ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2374/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 februarie 2022, pe rolul Curții de Apel Suceava – Secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Fundația A, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România („Comisia Specială de Retrocedare”), a formulat contestație împotriva deciziei nr. 1379/25.11.2021 emisă de pârâtă și a solicitat admiterea contestației, anularea deciziei contestate și, constatând calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999, să se dispună: (i) în principal, obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să dispună restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în str. (...) nr. (...), mun. Dorohoi, jud. Botoșani, fosta proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către statul român; (ii) în subsidiar, în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură, obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să-i fie acordate reclamantei măsuri compensatorii pentru imobil. (iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în legătură cu soluționarea prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 68 din 8 mai 2023, Curtea de Apel Suceava – Secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a admis în parte în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta Fundația A, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România; (ii) a anulat în parte decizia nr. 1379/25.11.2021, emisă de pârâtă; (iii) a obligat pârâta să emită o nouă decizie prin care să propună acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială, pentru suprafața de teren preluată abuziv, situată în str. (...) mun. Dorohoi jud. Botoșani, aferentă Sinagogii B; (iv) a obligat pârâta la plata sumei de 7275 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 68 din 8 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – Secția de contencios administrativ și fiscal, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâta susține că prima instanță a interpretat eronat prevederile art. 1 alin. (1) și (4) din O.U.G. nr. 83/1999.

Arată că, prin adresa nr. 302/M/28.04.2015, Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare a solicitat Fundației A, în vederea soluționării cererii de retrocedare, să transmită documente care să ateste, în esență, calitatea de persoană îndreptățită și dreptul de proprietate asupra imobilului, la momentul preluării abuzive, aducându-se la cunoștința intimatei-reclamante și prevederile art. 32 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora s-a instituit, în procedura administrativă, un termen de decădere de 120 de zile în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile prevăzute de lege, termen care poate fi prelungit cu încă 60 de zile și care curge de la data la care persoanei i se solicită în scris documentele necesare soluționării cererii sale.

Prin adresele nr. F 830/19.05.2015 și nr. F 1432/24.08.2015, Fundația A a transmis Comisiei mai multe înscrisuri, însă, din analizarea acestora nu a rezultat dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat. Totodată, prin adresa nr. F 1432/24.08.2015, Fundația A a solicitat prelungirea termenului de completare a dosarului cu 60 de zile.

În acest context, susține recurenta-pârâtă că, analizând înscrisurile depuse la dosar, a constatat că solicitanta nu a depus acte din a căror coroborare să rezulte dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat și nici acte din a căror coroborare să rezulte că imobilul solicitat a fost preluat abuziv de către Statul Român, în perioada de referință a legii.

Susține recurenta-pârâtă, contrar celor reținute de instanța de fond, că expertiza efectuată în cauză nu este relevantă, nefăcând dovada dreptului de proprietate și nici a preluării abuzive a imobilului. Totodată, la dosarul administrativ nu a fost depusă situația juridică, Primăria municipiului Dorohoi comunicând, prin adresa nr. 13219/15.07.2015, că nu există informații privind imobilul în litigiu.

Consideră că obligația de depunere a actelor doveditoare, prevăzută de art. 3 și art. 6 alin. (4) din O.U.G. nr. 83/1999, coroborat cu pct. 8 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 83/1999, nu a fost îndeplinită de intimata-reclamantă, aceasta nefăcând dovada că imobilul se afla în proprietate sa la data pretinsei preluări abuzive. Comisia Specială de Retrocedare a întreprins demersurile necesare pentru completarea dosarului administrativ cu datele necesare soluționării cererii, în vederea clarificării calității de persoană îndreptățită la retrocedare, dar dovada dreptului de proprietate nu s-a făcut nici în procedura administrativă și nici în procedura judiciară.

Printr-un alt rând de critici, recurenta-pârâtă contestă soluția de obligare la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că nu i se poate imputa vreo culpă în modalitatea de instrumentare a dosarului administrativ și de emitere a deciziei contestate, raportat la înscrisurile depuse de solicitantă. Totodată, contestă cuantumul cheltuielilor de judecată din perspectiva caracterului apreciat a fi neproporțional cu randamentul cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă Fundația A a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare și excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva soluției referitoare la cheltuielile de judecată, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La termenul de judecată din 24 aprilie 2024, intimata-reclamantă Fundația A a precizat că excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva soluției referitoare la cheltuielile de judecată reprezintă o apărare care vizează inadmisibilitatea criticilor care privesc soluția dată asupra cheltuielilor de judecată, raportat la motivul de casare pe care se sprijină calea de atac.

În privința excepției nulității recursului pentru nemotivare, Înalta Curte a respins această excepția ca nefondată, pentru motivele cuprinse în practicaua prezentei decizii.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare este nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanța de control judiciar constată că motivele de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă reiterează majoritar apărările din fond, susținând, subsumat cazului de casare / nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 1 alin. (1) și (4) din O.U.G. nr. 83/1999, raportat la lipsa oricăror dovezi privind încadrarea intimatei-reclamante în categoria persoanelor îndreptățite la retrocedare. În esență, se susține nedepunerea, în procedura administrativă sau judiciară, a unor înscrisuri care să confirme că la data preluării pretins abuzive dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul legii speciale de restituire se afla în patrimoniul Fundației A, sens în care decizia nr. 1379/25.11.2021 este legal emisă, contrar susținerilor reclamantei, greșit valorificate de instanța de fond.

