ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2735/2023

Ședința publică din data de 23 mai 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul litigiului dedus judecății

Primul ciclu procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fisca sub nr. x/2019, reclamanta A. in contradictoriu cu pârâta COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARȚINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 8800/05.09.2019 emisă de Comisia Specială de Retrocedare, solicitând admiterea contestației, si anularea in parte a Deciziei contestate si, pe cale de consecință, constatând calitatea A. de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul teren situat in Iași, Sărăriei nr. 16, fosta proprietate comunitară evreiască preluată in mod abuziv de Statul român, să se dispună acordarea de măsuri compensatorii pentru suprafața totală de 1147 m.p.

De asemenea, in temeiul art. 453 C. proc. civ., solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată suportate in vederea soluționării prezentei cauze.

Soluția instanței de fond în primul ciclu procesual

Prin încheierea din 20 mai 2020, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins proba cu expertiza în specialitatea topografie, având în vedere obiectul cauzei și obiectivele propuse pentru expertiză, apreciind că nu este utilă soluționării cauzei.

Prin sentința nr. 31/2020 din 3 iunie 2020, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins atât cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, cât și cererea reclamantei de obligarea a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul exercitat împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond în primul ciclu procesual

Împotriva încheierii din 20 mai 2020, dar și împotriva sentinței nr. 31/2020 din 3 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei, în sensul anulării Deciziei nr. 8800/05.09.2019 emise de intimata-pârâtă și, constatând calitatea A. de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul teren situat în Iași, str. x, să se dispună acordarea de măsuri compensatorii pentru suprafața totală de 1147 mp.

De asemenea, solicită acordarea cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de recurs

Prin Decizia nr. 3749 din 23 iunie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2020, s-a admis recursul formulat de A. împotriva încheierii din 20 mai 2020 și a sentinței nr. 31/2020 din 3 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, s-au casat Încheierea și sentința recurate, trimițându-se cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele deciziei de casare cu trimitere, s-a reținut că aspectele ce țin de identificarea terenului sunt aspecte ce pot fi lămurite doar printr-o expertiză de specialitate, care să clarifice, prin coroborarea acestei probe cu înscrisurile de la dosar, problemele litigioase ale cauzei.

Prin urmare, Înalta Curte a apreciat că proba propusă de reclamantă era admisibilă și utilă soluționării cauzei, iar din această perspectivă, prin respingerea acesteia s-a produs părții o vătămare, ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va administra proba cu expertiza în specialitatea topografie și cadastru, pentru lămurirea aspectelor tehnice deduse judecății, în vederea pronunțării unei hotărâri judecătorești în condiții de legalitate și temeinicie care să corespundă cerințelor respectării principiilor respectării dreptului la apărare al părților, al legalității și al aflării adevărului.

Al doilea ciclu procesual

În rejudecare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 23.08.2022 sub nr. x/2019*.

Soluția instanței de fond în rejudecare

Prin sentința nr. 166/2022 din 22 noiembrie 2022, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a anulat în parte Decizia nr. 8800/05.09.2019 sub aspectul întinderii suprafeței de teren pentru care se vor acorda măsuri compensatorii, care este de 1144 mp în loc de 678,12 mp.

Deopotrivă, a obligat pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11306 RON (contravaloare expertiză și onorariu avocat redus în condițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., pentru fond și recurs).

Recursul exercitat împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond în rejudecare

Împotriva sentinței nr. 166/2022 din 22 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, în rejudecare după casare, a exercitat calea de atac a recursului pârâta Comisia Specială de Retrocedare, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a susținut recurenta că instanța a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile art. 4 alin. (4) și (5) din . O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare și Normele metodologice corespunzătoare art. 4 din ordonanța anterior-menționată.

Reiterând argumentele expuse și în cadrul întâmpinării formulate prin acțiunea introductivă, recurenta a arătat în esență că, deși, din coroborarea mai multor planuri/schițe depuse de către aceasta Ia dosarul aferent cererilor de retrocedare nr. x/04.02.2003 și nr. y/26.02.2003 a reieșit o suprafață de teren de 1147 m.p., acesta reprezintă un aspect fără relevanță, statul neavând cadrul legal de a propune și de a acorda despăgubiri, conform dispozițiilor Titlului VII privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, decât pentru suprafața pentru care s-au depus acte de proprietate și care a fost preluată abuziv, deci numai pentru cei 678,12 m.p, din cei 1147 m.p.

