argumentul mai sus menționat.

1.5. Hotărârea instanței de fond pronunțată în rejudecare după casare

Prin sentința nr. 103 din 17 septembrie 2019, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Fundația "Caritatea", în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca neîntemeiată.

1.6. Cererea de recurs

Împotriva sentinței nr. 103 din 17 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ.:

"când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

În cadrul acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 501 alin. (1) din Codul de procedură civilă, deoarece nu a respectat îndrumările și dezlegările date prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare pronunțată de Înalta Curte în primul ciclu procesual.

Astfel, se arată că, prin decizia de casare Înalta Curte a reținut, pe de o parte, că dispozițiile art. 56 din Legea nr. 54/1928 trebuie interpretate în sensul condiționării transferului dreptului de proprietate de constatarea prin hotărârea tribunalului a întrunirii cumulative a cerințelor legale, iar, pe de altă parte, că nu a fost analizat argumentul reclamantei privind dreptul Federației Comunităților Evreiești din România de a iniția demersuri de restituire.

Or, după cum rezultă din considerentele sentinței recurate, instanța de fond, în rejudecare, a procedat la analizarea pretențiilor reclamantei doar prin raportare la prima instrucțiune de casare, fără a mai analiza și calitatea de continuator a Federației Comunităților Evreiești din România, potrivit art. 4 din Statutul Federației recunoscut prin H.G. nr. 999/2008.

Cu alte cuvinte, afirmă recurenta, urmare a pronunțării sentinței după rejudecare, instanța de fond a creat aceeași situație care, în data de 18.12.2018 a condus la pronunțarea deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare.

În continuare, arată recurenta-reclamantă că, astfel cum a constatat Înalta Curte, prin decizia de casare, calitatea de persoană îndreptățită trebuia analizată din două perspective și anume: din perspectiva calității de continuator al Comunității Evreilor din Iași și din perspectiva calității de continuator al Spitalului Israelit din Iași. Or, această din urmă perspectivă nu a fost analizată de instanța de fond nici în primul ciclu procesual și nici în rejudecare, fiind astfel ignorate instrucțiunile din decizia de casare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs prin prisma motivului de casare invocat, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile procedurale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat calea de atac exercitată împotriva sentinței nr. 103 din 17 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din Codul de procedură civilă, incident "când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Regulile de procedură indicate de recurentă, ca fiind încălcate de către instanța de fond, sunt cele prevăzute de dispozițiile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"În caz de casare, hotărârile instanței de recurs sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul".

Situația premisă care a generat raportul juridic litigios dedus judecății în prezenta speță, constă în aceea că prin Decizia nr. 605 din 27.05.2015, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România a respins cererea de restituire a imobilului situat în Iași, str. x formulată de A., în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 83/1999, pe considerentul că solicitanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, mai exact de succesoare a fostului titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, de la care imobilul a fost preluat abuziv de către stat, în concret Spitalul Israelit din Iași.

În primul ciclu procesual, Curtea de Apel Iași a admis în parte acțiunea reclamantei reținând, în esență, că bunul imobil preluat abuziv de către Statul român, în anul 1948, a aparținut Comunității evreiești, iar potrivit art. 56 alin. (1) și (3) din Legea nr. 54/1928, reclamanta este de drept reprezentanta Comunității evreiești și, implicit continuatoarea Spitalului israelit.

Prin Decizia de casare cu trimitere nr. 4630/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 56 alin. (1) și (3) din Legea nr. 54/1928, elaborând un raționamentul juridic eronat atunci când a constatat că imobilul teren deținut de Epitropia Spitalului Israelit din Iași a trecut de drept în patrimoniul comunității mozaice la momentul înființării acesteia, fără a constata că transferul proprietății bunurilor ce fac obiectul reglementării era condiționat de constatarea îndeplinirii cerințelor legii, respectiv dacă aceste bunuri erau afectate unei instituții întreținute de cultul mozaic și dacă se aflau în proprietatea unei persoane fizice sau societăți particulare și dacă îndeplinirea condițiilor cerute de lege fusese constată prin hotărâre a tribunalului de la locul situării bunului imobil.

În acest context, a mai reținut instanța de casare că există dubii cu privire la aplicabilitate în speță a art. 56 alin. (1) și (3) din Legea nr. x, atâta vreme cât instanța de fond nu a verificat de la ce deținător a fost preluat imobilul și ce statut juridic avea Spitalul Israelit de la care reclamanta pretinde că s-a preluat terenul respectiv.

