ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 813/2022

Ședința publică din data de 11 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererile de chemare în judecată înregistrate pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2018 și nr. y/2018, A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România:

- în principal, obligarea pârâtei să emită o nouă decizie;

- într-un prim subsidiar, să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 94/2000 pentru imobilul din Iași, str. x și restituirea în natură a acestui imobil;

- într-un al doilea subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, să i se acorde despăgubiri pentru imobil;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea pronunțată la data de 20 martie 2018 în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Iași, constatând că există identitate de părți și obiect în cele două cereri de chemare în judecată și admițând excepția litispendenței, a trimis dosarul nr. x/2018 la completul învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2018

Prin sentința nr. 168/2019 pronunțată la data de 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, și, în consecință a anulat Decizia nr. 7445/24.10.2017, emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și a obligat pârâta să emită o decizie de soluționare pe fond a cererii de retrocedare nr. x/04.02.2003, formulate de reclamanta A..

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esență, în motivarea recursului, se susține că instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor art. 56 din Legea nr. 54/1928 pentru regimul general al cultelor coroborat cu prevederile art. 35 din Legea nr. 165/2013.

După ce au fost redate dispozițiile art. 56 din Legea nr. 54/1928 se susține de către recurentă împrejurarea că pentru a opera transferul dreptului de proprietate asupra unor imobile în favoarea comunității mozaice era necesar îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 56 din actul normativ anterior menționat, verificare ce trebuia făcută de către instanță la cererea președintelui comunității mozaice. Astfel, se stabilea obligația președintelui comunității evreiești locale de a sesiza tribunalul pentru a constata îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.

Or, Comunitatea evreilor din Iași nu a solicitat verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, drept pentru care reclamanta nu se putea prevala de dispozițiile art. 56 din Legea nr. 54/1928 în condițiile în care nu s-a constatat intrarea de drept a imobilului în stăpânirea comunității evreiești locale.

Afirmă recurenta că la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/04.02.2003 nu a fost depusă dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de art. 56 alin. (3) din Legea nr. 54/1928, și de asemenea, nu s-a făcut dovada transferului dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat din patrimoniul Spitalului Israelit în patrimoniul Comunității evreilor din Iași. În atare condiții, câtă vreme intimata-reclamantă nu a făcut dovada transmiterii dreptului de proprietate către comunitatea mozaică, nu dovedește nici calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 republicată.

Drept urmare, Comunitatea evreilor nefiind proprietarul bunului, rezultă că acesta a trecut în proprietatea statului român din proprietatea Spitalului Israelit.

Sub un al doilea aspect se arată de către recurentă faptul că deși i-au fost solicitate intimatei-reclamante înscrisuri din care să rezulte dreptul de proprietate al acesteia asupra bunului imobil la momentul preluării abuzive, A. nu a transmis înscrisurile solicitate, dimpotrivă din înscrisurile depuse a reieșit faptul că imobilul solicitat s-a aflat în proprietatea Epitropiei Spitalului Israelit.

Pentru aceste motive solicită instanței de recurs admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare respingerea acțiunii cu privire la anularea Deciziei nr. 7445/24.10.2017.

Sub un ultim aspect se arată de către recurentă că imobilul situat în mun. Iași, județul Iași a fost solicitat și prin cererea de retrocedare x/14.09.2004 formulată de către A. în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Obiectul material al cererilor de retrocedare nr. x/04.02.2003 formulată în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 și nr. 440/14.09.2004 formulată în temeiul O.U.G. nr. 83/1999 este identic, respectiv imobilul situat în mun. Iași, județul Iași.

Cu alte cuvinte, același imobil a fost solicitat prin două cereri de retrocedare, iar cererea nr. x/14.09.2004 a fost soluționată prin Decizia nr. 608/27.05.2016 prin care s-a respins cererea de retrocedare depusă de A. cu privire la imobilul menționat anterior.

Decizia nr. 608/27.05.2016 a fost contestată de către A. formând obiectul litigiului nr. 977/45/2015 soluționat prin sentința nr. 47/08.03.2016 a Curții de Apel Iași rămasă definitivă prin Decizia nr. 1820/03.04.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit acestor hotărâri judecătorești instanțele de judecată au anulat Decizia nr. 608/27.05.2016, au obligat pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cetățenilor minorităților naționale din România să emită o decizie de soluționare pe fond a cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004 și au respins cererea reclamantei privind acordarea despăgubirilor.

În consecință, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cetățenilor minorităților naționale din România va soluționa dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004 în conformitate cu cele statuate în sentința civilă nr. 47/08.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași rămasă definitivă prin Decizia nr. 1820/03.04.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În concluzie, pentru a evita o dublă reparație raportat la prevederile pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 republicată cu modificările și completările ulterioare și având în vedere că cererea nr. x/14.09.2004 formulată în temeiul O.U.G. nr. 83/1999 va fi soluționată astfel cum s-a stabilit prin sentința civilă anterior menționată, solicită instanței de casare admiterea prezentului recurs și pe cale de consecință să constate acțiunea formulată de reclamanta A. ca fiind lipsită de interes.