Astfel, apreciază că suprafața pentru care reclamanta a depus înscrisuri din care să reiasă dreptul său de proprietate a fost de 678.12 m.p., și nu de 1147 m.p.. astfel cum aceasta a susținut în cuprinsul contestației formulate.

Referitor Ia pretențiile reclamantei privind propunerea de acordare de măsuri compensatorii doar pentru suprafața de teren de 678,12 mp, și nu pentru suprafața totală de 1144 m.p. susține recurenta că, în mod corect autoritatea a apreciat obiectul cereri retrocedare ca fiind terenul în suprafață de 678,12 m.p., având în vedere copia certificată a dosarului cazier al școlii primare "B.", înregistrat la Inspectoratul școlar regii Iași pe anii 1927, 1930-1931, 1933, 1937-1938, 1940-1947 și din procesul-verbal despre inspecție administrativă la școala primară " B." făcută în 21.10.1932, unde s-a menționat faptul că suprafața terenului situat în localitatea Iași, str. x, jud. Iași a fost de 678 m.p.

Invocând dispozițiile art. 4 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, arată recurenta că, având în vedere faptul că, la dosarul aferent cererilor de retrocedare nr. x/04.02.2003 conexată cu nr. x/26.02.2003 singurul înscris care indică suprafața de teren deținută de autorul reclamantei este copia certificată a dosarului cazier al școlii primare "B., C.S.R., în mod corect, a propus acordarea de măsuri compensatorii doar pentru această suprafață.

Pentru considerentele anterior menționate, instanța în mod greșit reține ca act doveditor al dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat prin cererea de retrocedare mai sus menționată al Registrului parcelelor depus de către expert aferent anului 1996 cât și datele comunicate de către Primăria Iași, întrucât aceste înscrisuri nu reflectă situația juridică a imobilului la momentul preluării abuzive. Or. potrivit ordonanței care guvernează litigiul în vigoare și a normelor metodologice de aplicare a acesteia, se constată ca fiind acte doveditoare înscrisurile întocmite în perioada de referință a preluării abuzive sau cele întocmite în perioada de referință cea mai apropiatăVleN momentul preluării. Ca atare, matricolele de rol fiscal reținute de subscrisa ca fiind acte doveditoare sunt singurele acte doveditoare legale care reflectă aplicarea temeinică a ordonanței.

Astfel spus, întinderea dreptului de proprietatea se prezumă a fi cea înscrisă în actele doveditoare, respectiv suprafața de 678,12 de m.p., nu suprafața de 1144 m.p., înscrisă în Registrulul parcelelor depus de către expert aferent anului 1996 cât și datele comunicate de către Primăria Iași, respectiv în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, și anume 06.03.1945-22.12.1989.

Mai mult decât atât, apreciază faptul că înscrisul intitulat cazier al școlii primare "B.", înregistrat la Inspectoratul școlar regional Iași pe anii 1927,1930-1931,1933, 1937-1938,1940-1947 și din procesul-verbal despre inspecție administrativă la școala primară " B." făcută în 21.10.1932, emise de autoritățile statului au putere doveditoare absolută în raport cu Registrului parcelelor depus de către expert aferent anului 1996, acesta fiind un înscris, întocmit subiectiv, de un expert remunerat de o persoană care justifică un interes în dovedirea întinderii dreptului de proprietate.

Consideră astfel că instanța de fond în mod eronat a interpretat prevederile art. 4 alin. (4) si 5 din O.U.G.94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare.

Raționamentul logico-juridic al instanței de fond s-a fundamentat întru-totul pe interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale pe care aceasta le-a identificat ca temei juridic ce guvernează speța pendinte.

Or, reclamanta nu a depus niciun act care să ateste atât existența cât și întinderea dreptului său de proprietate. întinderea dreptului de proprietate este dată de însăși înscrisul care atestă existența sa, nu de un înscris care atestă inexistența ulterioară a acesteia.

Astfel, consideră recurenta că reclamanta nu a făcut dovada că anterior preluării imobilului prin Decretul nr. 176/1948, avea în proprietate suprafața de teren pe care o pretinde la acest moment. Singurul înscris premergător decretului prin care a fost preluat imobilul este procesul-verbal din data de 31.10.1932 al Ministerului Instrucțiunii în care suprafața de teren aferenta imobilului situat in Iași, str. x este menționata ca fiind de 678,12 m.p. suprafața pentru care de altfel a și fost propusă acordarea de despăgubiri prin decizia contestată în prezenta cauza. Menționează recurenta că în actul de vânzare din data de 08.04.1866 Ia care reclamanta face trimitere in cuprinsul cererii de chemare in judecată nu este nu menționată suprafața de teren ce face obiectul contractului.