De asemenea, Înalta Curte a mai constatat prin decizia de casare că instanța de fond nu a analizat principala chestiune de drept dedusă judecății și anume dacă, potrivit dispozițiilor art. 4 al Statutului Federației Comunităților Evreiești din România, recunoscut prin H.G. nr. 999/2008, comunitatea evreiască este succesoare în drepturi a entității de la care s-a preluat abuziv imobilul, iar reclamanta A. are calitatea de persoană îndreptățită în sensul O.U.G. nr. 83/1999, acesta din urmă fiind considerentul pentru care s-a respins de către autoritatea pârâtă cererea de retrocedare.

Analizând sentința pronunțată în rejudecare de Curtea de Apel Iași prin raportare la limitele deciziei de casare și luând considerare chestiunile de fapt și de drept care ar fi trebuit dezlegate cu ocazia rejudecării fondului cauzei, Înalta Curte constată că prima instanță nu a respectat dispozițiile art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., în sensul că a analizat doar parțial îndrumările instanței de casare și nici nu a ținut cont de toate motivele invocate în fața instanței de fond.

Astfel, Curtea de Apel Iași a reanalizat doar modalitatea aplicării în cauză a dispozițiilor art. 56 alin. (1) și (3) din Legea nr. 54/1928, reținând că "Înalta Curte a statuat definitiv prin decizia de casare, faptul că trecerea de drept și fără nicio formalitate în stăpânirea comunității mozaice trebuie constatată de către instanță motivând totodată faptul că sentința civilă nr. 396/07.11.1931 a Tribunalului Iași, secția II-a, nu are putere de lucru judecat în cauză".

Or, acest considerent reținut de instanța de fond nu reflectă realitatea raționamentului juridic expus de Înalta Curte prin decizia de casare, reprezentând o proprie interpretare a instrucțiunilor de casare, eronată, în opinia instanței de control judiciar.

Astfel, prin decizia de casare, instanța de recurs a considerat că instanța de fond trebuia să ia în considerare și dispozițiile art. 56 alin. (3) din Legea nr. 54/1928, care dau dreptul tribunalului de la locul situării bunului competența de a constata îndeplinirea cerințelor prevăzute la alin. (1), la cererea președintelui comunității respective, fără însă a face aprecieri asupra efectelor juridice pe care le are această hotărâre a Tribunalului. În concret, instanța de fond a reținut că în lipsa unei hotărâri a Tribunalului de la locul situării imobilului, nu s-a făcut dovada că bunurile aparțințând Spitalului Israelit au trecut în proprietate comunității evreiești, nefiind astfel aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999.

În acest context, Înalta Curte constată că, instanța de fond trebuia să facă propria interpretare printr-o analiză coroborată a celor două alineate ale art. 56 din Legea nr. 54/1928 și să exprime propria convingere argumentată, cu privire la obligativitatea pronunțării unei astfel de hotărâri de către Tribunal, pentru a se valida dispozițiile alin. (1) din art. 56 privitoare la trecerea "de drept și fără îndeplinirea niciunei formalități a bunurilor mobile sau imobile afectate unei instituțiuni întreținte de cultul mozaic în stăpânirea comunității mozaice". Prin urmare, în loc să atribuie instanței de casare o dezlegare pe care aceasta nu a făcut-o și să pronunțe soluția direct în temeiul pretinsei îndrumări, curtea de apel era obligată să răspundă tuturor susținerilor părților formulate pe acest aspect și aceasta și în contextul deciziilor de practică judiciară pronunțate în spețe similare, depuse la dosarul de fond cu ocazia rejudecării cauzei.

Pe de altă parte, nelegalitatea sentinței instanței de fond, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ., rezultă și din situația, potrivit căreia, contrar îndrumărilor date prin decizia de casare, curtea de apel nu a făcut nicio analiză sau referire la calitatea de continuator a Federației Comunităților Evreiești din România al Spitalului Israelit, din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Statutul aceste organizații, aprobat prin H.G. nr. 999/2008 și nici la calitatea de persoană îndreptățită în sensul O.U.G. nr. 83/1999 pe care o pretinde reclamanta A., prin raportare la dispozițiile cuprinse în actele constitutive ale acestui organism.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nerespectarea deciziei de casare de către instanța de fond, în rejudecare, a condus la pronunțarea unei soluții asupra pretențiilor deduse judecății, dar la care prima instanță a ajuns fără a efectua propria cercetare asupra fondului dreptului reclamantei invocat în demersul judiciar.

În concluzie, în temeiul dispozițiile art. 496 alin. (1) și (2) coroborate cu cele ale art. 497 teza I din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și având în vedere că în cauză s-a dispus deja o casare cu trimitere spre rejudecare la curtea de apel, va reține cauza spre rejudecare, pe fond, acordând în acest sens, termen de judecată la data de 6 mai 2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 103 din 17 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată.

Stabilește termen de judecată la data de 6 mai 2022 pentru rejudecarea cauzei pe fond.

Cu citarea părților.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2021.