ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2525/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ, la data de 23.09.2015, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare), contestație împotriva Deciziei nr. 605/27.05.2015 emisă de pârâtă, solicitând anularea deciziei contestate, în principal obligarea pârâtei să emită o nouă decizie cu respectarea tuturor prevederilor legale, iar în subsidiar să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Iași, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de Statul român și acordarea de despăgubiri pentru acest imobil. A solicitat, de asemenea, plata sumei de 2000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate, cu cheltuieli de judecată. 1.1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, pârâta arată că solicitanta nu îndeplinește cerința prevăzută de art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999, anume nu a dovedit, conform art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea 10/2001, că este continuatorul recunoscut al persoanei juridice titulare a imobilului, respectiv Spitalul Israelit Iași, de la care a fost preluat bunul de către stat. Potrivit textelor incidente, recunoașterea continuității entității juridice de drept privat care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate se face de instanța judecătorească care a autorizat funcționarea acesteia. Simpla modificare a art. 4 din Statutul FCER potrivit căreia Federația este continuatoarea de drept a tuturor organizațiilor, societăților, asociațiilor, etc evreiești nu poate face dovada că reclamanta este continuatoarea Spitalului Israelit Iași. Acesta din urmă este distinct de Comunitatea evreilor din Iași, iar înscrisurile de la dosar demonstrează că imobilul nu a fost niciodată proprietatea Comunității evreiești, nici înainte de momentul preluării și nici la momentul preluării abuzive de către stat. Nu contestă continuitatea Comunității evreiești Iași, aceasta continuându-și neîntrerupt activitatea ca persoană juridică în perioada 1945-1989. Doar în situația în care bunul era preluat de către stat direct din patrimoniul Comunității evreilor Iași nu se mai impunea depunerea dovezii calității de continuator în drepturi a comunității prin depunerea unei hotărâri judecătorești prin care să se recunoască calitatea de continuator în drepturi. În ceea ce privește art. 56 din Legea 54/1928 pentru regimul general al cultelor, potrivit alin. (1) și (3), pentru a opera transferul de proprietate în favoarea comunității mozaice era necesar să fie îndeplinite condițiile de la alin. (1), însă verificarea îndeplinirii respectivelor condiții trebuia făcută de instanță(tribunalul situațiunii locului), la cererea președintelui comunității mozaice. Așadar, nu Comisia specială de retrocedare este cea abilitată de lege să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 56 alin. (1) din Legea 54/1928. La dosar nu a fost depusă dovada îndeplinirii condițiilor de la art. 56 alin. (3) din Legea 54/1928, nu a reieșit dovada transferului de proprietate de la Spitalul israelit la Comunitatea evreilor. Pârâta susține că reclamanta și-a exprimat punctul de vedere de mai multe ori în faza administrativă de soluționare a cererilor de retrocedare aflate pe rolul comisiei, prezentând și opinii scrise asupra chestiunii în discuție. Arată, de asemenea pârâta că actul atacat este rezonabil motivat. Cu privire la despăgubiri, susține că actul atacat nu și-a produs efectele, așadar nu se poate vorbi de prejudicii. 1.2. Soluția instanței de fond în primul ciclu procesual Prin sentința nr. 14 din data de 28 ianuarie 2016 Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare), a anulat Decizia nr. 605/27.05.2015 emisă de pârâtă, a obligat pârâta la emiterea unei decizii de soluționare pe fond a cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004 formulate de reclamantă, a respins cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6842 RON cheltuieli de judecată. 1.

Cererea de recurs Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. 1.

Hotărârea instanței de recurs pronunțată în primul ciclu procesual Prin Decizia nr. 4630 din 18 decembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare) împotriva sentinței nr. 14/2016 din 28 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal. 1.

Sentința instanței de fond în rejudecare după casare și calea de atac exercitată Prin sentința nr. 103 din 17 septembrie 2019, Curtea de Apel Iași – secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Fundația "Caritatea", în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca neîntemeiată. Împotriva sentinței mai susmenționate a formulat recurs reclamanta A. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ. 1.