Faptul că într-o schiță întocmită in anul 1961 terenul aferent Scolii nr. 7 din str. x este evidențiat ca având suprafața de 1146,90 m.p. nu face dovada că această suprafa teren este și cea preluata conform Decretului nr. 176/1948, cu atât mai mult cu cât pe această schiță este evidențiata și Școala Veche. Or, din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că terenul aferent acestei construcții a făcut obiectul exproprierii în anul 1925, în acest sens fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare din data de 24.03.1925. Nici împrejurarea ca parcela CC986 aflată în prezent în proprietatea Moldifca S.A. are suprafața de 1.101 m.p. nu este de natura sa formeze convingerea instanței în sensul ca suprafața de teren preluata de stat in anul 1948 este suprafața menționată de reclamantă în acțiune.

Astfel, consideră recurenta că reclamanta nu făcut dovada că terenul ce a făcut obiectul preluării de către stat, a avut suprafața pretinsă prin acțiune, aceasta nefăcând dovada dreptului său de proprietate și de preluare abuzivă cu privire la diferența de teren de 468,88 mp.

Reclamanta a depus doar mai multe schițe și planuri cu privire la terenul în suprafață de 1147 m.p., acestea neîncadrându-se în prevederile art. 1 alin. (9) teza finală ce reglementează sintagma " acte doveditoare", pentru stabilirea și întinderea dreptului de proprietate al reclamantei la momentul preluării abuzive de către Statul Român.

Totodată, mai susține recurenta că o expertiză judiciară nu poate suplini dovedirea de către reclamantă a dreptului de proprietate al imobilului solicitat cât și a preluării abuzive a acestuia.

Or, expertiza tehnică întocmită în prezenta cauză, nu vine în susținerea întinderii dreptului de proprietate la momentul preluării abuzive asupra imobilului situat în municipiul Iași, fostă str. x (fost nr. 147) actual str. x, județul Iași, astfel că expertiza judiciară, ca mijloc de probă, nu a fost utilă, concludentă și nici pertinentă în soluționarea prezentei cauze, nefiind în măsură să conducă la concluzia că Decizia nr. 8800/05.09.2022, emisă de către Comisia specială de retrocedare este nelegală.

Susține astfel că expertiza judiciară întocmită asigură identificarea fostului amplasament nu și identificarea suprafeței de teren deținută în proprietate de către reclamanta în perioada de referință prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, consideră că expertiza nu suplinește înaintarea unor înscrisuri care să dovedească întinderea dreptului de proprietate al solicitantei iar legalitatea Deciziei nr. 8800/05.09.2022, emisă de către Comisia specială de retrocedare trebuie analizată în funcție de actele aflate la dosarul aferent cererii de retrocedare, coroborat cu respectarea de către solicitantă a obligațiilor privind sarcina probei în dosarul administrativ.

Într-o altă critică, recurenta solicită a se respinge capătul de cerere privind obligarea autorității la plata cheltuielilor de judecată, sau să procedeze la diminuarea acestora.

Susține astfel că exonerarea sau reducerea sumei solicitate de reclamantă apare ca o necesitate imperativă și ca o protecție a bugetului de stat, pe considerentul că autorității nu i se poate reține nici o culpă la momentul emiterii deciziei contestate, deoarece din analiza actelor aflate la dosarul aferent cererilor de retrocedare aceasta a respectat întocmai prevederile O.U.G. nr. 94/2000.

În cazul în care instanța va trece peste solicitarea sa de respingere a cererii reclamantei privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, recurenta apreciază că se impune cel puțin diminuarea acestora, proporțional cu randamentul acțiunii de chemare în judecată, solicitând astfel a se reevalua cuantumul cheltuielilor de judecată, a se constata că, în esență, nu se poate reține existența unui prejudiciu cauzat de autoritate și cu atât mai mult o faptă ilicită a acesteia săvârșită cu vinovăție și, în consecință, solicită a se respinge cererea privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, cu atât mai mult cu cât în prezenta cauză reclamanta nu a fost nevoită să întreprindă demersuri suplimentare pentru a contesta decizia și singurele cheltuieli efectuate de aceasta au fost acelea de redactare a cererii de chemare în judecată și reprezentare în fața instanței.

