ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3607/2022

Ședința publică din data de 17 iunie 2022

Asupra acțiunii de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererile de chemare în judecată înregistrate pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2018 și nr. y/2018, A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România:

- în principal, obligarea pârâtei să emită o nouă decizie;

- într-un prim subsidiar, să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 94/2000 pentru imobilul din Iași, str. x și restituirea în natură a acestui imobil;

- într-un al doilea subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, să i se acorde despăgubiri pentru imobil;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea pronunțată la data de 20 martie 2018 în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Iași, constatând că există identitate de părți și obiect în cele două cereri de chemare în judecată și admițând excepția litispendenței, a trimis dosarul nr. x/2018 la completul învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2018

În motivarea cererii a susținut că este continuatoarea entităților minorității evreiești din România, iar în temeiul dispozițiilor art. 56 din Legea cultelor nr. 54/1928 a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din Iași, str. x (fostă nr. 40), județul Iași a cărei retrocedare se solicită.

Precizează că inițial bunul imobil a fost proprietatea Spitalului Israelit din Iași, iar în baza art. 56 din Legea nr. 54/1928 transferul dreptului de proprietate din patrimoniul Spitalului Israelit Iași în patrimoniul Comunității Evreilor din Iași a operat de drept și fără îndeplinirea vreunei formalități dse la data constituitii acestei comunități ca persoană juridică în anul 1929, astfel că decizia atacată nr. 7445/24.10.2017 este nelegală.

Totodată, a criticat decizia nr. 7445/24.10.2017 și sub aspectul încălcării prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei Speciale de Retrocedare întrucât pârâta a omis să invite un reprezentant al reclamantei pentru a susține interesele A. în legătură cu cererea de retrocedare a imobilului. Arată reclamanta că sancțiunea pentru nerespectarea prevederilor anterior menționate este nulitatea absolută a deciziei atacate, fiind încălcat în acest mod și dreptul de apărare al reclamantei.

Decizia nr. 7744/24.10.2017 a fost criticată și sub aspectul nemotivării acesteia, sens în care se susține încălcarea de către pârâtă a prevederilor art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. - 94/2000, susținând că această decizie nu cuprinde motivele care au condus la soluția de respingere a cererii de retrocedare formulată de reclamantă.

Prin întâmpinare pârâtul a solicitat respingerea cererii formulate ca neîntemeiată susținând, în esență, că proprietarul inițial al imobilului solicitat a fost Epitropia Spitalului Israelit iar nu solicitanta A., iar în ce privește dovada dreptului de proprietate arată că reclamanta trebuia să depună înscrisuri din care să reiasă faptul că, la momentul constituirii Comunității evreilor din Iași, a fost verificată îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 56 alin. (1) din Legea nr. 54/1928 pentru imobilul în cauză sau, în lipsa acestora, înscrisuri din care să reiasă faptul că în ceea ce priveștre imobilul Comunitatea evreilor din Iași s-a comportat ca un proprietar ulterior constituirii comunității.

În ce privește încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul de organizare și funcționare al Comisiei Speciale de Retrocedare aprobat prin H.G. nr. 1094/2005 arată că norma menționată este una de recomandare, și nu una imperativă, iar pe de altă parte, prin corespondența purtată, reclamantei i s-a creat posibilitatea exercitării unui veritabil drept la apărare în procedura administrativă de soluționare a cererii de retrocedare nr. x/04.02.2003.

În ce privește susținerea reclamantei că Decizia atacată este nemotivată se arată că aceasta cuprinde toate elementele esențiale care au dus la stabilirea unei soluții, respectiv faptul că reclamanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dreptul de proprietate al acesteia cu privire la imobilul în cauză.

Prin sentința nr. 168/2019 pronunțată la data de 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, și, în consecință a anulat Decizia nr. 7445/24.10.2017, emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și a obligat pârâta să emită o decizie de soluționare pe fond a cererii de retrocedare nr. x/04.02.2003, formulate de reclamanta A..

Împotriva hotărârii anterior menționată a formulat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România.

Prin Decizia nr. 813 pronunțată la data de 11 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva sentinței nr. 168/2019 din 17 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a reținut cauza spre soluționare pe fond.

Analizând cererea formulată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de reclamantă, precum și în raport cu apărările pârâtului, Înalta Curte constată că acțiunea formulată este neîntemeiată, pentru considerentele în continuare arătate.

Prin cererea înregistrată sub nr. x din 4 septembrie 2003 la Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, reclamanta A. a solicitat restituirea în natură a imobilului din Iași, strada x, nr. 32, (fost nr. 40, județul Iași), aflat în proprietatea Spitalului Israelit din Iași și preluat abuziv de către Statul Român.

Se reține că prin Decizia atacată nr. 7445/24.10.2017 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România a fost respinsă cererea de retrocedare formulată de reclamanta A. având în vedere că reclamanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dreptul de proprietate al acesteia cu privire la imobilul solicitat.

Din actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că bunul imobil situat în Iași, str. x (fost nr. 40), județul Iași a aparținut inițial Spitalului Israelit din Iași, aspect necontestat în cauză.