Decizia Înaltei Curți asupra recursului Prin Decizia nr. 5723 din 19 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 103 din 17 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași– secția de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a stabilit termen de judecată la data de 6 mai 2022 pentru rejudecarea cauzei pe fond. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra fondului cauzei, după casarea cu reținere Analizând cererea formulată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de reclamantă, precum și în raport cu apărările pârâtului, Înalta Curte constată că acțiunea formulată este neîntemeiată, pentru considerentele în continuare arătate. La data de 14.09.2004, sub nr. x, reclamanta A. s-a adresat Comisiei Speciale de retrocedare a bunurilor aparținând minorităților naționale din Romania, solicitând, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din Romania: - în principal, restituirea în natură a imobilului situat în Iași, Județul Iași, arătând că este fostă "proprietate comunitară evreiască, preluată în mod abuziv de către Statul Român; - În subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea măsurilor compensatorii. Din actele depuse ulterior la dosarul de retrocedare, a rezultat că imobilul revendicat a aparținut inițial Epitropiei Spitalului Israelit, de la care a fost preluat abuziv de către Statul Român, în anul 1948. De asemenea, au fost depuse înscrisuri care atestau înființarea Comunității Evreilor din Iași în temeiul Legii cultelor din 1928. Prin Decizia nr. 605/27.05.2015, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare) a respins cererea de retrocedare a reclamantei arătând că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999 cu trimitere la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, din perspectiva a două aspecte și anume: - solicitanta nu a făcut dovada recunoașterii calității de continuatoare a entității juridice de drept privat care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate, recunoaștere care se face de instanța judecătorească ce a autorizat funcționarea acesteia; - solicitanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, în sensul de succesoare a fostului titular al dreptului de proprietate, de la care s-a preluat abuziv bunul imobil, de către Statul Român. În fața instanței de fond, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a arătat în esență că imobilul situat în Iași, str. x, la momentul preluării abuzive nu se mai afla în proprietatea Epitropiei Spitalului Israelit deoarece, în temeiul Legii cultelor nr. 54/1928, s-a înființat Comunitatea Evreiască din Iași, iar potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (1) din legea menționată "toate bunurile mobile sau imobile afectate unei instituțiuni întreținute de cultul mozaic, aflate astăzi pe numele unei persoane fizice sau societăți particulare, trec de drept și fără îndeplinirea nici unei formalități în stăpânirea comunității mozaice respective din ziua constituirii acesteia ca persoană juridică". În raport de această reglementare, reclamanta a susținut că la momentul preluării imobilului în proprietatea Statului în anul 1948, dreptul de proprietate asupra acestuia aparținea Comunității evreiești din Iași, iar nu Spitalului Israelit, care deținea doar un drept de folosință, practica judiciară constantă în materie statuând că nu mai este necesar a se prezenta vreun alt act doveditor al transferului de proprietate, care a operat ope legis. În ceea ce privește calitatea reclamantei A. de continuatoare a entității aparținând comunității evreiești de la care s-a preluat imobilul, reclamanta a arătat că titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, la momentul 1948, a fost Comunitatea Evreilor din Iași, entitate care nu a fost interzisă și nu i s-a întrerupt niciodată activitatea în intervalul 6 martie 1945- decembrie 1989, astfel încât, nu este necesară prezentarea unei hotărâri judecătorești de constatare a faptului că reclamanta este una și aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă, astfel cum impun dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001. Mai susține reclamanta că, legitimitatea sa de a formula cereri sau de a iniția demersuri în vederea restituirii unor imobile preluate abuziv de stat de la comunitățile evreiești locale, precum și calitatea de continuatoare a entității care a deținut în proprietate imobilul anterior preluării, dar și de persoană îndreptățită la restituire, rezultă din actul de organizare și funcționare a Federației Comunităților Evreiești din România (art. 4 și ar. 43 alin. (7) din Statutul FCER, recunoscut prin H.G. nr. 999/2008) și din Actul constitutiv și Statutul A. (art. 3 lit. b) Act constitutiv și art. 5.1 lit. b) din Statut). În raport de aceste argumente, afirmă reclamanta că, în mod greșit, autoritatea pârâtă a constatat neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din Romania, respingând solicitarea petentei A.. Înalta Curte constată că în analiza demersului judiciar trebuie pornit de la dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999, care fac trimitere la cele ale Legii nr. 10/2001, în interpretarea și aplicarea cărora s-a născut prezentul raport juridic litigios. Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999 alin. (1): "Imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din Romania și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foștilor proprietari în condițiile prezentei ordonanțe de urgență. (...) (3) Prin comunitatea minorităților naționale se întelege entitatea juridică de drept privat, constituită și organizata potrivit legii române, care reprezintă interesele cetățenilor unei comunități ale unei minorități nationale ce a deținut in proprietate imobile preluate în mod abuziv și care dovedește că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat. În situația în care, continuitatea entității juridice de drept privat, care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate nu reiese din actele normative în vigoare, această continuitate se recunoaște de către instanța judecătorească ce a autorizat funcționarea acesteia, în condițiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001". Potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001: "Sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, echivalent: (...) c) persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; îndreptățirea la măsurile reparatorii prevăzute de prezentul articol este condiționată de continuarea activității ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor să fi fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar acestea să-și fi reluat activitatea după 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă (...)". Din economia dispozițiilor legale suscitate, rezultă că de esența reglementării O.U.G. nr. 83/1999 este faptul că imobilele preluate abuziv de la comunitățile minorităților naționale din România se restituie foștilor proprietari. Dată fiind dinamica defășurării cadrului legal și instituțional, în ceea ce privește existența comunităților minorităților naționale din România, în perioada martie 1945- decembrie 1989, legiuitorul a reglementat prin alin. (3) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, ipotezele în care se pot regăsi entitățile juridice aparținând minorităților naționale, cu vocație la restituirea imobilelor preluate abuziv. Coroborând normele legale expuse anterior se conturează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoana juridică de drept privat care se adresează Comisiei speciale de retrocedare și anume: - să facă dovada că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile imobile de către stat, iar continuitatea poate rezulta din actele normative în vigoare sau prin recunoașterea prin hotărâre judecătorească de către instanța ce a autorizat funcționarea entității juridice de drept privat; - să facă dovada că este persoană îndreptățită la restituirea imobilului, în natură sau prin echivalent, mai exact ca titularul cererii de retrocedare adresată Comisiei, în nume propriu, să probeze că este persoana care are calitatea de continuator/succesor al entității de la care s-a preluat abuziv imobilul. Pornind de la aceste considerații teoretice, cu caracter interpretativ, Înalta Curte constată că până la acest moment al judecății cauzei, analiza pretențiilor deduse judecății s-a făcut unilateral, doar din perspectiva îndeplinirii uneia dintre condițiile mai sus menționate sau pornind de la o situație premisă nerelevantă pentru dezlegarea chestiunii de drept reale care a fost supusă cercetării judecătorești. Astfel, instanța constată, în acord și cu deciziile de casare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză, că rezolvarea prezentului raport litigios trebuie circumscrisă în primul rând cercetării aspectului dacă, reclamanta A., și nu altă entitate juridică, potrivit actelor normative în vigoare sau actelor sale de înființare și organizare (Act constitutiv, Statut, hotărâre judecătorească de înscriere în Registrul Fundațiilor) îndeplinește condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999 pentru a solicita restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului situat în Iași, str. x. În această analiză, Înalta Curte pornește de la premisa că din susținerile reclamantei, dar și ale autorității pârâte, pe care aceștia le-au formulat și în cauze similare, rezultă că prin Legea cultelor nr. 54/1928, s-a înființat Comunitatea Evreiască din Iași, iar potrivit art. 56 alin. (1) "toate bunurile mobile sau imobile afectate unei instituțiuni întreținute de cultul mozaic, aflate astăzi pe numele unei persoane fizice sau societăți particulare, trec de drept și fără îndeplinirea nici unei formalități în stăpânirea comunității mozaice respective din ziua constituirii acesteia ca persoană juridică". În cauză, imobilul solicitat spre a fi restituit, figura în anul 1928, în proprietatea Epitropiei Spitalului Israelit, iar disputa dintre părțile litigante, din această perspectivă, vizează faptul