Pentru toate aceste motive solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând, să se respingă acțiunea, ca neîntemeiată, menținându-se Decizia nr. 8800/05.09.2019, ca temeinică și legală, hotărârea pronunțată de instanța de fond fiind dată cu neresprectarea prevederilor art. 4 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

Apărări formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat în principal excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului,ca nefondat și menținerea, ca legală, a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 07.10.2022 s-a fixat primul termen pentru soluționarea recursului la data de 03.03.2023, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, după soluționarea cu prioritate a excepției nulității recursului, invocată de intimata - pârâtă, în sensul respingerii acesteia, pentru considerentele arătate în practicaua prezentei hotărâri, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând dosarul spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, prin raportare la criticile formulate, la apărările din întâmpinare și la normele legale incidente litigiului dedus prezentei judecăți, Înalta Curte constată că recursul promovat pârâta Comisia Specială de Retrocedare este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru motivele arătate în continuare:

În prealabil, Înalta Curte amintește că, în ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată de intimata - reclamantă A., în cadrul întâmpinării, aceasta a fost soluționată de instanță în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., înainte de a deschide dezbaterile pe fondul recursului, soluția și considerentele avute în vedere la pronunțarea acesteia regăsindu-se în practicaua prezentei hotărâri.

Astfel, trecând la analizarea pe fond a recursului, Înalta Curte constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția primei instanțe, de admitere a contestației, și de anulare, în parte, a Deciziei nr. 8800/05.09.2019, sub aspectul întinderii suprafeței de teren pentru care se vor acorda măsuri compensatorii, este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, iar criticile recurentei privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare și a Normelor metodologice corespunzătoare art. 4 din același cadru normativ, sunt nefondate.

Constată astfel Înalta Curte că, sub un prim aspect recurenta critica soluția pronunțata de instanța de fond, în rejudecare, invocând faptul că, în speță, nu a fost efectuată dovada dreptului de proprietate asupra suprafeței de 1144 mp a imobilului, prima instanța interpretând astfel în mod eronat prevederile art. 4 alin. (4) si (5) din O.U.G. nr. 94/2000 și Normele metodologice corespunzătoare art. 4 din același cadru normativ.

In esența, recurenta susține ca soluția primei instanțe de obligare a acesteia la acordarea de masuri reparatorii pentru suprafața de 1144 mp este greșita, întrucât "reclamanta nu a făcut dovada ca terenul ce a făcut obiectul preluării de către stat a avut suprafața pretinsă prin acțiune".

În acest sens, a susținut recurenta că, instanța de fond în mod greșit a reținut ca act doveditor al dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat prin cererea de retrocedare Registrul parcelelor depus de către expert aferent anului 1996 cât si datele comunicate de către Primăria lași, întrucât aceste înscrisuri nu reflectă situația juridică a imobilului la momentul preluării abuzive. Potrivit ordonanței care guvernează litigiul în vigoare si a normelor metodologice de aplicare a acesteia, se constată ca fiind acte doveditoare înscrisurile întocmite în perioada de referința a preluării abuzive sau cele întocmite în perioada de referința cea mai apropiata de momentul preluării. Ca atare, susține recurenta că matricolele de rol fiscal reținute de autoritate ca fiind acte doveditoare sunt singurele acte doveditoare legale care reflecta aplicarea temeinica a ordonanței."

De asemenea, a mai susținut recurenta că reclamanta nu a făcut dovada că anterior preluării imobilului prin Decretul nr. 176/1948, avea în proprietate suprafața de teren pe care o pretinde la acest moment, iar singurul înscris premergător decretului prin care a fost preluat imobilul este procesul-verbal din data de 31.10.1932 al Ministerului Instrucțiunii în care suprafața de teren aferenta imobilului situat in lași, str. x este menționata ca fiind de 678,12 m.p. suprafața pentru care, de altfel, a si fost propusa acordarea de despăgubiri prin decizia contestată în prezenta cauză, iar în actul de vânzare din data de 08.04.1866 la care reclamanta face trimitere în cuprinsul cererii de chemare in judecată nu este menționata suprafața de teren ce face obiectul contractului.

Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate, în condițiile în care, din materialul probator administrat în cauză rezultă că imobilul preluat abuziv avea o suprafață de 1144 mp și nu de 678,12 mp, cum eronat susține recurenta, în realitate, această suprafață, de 678,12 mp., care se regăsește în cuprinsul procesului-verbal din data de 21 octombrie 1932 întocmit de Ministerul Instrucțiunii (Inspectoratul școlar), reprezenta doar curtea imobilului și nu cuprindea si terenul de sub construcție (școală) si nici porțiunea de teren ce se regăsește între clădirea școlii si limita de proprietate dinspre str. x.

Astfel cum și instanța de fond a constatat, o verificare a planului din 25.05.1940 cu întregul imobil teren situat între str. x, str. x și Biserica cu același nume, relevă un nou aliniament în care apar doar Școala Nouă și Magaziile Vechi (demolate, filele x, 149). De altfel, în planurile aferente autorizației pentru construire closete din 1926 este evidențiat noul aliniament, fără Școala veche.

În procesul-verbal din 21.10.1932 al Ministerului Instrucțiunii este indicată o curte a Școlii în suprafață de 678,12 mp, iar din planul complet și lizibil al Școlii noi, anexă la raportul de expertiză rezultă că amprenta clădirii școlii noi la sol era de 329,49 mp. iar aceste date se coroborează și cu cele menționate în Registrul parcelelor

Astfel, deși suprafața inițială a imobilului nu poate fi determinată, vecinătățile sunt aceleași și, din analiza coroborată a planșelor individualizate existente la dosar se constată că, în urma sistematizării, imobilul teren liber este vizibil mai mare decât partea ocupată de Școala Nouă cu aproximativ 50%, iar din registrul parcelelor depus de către expert, chiar dacă aferent anului 1996 rezultă că imobilul cuprinde parcelele C. civ. 983 și C983/1 din Tarla 30, cu suprafață de 647 mp curte, respectiv 333 mp construcții. Coroborând aceste date cu datele comunicate de Primăria Iași, ce relevă un imobil teren în suprafață de 1101,73 mp și construcția nouă a S.C. Moldifca S.A., rezultă cu certitudine că acea curte a Școlii indicată în procesul-verbal din 1932 nu avea în vedere și suprafață de teren pe care se afla și clădirea școlii, întrucât, din examinarea planșei reiese că terenul liber este de peste 2 ori mai mare decât amprenta clădirii. Și Registrul parcelelor evidențiază o situație în care imobilul de sub clădire este diferit de terenul-curte. Această practică rezultă și din "Planul Școalei B." de la fila x prim ciclu, în care se menționează clădire de 410 mp și teren de 1112 mp, fiind evident că terenul nu include și partea de sub clădire.

Astfel, faptul ca suprafața reala a imobilului preluat abuziv este de 1144 mp reiese și din înscrisurile aferente Proiectului nr. 128/1961, respectiv nr. 256/1961, întocmite la solicitarea Sfatului Popular Raional Iași, cu ocazia executării unor lucrări de reparații la imobil, respectiv devizul de lucrări care indică în mod expres faptul că terenul avea o suprafață de 1.144 mp.

De altfel, dacă scădem din cei aprox. 1500 mp suprafața expropriată (234 mp clădire plus 167 mp) rezultă un rest de aproximativ 1100 mp., iar din proiectul nr. 128/1961 rezultă o suprafață a terenului de 1144 mp, această împrejurare fiind confirmată și de Primăria Municipiului Iași, care indică faptul ca terenul avea o suprafața de peste 1100 mp, iar registrul parcelelor evidențiază o parcelă distinctă aferentă Școlii B. și una de peste 600 mp aferentă Curții.

Înalta Curte nu poate reține susținerea recurentei, în sensul că nici Registrul parcelelor aferent anului 1996, anexat raportului de expertiză tehnică judiciară si nici datele comunicate de către Primăria lași, nu pot fi luate in considerare de către instanța de judecata pentru a se determina suprafața reala a terenului ce a fost preluat abuziv de către Statul Roman, deoarece nu ar reprezenta "acte doveditoare".

Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 4 alin. (2)-(4) din O.U.G. nr. 94/2000, conform cărora:

"2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3).

(3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

(4) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive."

Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că, pentru a se determina cu exactitate suprafața de teren ce a fost preluată în mod abuziv de către Statul Roman este necesară analiza coroborată a tuturor înscrisurilor depuse la dosarul administrativ, și nu doar a unora dintre acestea, iar această analiză a fost judicios făcută de către prima instanță.