Intimata-reclamantă A. nu a formulat întâmpinare în prezenta cauză.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând legalitatea sentinței recurate în raport de criticile formulate, apărările din întâmpinare și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Constată Înalta Curte că intimata-reclamantă A. prin cererea nr. x/04.02.2003 a solicitat recurentei restituirea în natură a imobilului din Iași, str. x (fostă nr. 40), județul Iași aflat în proprietatea Spitalului Israelit din Iași preluat abuziv de către Statul Român.

Prin Decizia atacată nr. 7445/24.10.2017, recurenta-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea de retrocedare cu motivarea că intimata-reclamantă nu a depus înscrisuri din care să reiasă dreptul de proprietate al A. cu privire la imobilul solicitat.

Soluționând cauza, Curtea de Apel Iași a admis acțiunea formulată de intimata-reclamantă A., a anulat Decizia atacată nr. 7445/24.10.2017 emisă de recurenta-pârâtă și a obligat-o pe aceasta la emiterea unei decizii de soluționare pe fond a cererii de retrocedare nr. x/04.02.2003 formulată de reclamanta A..

Pentru a se pronunța în acest sens a reținut instanța de fond că problema interpretării și aplicării dispozițiilor art. 56 din Legea nr. 54/1928 a fost clarificată prin sentința nr. 47 din 8 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 1820 din 3 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

S-a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1820/03.04.2019, a reținut că "reclamanta nu a avea obligația de a face dovada că este continuatoarea Spitalului Israelit, prin prezentarea unui înscris doveditor al transferului dreptului de proprietate, pentru că această unitate sanitară nu avea calitatea de proprietar la data preluării imobilului de către Statul Român, ci a exercitat numai un drept de folosință, dreptul de proprietate aparținând Comunității Evreiești din Iași, iar A. are calitatea de continuatoare a acestei comunități".

Înalta Curte apreciază că în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ. se impune admiterea recursului, casarea Sentintei atacate nr. 168/2019 din 17 decembrie 2019 cu reținerea cauzei spre rejudecare.

Constată Înalta Curte că prin sentința nr. 47/08.03.2016 s-a reținut în considerente că A. are calitatea de continuatoare a comunității evreiești din Iași, iar bunul a fost la momentul preluării lui de către stat în anul 1948 al comunității evreiești.

De asemenea, constată Înalta Curte că în dispozitivul acestei hotărâri judecătorești rămasă definitivă prin Decizia nr. 1820/03.04.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut obligarea Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România să emită o nouă decizie de soluționare pe fond a cererii de retrocedare formulată de A..

Drept urmare, constată Înalta Curte că ceea ce s-a reținut în mod definitiv este faptul că A. este continuatoarea comunității evreiești și nu a cultului mozaic.

Înalta Curte are în vedere și faptul că instanța de fond a dat eficiență, în mod parțial, efectului pozitiv al puterii de lucru judecat reținând doar aspectul că prin sentința nr. 47/08.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1820/03.04.2019, instanțele de judecată au stabilit că A. are calitatea de continuatoare a comunității evreiesți.

Constată Înalta Curte că prin sentința nr. 47/08.03.3016, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, a anulat Decizia nr. 608/07.05.23016 și a obligat pârâta să emită o decizie de soluționare pe fond a cererii de retrocedare formulată de către reclamantă sub nr. x/14.09.2004 și a respins cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri.

Sentința nr. 47/08.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași a rămas definitivă prin Decizia nr. 1820/03.04.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție fiind respinse, ca nefondate, recursurile declarate de A. și de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

Ca atare, prin aceste hotărâri judecătorești s-a stabilit obligația Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România de a proceda la emiterea unei decizii de soluționare pe fond a cererii de retrocedare formulată de reclamanta A..

În consecință, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat vizează nu doar considerentele cât și dispozitivul acestora, aspect ce nu a fost avut în vedere de instanța de fond.

În atare situație sunt incidente dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ. în conformitate cu care:

"(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Sunt de asemenea incidente și dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în conformitate cu care "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Așadar, de vreme ce aceeași problemă dedusă judecății într-un litigiu a fost soluționată în mod definitiv pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, rezultă că acest aspect reținut de instanță, care a stat la baza soluțiilor din dispozitivul hotărârii, a dobândit putere de lucru judecat și, în mod corect, trebuie avut în vedere de instanța sesizată ulterior.

Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, în caz contrar s-ar ajunge la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

În acest sens este și jurisprudența CEDO, cu titlu de exemplu Hotărârea pronunțată în Cauza Amurăriței împotriva României din 23 septembrie 2008, prin care s-a statuat că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, trebuie interpretat conform părții introductive a Convenției, care enunță supremația dreptului ca fiind un element al patrimoniului comun al statelor contractante, iar unul din aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care dorește, între altele, ca soluția definitivă pronunțată de instanțe la orice controversă să nu mai fie rejudecată.

În raport de aceste considerente se constată prin sentința recurată a fost încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat statuat prin sentința nr. 47/08.03.2016 definitivă prin Decizia nr. 1820/03.04.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, casarea în tot a sentinței atacate și reținerea cauzei spre o nouă judecată, stabilind termen pentru rejudecare la data de 17 iunie 2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva sentinței nr. 168/2019 din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în tot sentința și reține cauza spre rejudecare.

Acordă termen la data de 17.06.2022

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2022.