dacă, potrivit art. 56 alin. (3) din Legea nr. 54/1928, dovada transferului dreptului de proprietate asupra imobilului de la Epitropia Spitalului Israelit în patrimoniul Comunității Evreiești din Iași trebuia făcută cu hotărârea judecătorească pronunțată de Tribunalul situațiunii locului. Înalta Curte reține că această chestiune litigioasă a fost tranșată în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat, chiar în privința Epitropiei Spitalului Israelit Iași că, în temeiul dispozițiilor art. 56 alin. (1) din Legea nr. 54/1928, bunurile imobile ale acestei instituții întreținute de cultul mozaic au trecut de drept și fără nicio altă formalitate în proprietatea Comunității Evreiești din Iași, transferul de proprietatea intervenind ope legis (Decizia nr. 1820/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal). În acest sens, s-a reținut că dispozițiile art. 56 alin. (3) din Legea cultelor din 1928 nu trebuie interpretat că a impus Comunității Evreiești Iași obținerea unei hotărâri judecătorești cu efect constitutiv al dreptului de proprietate, din formularea textului reieșind competența tribunalului situațiunii locului de a constata trecerea de drept în proprietatea Comunității Evreiești locale a bunurilor respective, la cererea președintelui acesteia, ceea ce reprezenta o formalitate echivalentă transcrierii dreptului de proprietate asupra imobilelor într-un Registru special afectat acestei operațiuni, ținut de tribunalul locului. Prin urmare, Înalta Curte reține că în cauză nu se poate da eficiență juridică situației, potrivit căreia, în anexa Decretului de preluare a bunului imobil situat în Iași, str. x, figurează fost proprietar Spitalul Israelit din Iași, deoarece la acel moment proprietar de drept, prin efectul legii, era Comunitatea Evreiască din Iași. După stabilirea faptului că la momentul preluării abuzive a imobilului în discuție, de către Statul Român, acesta se afla în proprietatea Comunității Evreiești Iași, în următoarea etapă a cercetării judecătorești, instanța va stabili, în baza ansamblului probatoriu administrat în cauză, îndeosebi de reclamantă, dacă A. îndeplinea cerințele cumulative impuse de art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999 cu trimitere la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2021, respectiv dacă are calitatea de continuatoare recunoscută/succesoare a Comunității Evreiești din Iași – persoană juridică titulară de la care s-a preluat abuziv bunul imobil și dacă este persoană îndreptățită la restituirea bunului imobil în natură sau prin echivalent. Din interpretarea logico-juridică a dispozițiilor legale menționate anterior, rezultă că persoana/entitatea juridică de drept privat care dorește să beneficieze, în nume propriu, de măsurile reparatorii prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999, trebuie să cumuleze cele două calități juridice, iar dovedirea acestora poate rezulta ex lege ("din actele normative aflate în vigoare la momentul depunerii cererii") sau prin recunoașterea continuității prin hotărâre judecătorească pronunțată de instanța ce a autorizat funcționarea acestei entități juridice - titulara cererii de retrocedare. Art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 reglementează două ipoteze în care se poate regăsi entitatea juridică de drept privat care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și anume: fie și-a continuat activitatea ca persoană juridică, neîntrerupt, până la data vigoare a prezentei legi, ceea ce presupune că este una și aceeași cu titularul dreptului de proprietate de la care s-a preluat abuziv imobilul, fie ca activitatea acesteia să fi fost interzisă sau întreruptă până la 22 decembrie 1989, iar aceasta să își fi reluat activitatea, dacă prin hotărâri judecătorească se constată că este una și aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă. Din înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă, rezultă că A. a dobândit personalitate juridică potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 21/1924, prin decizia civilă nr. 60/A din 5 martie 1998 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2604 din 2 iunie 1998 a Curții Supreme de Justiție – secția civilă și are doi membri fondatori: Federația Comunităților Evreiești din România și Organizația Mondială Evreiască pentru Restituirea Bunurilor. La dosar, nu există depus niciun înscris care să ateste existența acestei Fundații ca reprezentată a intereselor cetățenilor comunității evreiești, după intrarea în vigoare a Legii cultelor nr. 54/1928 și mai înainte de momentul 6 martie 1945, astfel încât, în ceea ce o privește nu se poate reține ipoteza continuării activității în mod neîntrerupt și pentru perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, primul act de înființare datând din anul 1998. În acest context, Înalta Curte reține relevanța afirmației reclamantei înseși, potrivit căreia "A. are calitatea de reprezentantă a Comunității evreiești, iar Comunitatea evreiească este persoană juridică ce a existat în mod