Or, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte Comisia Specială de Retrocedare, acestea nefiind apte să conducă la reformarea sentinței atacate. Recurenta-pârâtă a făcut o greșită apreciere a valorii probatorii a înscrisurilor depuse de intimata-reclamantă Fundația A în procedura administrativă, în dovedirea atât a dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat la retrocedare, cât și a preluării abuzive a acestuia în proprietatea Statului Român, astfel că soluția primei instanțe de anulare în parte a acestui act administrativ și de obligare a autorității la emiterea unei noi decizii de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru suprafața de teren preluată abuziv este dispusă în limitele și cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 83/1999 și a H.G. nr. 1093/2005.

Astfel, intimata-reclamantă Fundația A (căreia Federația C i-a transmis în patrimoniu drepturile referitoare la formularea cererilor de retrocedare a bunurilor imobile comunitare evreiești ce au fost confiscate, naționalizate sau trecute în patrimoniul statului în perioada 1945-1989) a depus înscrisuri în susținerea cererii de retrocedare, respectiv evidențe cuprinse în registre publice, procese-verbale de inventariere, roluri fiscale, evidențe imobiliare, adrese emise de către autorități publice, din care rezultă că imobilul teren, situat în mun. Dorohoi, str. (...) nr. (...), jud. Botoșani, s-a aflat în patrimoniul comunității evreiești. Sunt avute în vedere, în acest sens, înscrisurile aflate la filele 9-54 din dosarul instanței de fond, care nu sunt menționate însă în cuprinsul deciziei nr. 1379/25.11.2021 (filele 57-58 dosar fond), împrejurarea care confirmă că recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare, la momentul soluționării cererii de restituire, nu le-a avut în vedere sau, dacă le-a analizat, nu a arătat motivele pentru care nu recunoaște valoarea lor probatorie în referire la dreptul de proprietate al comunității evreiești asupra imobilului teren litigios.

În recurs, Comisia de Retrocedare a reiterat argumentul nedepunerii la dosarul administrativ a situației juridice emise de Primăria municipiului Dorohoi, instituție care a comunicat că nu deține o astfel de evidență cu privire la imobilul litigios, fără a preciza recurenta-pârâtă de ce lipsa unui astfel de înscris ar avea o relevanță decisivă în analiza existenței dreptului de proprietate al intimatei-reclamante, în contextul în care aceasta din urmă a depus în dosarul administrativ o documentație amplă, care confirma existența dreptului pretins.

Dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999 și ale H.G. nr. 1093/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 nu restricționează solicitanții cu privire la mijloacele probatorii de dovedire a dreptului de proprietate, ci prevăd posibilitatea administrării unei multitudini de dovezi, respectiv înscrisuri, martori și expertize tehnice.

În acest din urmă sens, potrivit pct. 10 din normele metodologice, prin sintagma „actele doveditoare”, prevăzută la art. 1 alin. (4) teza finală din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/1999, republicată, se înțelege „a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată și altele asemenea); b) orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu; c) orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului la data preluării abuzive (extrasul de carte funciară, istoricul de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului, iar pentru mediul rural - extrasul de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate); d) acte care permit recunoașterea calității de beneficiar al retrocedării: actul de înființare, statutul de funcționare și organizare al entității solicitante, dovada că entitatea solicitantă a retrocedării este continuatoarea persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat și altele asemenea. Are forță probantă numai originalul sau copia legalizată a hotărârii judecătorești prin care se recunoaște continuitatea entității juridice de drept privat care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate. Competența în acest sens aparține instanței judecătorești care a autorizat funcționarea entității solicitante, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată; e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale; f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale.”.

Prin urmare, lipsa situației juridice emise de primăria locală nu poate avea semnificația pe care o pretinde recurenta-pârâtă, a infirmării cu caracter absolut a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul comunității evereiești.

Cât privește valoarea probatorie a expertizei administrate în cauză, contestată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reține că raportul expertului cadastral a fost întocmit în vederea identificării terenului în litigiu și a situației sale actuale, respectiv dacă este sau nu ocupat de clădiri sau alte amenajări de utilitate publică, dacă există sau nu o suprafață de teren rămasă liberă și să precizeze dacă se poate stabili data demolării clădirii; totodată, s-a solicitat expertului să precizeze dacă poate fi identificată o dată a preluării abuzive a imobilului. Așadar, obiectivele expertizei nu au vizat stabilirea existenței dreptului de proprietate al intimatei-reclamante asupra imobilului, analiză care cade în sarcina instanței de judecată în raport de probele administrate la dosarul cauzei, iar nu a expertului tehnic, acesta fiind chemat să determine doar situația de fapt actuală a imobilului.

