ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5251/2022

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 6 martie 2018 sub nr. x/2018 pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România (Comisia), anularea deciziei nr. 7609/21.12.2017, emise de pârâtă și acordarea de despăgubiri pentru terenul menționat. De asemenea, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., reclamanta a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluționarea cauzei.

Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 116 din 3 octombrie 2018, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs și, prin decizia nr. 4985 pronunțată la 7 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 116 din 3 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată la data de 5 februarie 2021 sub nr. x/2018* pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

În rejudecare, după casare, prin sentința nr. 43/2021 pronunțată la 15 martie 2021, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România, a dispus anularea art. 1 din Decizia nr. 7609/2017 emisă de pârât, acordarea către reclamantă de despăgubiri pentru terenul situat în Bârlad, Str. x (fostă str. x) în suprafață de 327 mp. și a obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 43/2021 pronunțată la 15 martie 2021 de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În cuprinsul motivelor de recurs a susținut că nu promovează cale de atac împotriva sentinței civile nr. 43/15.03.2021 cu privire la partea din dispozitiv prin care instanța a dispus anularea art. I din Decizia nr. 7609/2017 emisă de C.S.R. și nici cu privire la partea din dișpozitiv prin care instanța dispus acordarea către reclamantă de despăgubiri pentru terenul situat în Bârlad. str. x (fostă str. x) în suprafață de 327 m.p.

Recurenta pârâtă a precizat că recursul privește soluția intanței de fond prin care a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5000 de RON.

Înalta Curte de Casație și Justiție a stauat că, în conformitate cu jurisprudența CEDO, cât și cu cea națională, dispozițiile art. 453 din C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de dimensiunea culpei procesuale a părții care a pierdut procesul, fiind necesară însă și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere gravitatea prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecată, precum și faptul că aceste cheltuieli urmează a fi recuperate numai în măsura în care pot fi dovedite și constituie cheltuieli efective și necesare care au fost făcute în mod real în limita unei sume cuantificate, considerate în practică ca fiind rezonabilă.

Susține că nu i se poate reține nicio culpă la momentul emiterii deciziei contestate, deoarece Legea nr. 22/2020 (pentru modificarea Legii nr. 165/2013), care fundamentează anularea deciziei menționate, a intrat în vigoare la data de 18.03.2020, ulterior emiterii de către Comisia Speicală a Deciziei nr. 7609/21.12.2017, contestate în cauză.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat în principal excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul sunt nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta A., înființată de Federația Comunităților Evreiești din Romania și Organizația Mondială Evreiească, a formulat mai multe cereri de retrocedare pe rolul Comisiei Speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor minorităților naționale din România, în temeiul O.U.G. nr. 83/1999.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/04.02.2003 la comisie, s-a solicitat retrocedarea unui imobil situat în Municipiul Bârlad, str. x, cu privire la care s-a susținut că a fost preluat în mod abuziv de către Statul Roman în perioada comunistă.

Prin decizia nr. 7609 din 21.12.2017, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România a respins cererea de retrocedare, reținând că reclamanta nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada proprietății asupra imobilului și nici înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat, nefiind astfel întrunite condițiile prevăzute de lege.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat acțiune în contencios administrativ, prin care a solicitat anularea deciziei emise și dispunerea la acordarea de despăgubiri pentru acest imobil.

În rejudecare, după casare, prin sentința nr. 43/2021 din 15 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă contestația, formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile aparținând minorităților naționale din România; a fost anulat art. 1 din Decizia nr. 7609/2017 emisă de pârât, acordarea către reclamantă de despăgubiri pentru terenul situat în Bârlad, Str. x (fostă str. x) în suprafață de 327 mp. și a obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva soluției privind cheltuielile de judecată în cuantum de 5000 RON a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România susținând că în mod eronat instanța a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată ce reprezintă onorariu apărător, întrucât exonerarea sau reducerea sumei solicitate de către reclamantă apare ca o necesitate imperativă și ca o protecție a bugetului de stat.

Înalta Curte reține că potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ.:

"Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezentei la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului".

Din textul de lege anterior menționat rezultă că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții adverse, să îi plătească cheltuieli de judecată, acesta aplicându-se indiferent de obiectul litigiului ori de părțile implicate.

Prin urmare, se constată că temeiul acordării cheltuielilor de judecată constă în culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, culpă care nu se suprapune cu reaua-credință a părții sau cu faptul că aceasta, într-o eventuală acțiune a sa, ar fi scutită de plata cheltuielilor de judecată, fiind indiferentă sub aspectul atitudinii procesuale a celui care a pierdut procesul.

Legiuitorul a apreciat că partea care a câștigat procesul are dreptul la acordarea sumelor de bani efectuate cu procesul purtat, sume ce urmează a fi suportate de către partea care a pierdut procesul și care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credință, a obligat partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite și constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Așadar, față de cele anterior menționate, acordarea cheltuielilor de judecată este strâns legată de soluția data de instanță cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, instanța de control judiciar apreciază neîntemeiate criticile formulate cu privire la soluția dată de instanța de fond capătului de cerere având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, reținând că, în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., republicat și partea care a pierdut procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate, în mod justificat, de către partea care a câștigat procesul.

În cauză, instanța de fond a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, raportat la soluția de admitere a cererii de chemare în judecată.

În privința sumei incluse în aceste cheltuieli, reprezentând onorariul avocațial redus, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. conferă instanței de judecată posibilitatea de a reduce, motivat, cuantumul onorariului de avocat, fără însă a interveni în executarea contractului de asistență juridică încheiat între avocat și clientul său, care își păstrează toate efectele prevăzute de lege.

Instanța de control judiciar constată că, față de suma stabilită cu titlu de onorariu avocațial redus, respectiv 5000 RON (din totalul sumei de 7412.38 RON stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată), în speță este îndeplinită condiția cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanță, această sumă fiind corect stabilită de judecătorul fondului având în vedere complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat pe parcursul procesului.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România.

Având în vedere complexitatea cauzei, activitatea desfășurată de avocat în această etapă procesuală și faptul că pricina s-a soluționat la primul termen de judecată, Înalta Curte va obliga recurenta Comisia Specială de Retrocedare la plata către intimata A. a sumei de 2500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva sentinței nr. 43 din 15 martie 2021 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta Comisia Specială de Retrocedare la plata către intimata A. a sumei de 2500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2022.