continuu din anul 1929". Or, contrar raționamentului pe care dorește reclamanta să îl impună, Înalta Curte constată că A. este o persoană juridică de drept privat, înființată după 22 decembrie 1989, distinctă de Comunitatea Evreiască Iași de la care s-a preluat imobilul în litigiu și despre care afirmă că a avut activitate continuă din 1929 până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 83/1999. De asemenea, instanța reține și că nu exista la momentul formulării cererii către Comisia de retrocedare un act normativ în vigoare care să ateste faptul că A. este una și aceeași persoană juridică cu cea de la care s-a preluat abuziv bunul și, mai mult, niciunde în cuprinsul actelor de înființare ale A. (Act constitutiv, Statut, Hotărâre judecătorească de autorizare) nu se menționează că această persoană juridică este continuatoarea Comunității evreiești Iași – fosta proprietară a imobilului a cărei restituire se solicită. În dovedirea calității A. de continuatoare a fostului titular al dreptului de proprietate, se invocă anumite prevederi din actele de înființare ale acesteia, precum și din Statutul Federației Comunităților Evreiești din România, astfel cum a fost adoptat prin H.G. nr. 999/2008, aceasta din urmă având calitatea de membru fondator al A.. Potrivit art. 3 lit. b) din Actul constitutiv și art. 5.1 lit. b) din Statut, Fundația "Caritatea" "are ca scop dobândirea în proprietate, precum și revendicarea, deținerea, protejarea, administrarea și valorificarea bunurilor imobile comunitare evreiești care urmează a fi restituite de autoritățile publice competente române Federației Comunităților Evreiești din România și/sau Fundației, conform legilor române". În vederea atingerii acestui scop, art. 4 lit. a) din Actul constitutiv și art. 5.2 lit. a) din Statut prevăd, printre "obiectivele principale de activitate", "implicarea în problema restituirii bunurilor imobiliare comunitare evreiești, inclusiv prin formularea cererilor de retrocedare, atât în numele Federației Comunităților Evreiești din România, cât și în numele Fundației". Înalta Curte reține, mai întâi, că înființarea acestei Fundații și edictarea respectivelor clauze statutare s-au produs mai înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 83/1999 și a Legii nr. 10/2001, adică anterior existenței unui cadru legal în temeiul căruia să se poată solicita restituirea bunurilor imobile preluate abuziv de la comunitățile minorităților naționale. Faptul că se vorbește de "dobândirea în proprietate (...) a bunurilor imobile comunitare ce urmează a fi restituite autoritățile publice române competente Federației Comunităților Evreiești din România și/sau Fundației" nu poate produce niciun efect juridic în planul dreptului material, în sensul de a echivala cu recunoașterea pentru A. a calității de continuatoare a entității juridice de drept privat aparținând minorității evreiești de la care s-au preluat abuziv bunuri imobile. Trecând peste aspectul că se face referire la dobândirea unui drept de proprietate, al cărui obiect nu putea fi determinat și nici măcar determinabil, deoarece la momentul înființării Fundației, nu exista cadrul legal în temeiul căruia putea fi solicitat un asemenea drept, Înalta Curte amintește că modalitățile de transmitere a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil sunt strict reglementate de lege, iar acest lucru nu se poate face printr-o clauză cuprinsă în actele de constituire a unei persoane juridice de drept privat. În realitate, Înalta Curte constată că, din interpretarea clauzelor statutare referitoare la scopul A., într-o modalitate în care acesta să nu aducă atingere ordinii juridice, nu se poate reține pentru reclamantă decât calitatea de reprezentant/mandatar al acesteia pentru entitatea juridică de drept privat care are, într-adevăr, recunoscută calitatea de continuatoare a Comunităților evreiești locale, aceasta fiind Federația Comunităților Evreiești din România. Această interpretare este în acord cu Statutul Federației Comunităților Evreiești din România aprobat prin H.G. nr. 999/2008, art. 4 ale acestuia stabilind că (1) Federația este continuatoare de drept a Federației Uniunii Comunităților Evreiești din România, înființată în anul 1936, reorganizată în anul 1949, potrivit Statutului Cultului Mozaic aprobat prin Decretul nr. 589/1949, și este totodată continuatoare de drept: - a tuturor formelor de organizare comunitară evreiască care au funcționat înainte de anul 1918 în România și în celelalte teritorii devenite după 1918 parte componentă a României; - a tuturor organizațiilor, societăților, asociațiilor, așezămintelor, fundațiilor și altele asemenea lor, evreiești/israelite/mozaice care au funcționat pe teritoriul României anterior anului 1949 și care au desfășurat activități de cult, sociale, de învățământ, sănătate, cultură, sport, filantropice și de cult pentru persoanele decedate. (2) Organizațiile evreiești de forma celor menționate mai sus au purtat diverse denumiri, precum, dar fără a se limita la: B., C., Reuniunea