Astfel, din considerentele hotărârii recurate, reiese fără echivoc fapul că soluția pronunțată de prima instanță este tocmai rezultatul unei asfel de analize.

În condițiile în care, pentru imobilul ce a făcut obiectul cererii de acordare a măsurilor compensatorii au fost depuse o serie de înscrisuri, din a căror interpretare coroborată, inclusiv cu normele incidente în materie de retrocedări, rezultă o suprafață a terenului de 1144 mp, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate criticile recurentei, în sensul că suprafața pentru care se impune acordarea de măsuri compensatorii este de doar 678,12 mp., conform Procesului-verbal din data de 21 octombrie 1932, aceasta reprezentând doar curtea imobilului. Cum în cuprinsul aceluiași proces-verbal se menționează în mod expres existența unor clădiri (școală și locuință), în mod corect instanța de fond, făcând o analiza coroborată a întregului material probator aflat la dosarul cauzei, a reținut că reclamanta este îndreptățită să beneficieze de măsuri compensatorii pentru o suprafață de 1144 mp, în loc de 678,12 mp, cum eronat a susținut recurenta - pârâtă.

Instanța de control judiciar nu poate reține nici criticile recurentei, în sensul că " expertiza judiciară, ca mijloc de probă, nu a fost utilă, concludentă și nici pertinentă în soluționarea prezentei cauze", dat fiind faptul că această probă a fost dispusă de către instanța de control judiciar prin decizia de casare, iar, conform art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.:

"1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

3)După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată".

Cum, prin Decizia nr. 3749 pronunțată la data de 23.06.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut că " proba (cu expertiză în specialitatea topografie și cadastru) propusă de reclamantă era admisibilă și utilă soluționării cauzei, respectiv că" aspectele ce tin de identificarea terenului sunt aspecte ce pot fi lamurile doar printr-o expertiza de specialitate, care sa clarifice, prin coroborarea acestei probe cu înscrisurile de la dosar, problemele litigioase ale cauzei", dispunând instanței de fond ca, în rejudecare să administreze această probă, criticile recurentei pe aspectul utilității și concludenței probei cu expertiză tehnică judiciară ce a fost administrată de prima instanță, în rejudecare, nu pot fi avute în vedere, deoarece, modalitatea în care instanța de recurs, prin decizia de casare, a dat dezlegare unui aspect litigios -în speță, chiar asupra utilității și concludenței probei cu expertiză în specialitatea topografie și cadastru - se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca nefondate, criticile recurentei privind interpretarea și aplicarea eronată de către prima instanță a dispozițiilor art. 4 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare și a Normelor metodologice corespunzătoare art. 4 din aceeași ordonanță.

Nici critica ce vizează soluția de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi reținută de către instanța de control judiciar, având în vedere următoarele argumente:

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ.:

"Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezentei la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului".

Din textul de lege anterior menționat rezultă că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții adverse, să îi plătească cheltuieli de judecată, acesta aplicându-se indiferent de obiectul litigiului ori de părțile implicate.

Așadar, acordarea cheltuielilor de judecată este strâns legată de soluția dată de instanță cererii de chemare în judecată.

Deci, la baza obligației de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală.

Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de partea câștigătoare.

Astfel, ideea de culpă a părții, care, prin atitudinea sa, a determinat partea potrivnică să intenteze o acțiune în realizarea dreptului, este o condiție a acordării cheltuielilor de judecată. Prin urmare, partea reclamantă poate să pretindă cheltuieli de judecată ori de câte ori nerealizarea dreptului pretins este imputabilă părții potrivnice.

Altfel spus, partea din vina căreia s-a purtat procesul, trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de partea câștigătoare, deoarece, cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurală pentru partea care a pierdut procesul, ci acestea au și rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul, care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare.

Legiuitorul a statuat că partea care a câștigat procesul are dreptul la acordarea sumelor de bani efectuate cu procesul purtat, sume ce urmează a fi suportate de către partea care a pierdut procesul și care, prin comportamentul său a obligat partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite și constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

În speță, cum contestația reclamantei a fost admisă, fie și parțial, culpa procesuală aparține pârâtei, astfel că, în mod corect prima instanță a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă, constând în contravaloarea expertizei în cuantum de 4306 RON și a onorariului de avocat redus la 7000 RON, în condițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., de la 9662,66 RON onorariu fond și 5777,69 RON onorariu avocat recurs.