Potrivit prevederilor art. 56 alin. (1) și (3) din Legea nr. 54/1928 "(1) Toate bunurile mobile sau imobile afectate unei instituțiuni întreținute de cultul mozaic, aflate astăzi pe numele unei persoane fizice sau societăți particulare, trec de drept și fără îndeplinirea nici unei formalități în stăpânirea comunității mozaice respective din ziua constituirii acesteia ca persoană juridică. (...) (3) Tribunalul situațiunii locului va constata dacă dispozițiunile cerute de lege sunt îndeplinite, aceasta la cererea președintelui comunității respective."

Potrivit acestei norme juridice, toate bunurile imobile afectate unei instituțiuni întreținute de cultul mozaic, cum este și situația bunului imobil din prezenta cauză, au trecut în proprietatea comunității mozaice, "de drept și fără îndeplinirea nici unei formalități", de la data constituirii acestei comunități ca persoană juridică.

Prin urmare, sub efectul Legii cultelor nr. 54/1928 comunitățile evreiești locale au devenit de drept titularele dreptului de proprietate asupra anumitor bunuri, mobile sau imobile, așa cum de altfel recunoaște chiar reclamanta prin cererea de chemare în judecată.

Reclamanta A. a dobândit personalitate juridică potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 21/1924, prin decizia civilă nr. 60/A din 5 martie 1998 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2604 din 2 iunie 1998 a Curții Supreme de Justiție – secția civilă și are doi membri fondatori: Federația Comunităților Evreiești din România și Organizația Mondială Evreiască pentru Restituirea Bunurilor.

Potrivit art. 3 lit. b) din Actul constitutiv și art. 5.1 lit. b) din Statut, Fundația "Caritatea" are ca scop dobândirea în proprietate, precum și revendicarea, deținerea, protejarea, administrarea și valorificarea bunurilor imobile comunitare evreiești care urmează a fi restituite de autoritățile publice competente române Federației Comunităților Evreiești din România și/sau Fundației, conform legilor române.

În vederea atingerii acestui scop, art. 4 lit. a) din Actul constitutiv și art. 5.2 lit. a) din Statut prevăd, printre "obiectivele principale de activitate", implicarea în problema restituirii bunurilor imobiliare comunitare evreiești, inclusiv prin formularea cererilor de retrocedare, atât în numele Federației Comunităților Evreiești din România, cât și în numele Fundației.

A. are calitatea de reprezentantă a Comunității evreiești, iar Comunitatea evreiească este persoană juridică ce a existat în mod continuu din anul 1929.

Înalta Curte va da eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat rezultat din sentința nr. 47/08.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași rămasă definitivă prin Decizia nr. 1820/03.04.2019 prin care s-a statuat că A. are calitatea de continuatoare a comunității evreiești.

Potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ. "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Sunt de asemenea incidente și dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în conformitate cu care "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Așadar, de vreme ce aceeași problemă dedusă judecății într-un litigiu a fost soluționată în mod definitiv pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, rezultă că acest aspect reținut de instanță, care a stat la baza soluțiilor din dispozitivul hotărârii, a dobândit putere de lucru judecat și, în mod corect, trebuie avut în vedere de instanța sesizată ulterior.

Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, în caz contrar s-ar ajunge la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

În acest sens este și jurisprudența CEDO, cu titlu de exemplu Hotărârea pronunțată în Cauza Amurăriței împotriva României din 23 septembrie 2008, prin care s-a statuat că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, trebuie interpretat conform părții introductive a Convenției, care enunță supremația dreptului ca fiind un element al patrimoniului comun al statelor contractante, iar unul din aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care dorește, între altele, ca soluția definitivă pronunțată de instanțe la orice controversă să nu mai fie rejudecată.

Prin sentința nr. 47 pronunțată la data de 08 martie 2019, Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, a anulat Decizia nr. 608/07.05.23016 și a obligat pârâta să emită o decizie de soluționare pe fond a cererii de retrocedare a aceluași bun imobil situat în Iași. str. x (fost nr. 40), județul Iași formulată de către reclamantă sub nr. x/14.09.2004 și a respins cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri.

Sentința nr. 47/08.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași a rămas definitivă prin Decizia nr. 1820/03.04.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție fiind respinse, ca nefondate, recursurile declarate de A. și de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

Ca atare, prin aceste hotărâri judecătorești s-a stabilit obligația Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România de a proceda la emiterea unei decizii de soluționare pe fond a cererii de retrocedare a imobilului situat în Iași, str. x (fost nr. 40) județul Iași formulată de reclamanta A..

În consecință, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat vizează nu doar considerentele unei hotărâri judecătorești cât și dispozitivul acesteia.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.

Ordonanța de urgență nr. 94/2000, este o reglementare specială în materia retrocedării imobilelor care au aparținut cultelor religioase, și cum prin hotărârile judecătorești anterior arătate s-a stabilit obligația Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România de a proceda la emiterea unei decizii de soluționare pe fond a cererii de retrocedare formulată de reclamanta A., cererea formulată de reclamantă în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 de retrocedare a aceluiași bun ce face obiectul prezentei cauze este neîntemeiată.

În referire la solicitarea reclamantei de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că, raportat la modalitatea de soluționare a prezentului demers judiciar, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, întrucât este chiar partea care a căzut în pretenții, în accepțiunea dispozițiilor legale aplicabile în materie.

În consecință, în raport cu dispozițiile legale incidente și având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge acț

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Rejudecând cauza după casare cu reținere:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România având ca obiect-anulare act administrativ ca neîntemeiată.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată formulată de reclamanta A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2022.