Talmud Tora, Eclezia Israelită, D., E., Comunitatea Autonomă Ortodoxă Israelită, cluburi sportive (F., G., H. etc.), comunitățile israelite/mozaice din localitățile locuite de evrei, fie de rit oriental, occidental, așkenaz, sefard, ortodox, neolog, status quo, epitropii israelite. Prin urmare, singura persoană juridică de drept privat recunoscută, prin acte normative în vigoare, ca și continuatoare a comunităților evreiești locale, cum este și Comunitatea Evreiască Iași de la care s-a preluat abuziv imobilul în speță, este Federația Comunităților Evreiești din România, iar faptul că este membru fondator al A., (alături de altă entitate juridică -Organizația Mondială Evreiască pentru Restituirea Bunurilor), nu poate echivala cu transmiterea către aceasta din urmă, a calității de continuatoare a Comunității Evreiești Iași, pentru a justifica legitimitatea cererii adresate autorității pârâte privind restituirea imobilului situat în Iași, str. x, în temeiul O.U.G. nr. 83/1999. Relevantă în acest sens este și soluția de principiu adoptată cu unanimitate de Plenul judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în materia vizând retrocedarea lăcașurilor de cult, potrivit căreia, "A. are calitate procesuală de a introduce, în numele Federației Comunităților Evreiești, acțiune pentru retrocedarea imobilelor care au aparținut cultului religios mozaic în condițiile O.U.G. nr. 194/2000, motivat de scopul constituirii Fundației, așa cum acesta este prevăzut în Actul constitutiv și în Statut" (Proces-verbal din 11 iunie 2007). Invocarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 43 alin. (7) din Statutul Federației Comunităților Evreiești din România aprobat prin H.G. nr. 999/2008, din capitolul "Patrimoniu", conform cărora "Potrivit legislației în vigoare de restituire a proprietăților preluate abuziv de statul român în perioada 1945-1989, bunuri comunitare evreiești au fost și sunt redobândite de Fundația "Caritatea", constituită de Federație și Organizația Mondială Evreiască pentru Restituirea Bunurilor. Acestea, inclusiv despăgubirile primite, nu fac parte din patrimoniul Federației și al Comunităților. Administrarea și valorificarea acestora se realizează conform statutului Fundației "Caritatea", nu au nicio relevanță asupra calității de continuatoare sau de persoană îndreptățită în sensul O.U.G. nr. 83/1999, pentru A.. Această normă statutară, intervenită după depunerea de către reclamanta A. a cererii de restituire a imobilului la Comisia specială de retrocedare, care se regăsește în capitolul "Patrimoniu, sistem bugetar, control financiar", nu numai că nu conferă recurentei-reclamante calitățile cerute de legea specială în vederea restituirii imobilelor aparținând comunităților minorităților naționale (O.U.G. nr. 83/1999), ci, din contră, susține argumentația prezentei instanțe, în sensul că fundația nu poate solicita, în nume propriu, restituirea imobilelor respective. Atâta vreme cât, prin același Statut se prevede expres calitatea de continuatoare a Federației Comunităților Evreiești, și nu și a altei entități juridice, modalitatea în care această entitate juridică înțelege să își gestioneze patrimoniul sau relația patrimonială cu A., nu are legătură cu problema litigioasă dedusă judecății în prezenta cauză. Se reține, de asemenea, că atât H.G. nr. 999/2008, precum și actele de înființare a A. trebuie să fie interpretate în conformitate cu actele normative cu forță juridică superioară acestora, neputând fi aplicate cu depășirea limitelor legale, mai ales, atunci când este incidentă o lege specială, precum în cauza de față. Prin urmare, construcția juridică făcută de reclamantă pentru a dovedi că este îndreptățită la restituirea bunului imobil ce a aparținut Comunității Evreiești din Iași reprezintă o interpretare speculativă, atât a dispozițiilor legale incidente, dar și a probatoriului administrat în cauză, fără a avea însă fundament faptic și juridic. Concluzia raționamentului juridic, exprimat de Înalta Curte, în considerentele de fapt și de drept relevate anterior, este în sensul că, atâta vreme cât, A. a solicitat, în nume propriu, la Comisia Specială de Retrocedare, restituirea în natură a imobilului din Iași, str. x, sau prin echivalent, urmărind astfel, dobândirea unui drept de proprietate direct în patrimoniul său, prin efectul unei legi speciale (O.U.G. nr. 83/1999), fără însă a face dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de aceasta, în mod legal și temeinic autoritatea pârâtă a respins solicitarea reclamantei, prin Decizia nr. 607/27.05.2015. Pentru aceeași argumentație, Înalta Curte constată că nu are temei legal pentru a constata A. calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Municipiul Iași, str. x și nici pentru a acorda despăgubirile solicitate prin capătul 2 al cererii de chemare în judecată, dat fiind raportul de accesorietate existent între cele două petite. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge acțiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.