În ceea ce privește diminuarea acestor cheltuieli de judecată și proporționalitatea acestora, Înalta Curte amintește că poate exercita controlul de nelegalitate numai sub aspectul verificării noțiunii de "culpă procesuală" și a categoriilor de cheltuieli efectuate de părți, ce pot fi incluse în categoria cheltuieli de judecată.

Astfel, verificând aceste aspecte Înalta Curte reține că, în cauză, prima instanță, reținând culpa procesuală a pârâtei, în mod corect a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată, fiind partea căzută în pretenții. Suma stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată include contravaloarea expertizei și a onorariului de avocat redus, însă cuantumul acestora nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului, ce vizează exclusiv aspecte de nelegalitate.

Proporționalitatea onorariului de expert și a onorariului de avocat cu valoarea ori complexitatea cauzei și cu munca prestată de aceștia reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanței de fond, care nu poate face obiectul analizei instanței de recurs.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3) - (4) și art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin intermediul acestei căi de atac poate fi dedusă analizei instanței de control judiciar doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecință, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, or aprecierea de către instanța care a pronunțat sentința recurată a cuantumului onorariului expertului care a întocmit raportul de expertiză judiciară, sau a onorariului avocatului care a încercat clarificarea situației de fapt, nu este un aspect de legalitate a hotărârii, care să poată fi cenzurat de către instanța de recurs.

Această critică nu vizează, deci, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului a dreptului de apreciere asupra onorariilor solicitate.

Așadar, aspectele vizând cuantumul cheltuielilor de judecată stabilit în raport de criteriile la care fac referire dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu pot avea natura unor critici care să privească legalitatea hotărârii recurate, ele vizând chestiuni de temeinicie care exced limitelor în care instanța de recurs analizează hotărârea, stabilite expres prin dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Această concluzie este în acord cu cele statuate prin Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura sesizării cu soluționarea recursului în interesul legii, în cadrul căreia s-a reținut că "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. (…) Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.."., această statuare putând fi extinsă și în ceea ce privește onorariul de expert.

Prin urmare, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de expert și onorariul de avocat, cu complexitatea și valoarea cauzei, numărul de termene și cu activitatea desfășurată de aceștia, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Așadar, critica recurentei referitoare la proporționalitatea cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, întrucât reprezintă o chestiune de temeinicie și nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

Înalta Curte constată astfel că, în speță, prima instanță a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispozițiile legale naționale și europene, de doctrină și jurisprudență, în raport cu soluția pronunțată pe fondul pricinii, astfel că și critica ce vizează obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 11306 RON, este nefondată, hotărârea recurată fiind legală și din această perspectivă.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond, în raport de starea de fapt corect stabilită, în urma coroborării întregului material probator administrat în cauză, a pronunțat o hotărâre legală, nesusceptibilă de reformare pe calea extraordinară a recursului.

Deopotrivă, având în vedere cererea intimatei-reclamante din această etapă procesuală, de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei căi de atac, în cuantum de 6.559.10 RON, constând în onorariul aferent serviciilor de asistență juridică și reprezentare în această cale de atac, astfel cum rezultă din Factura Fiscală seria x nr. x din 06.03.2023 și Extrasul de cont, atașate la dosarul de recurs, raportat la soluția ce se preconizează a fi pronunțată asupra recursului declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, Înalta Curte constată că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 451 - 453 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care urmează a obliga recurenta -pârâtă Comisia Specială de Retrocedare la plata sumei de 6.559,10 RON, în favoarea intimatei -reclamante A., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, acesta fiind proporțional cu munca efectiv prestată în prezenta cauză, muncă ce presupune întreaga activitate depusă, atât în sala de judecată, cât și demersurile întreprinse pentru pregătirea apărării.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Astfel, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii instanței de fond.

Totodată, raportat la soluția ce se preconizează, fiind partea care a pierdut procesul, în temeiul art. 451 alin. (1) și art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta -pârâtă Comisia Specială de Retrocedare la plata sumei de 6.559,10 RON, în favoarea intimatei -reclamante A., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinței nr. 166/2022 din 22 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta -pârâtă Comisia Specială de Retrocedare la plata sumei de 6.559,10 RON, în favoarea intimatei -reclamante A., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 mai 2023.