Referitor la dovada preluării abuzive a imobilului teren, instanța de fond a reținut că atâta vreme cât reclamanta a făcut dovada faptului că, în intervalul 1952-1968, acesta s-a aflat în proprietatea sa, iar în anii 1988-1989 a fost edificat pe terenul litigios un bloc de locuințe, rezultă că terenul a fost preluat fără titlu valabil și fără temei legal, iar împrejurarea că autoritățile administrative ale statului au construit pe terenul litigios un bloc constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă. Or, în recurs pârâta-recurentă nu a dezvoltat nicio critică referitoare la aceste considerente, iar mențiunile cu caracter general referitoare la nedovedirea preluării abuzive nu au fost urmate de expunerea unui raționament logico-juridic fundamentat care să combată argumentele instanței de fond. În fapt, motivele din memoriul de recurs s-au concentrat pe problema pretinsei nedovediri a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul comunității evreiești, fără a fi fost antamat și cel de-al doilea motiv al respingerii cererii de retrocedare de către autoritatea publică prin decizia atacată, anume nedovedirea preluării abuzive.

Înalta Curte mai subliniază că, potrivit art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, nu rezultă că legiuitorul ar fi înțeles să deroge în materia contenciosului administrativ de la caracterul recursului de cale extraordinară de atac, limitată doar la un control de legalitate a hotărârii judecătorești pronunțate de instanța ierarhic inferioară, ci reglementează unele norme speciale cu privire la calea de atac specifică materiei, termenul de exercitare al acesteia și soluțiile în caz de admitere a recursului. În consecință, dreptul procesual comun al art. 483, art. 486 și art. 488 C. proc. civ. este aplicabil și în cazul recursului specific procedurii de contencios administrativ, astfel că partea recurentă nu este îndreptățită și la un control judiciar de temeinicie, adică sub aspectul situației de fapt stabilite de prima instanță, ci doar de legalitate.

De altfel, în jurisprudența sa, prin decizia nr. 747/2014, Curtea Constituțională a României a respins o excepție de neconstituționalitate în legătură cu acest aspect, arătând că „în lumina noului Cod de procedură civilă, recursul în materia contenciosului administrativ este esențialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului”.

Așadar, ab initio, este inadmisibilă orice critică formulată în recurs de partea recurentă prin care se contestă situația de fapt stabilită de prima instanță, inclusiv prin analiza probelor administrate, adică un control de temeinicie solicitat de recurentă în calea de atac, date fiind considerentele dezvoltate în precedent.

Altfel spus, modul în care judecătorul fondului evaluează probele administrate în cursul judecății de primă instanță în vederea stabilirii situației de fapt, inclusiv referitor la conținutul concret al înscrisurilor și al raportului de expertiză, respectiv consecințele deduse din corelarea acestora excedează controlului de legalitate permis în calea de atac extraordinară a recursului și privește temeinicia hotărârii respective.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a prezentat critici fondate de nelegalitate a sentinței primei instanțe, respectiv nu a demonstrat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept substanțial. Instanța de fond a făcut o corectă aplicare și interpretare a prevederilor O.U.G. nr. 83/1999 și H.G. nr. 1093/2005, raportat la conținutul actului administrativ atacat și la materialul probator administrat în cauză, soluția dispusă urmând a fi menținută, consecutiv respingerii recursului declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

În ceea ce privește criticile vizând cheltuielile de judecată, acestea vor fi de asemenea respinse, având în vedere că, potrivit art. 453 C. proc. civ., partea care a pierdut procesul va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată cerute de partea care a câștigat, iar în cauză pârâta Comisia Specială de Retrocedare are poziția procesuală a părții care a pierdut procesul, întrucât acțiunea reclamantei a fost admisă în parte, iar actul administrativ emis de autoritate a fost anulat în consecință.

Nu se poate susține lipsa oricărei culpe a autorității pârâte, astfel cum pretinde aceasta în recurs, în sensul că actele din dosarul administrativ nu făceau dovada îndreptățirii reclamantei la retrocedarea imobilului, câtă vreme această susținere a fost infirmată de instanța de fond, care a reținut în sens contrar, anume că înscrisurile prezentate făceau dovada atât a dreptului de proprietate, cât și a preluării abuzive a imobilului, condiții esențiale pentru admiterea cererii de retrocedare. Concluzia instanței de fond a fost menținută de instanța de recurs, astfel încât culpa procesuală a pârâtei este evidentă, aceasta emițând un act administrativ nelegal – decizia nr. 1379/25.11.2021, care a generat litigiul de față și a impus efectuarea unor cheltuieli de către reclamantă, a căror rambursare revine în sarcina pârâtei.

Referitor la invocarea de către recurenta-pârâtă a necesității diminuării cheltuielilor de judecată proporțional cu randamentul acțiunii, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate susținerile intimatei-reclamante Fundația A cu privire la inadmisibilitatea acestei critici în recurs. Argumentația intimatei-reclamante s-a sprijinit pe soluția și considerentele deciziei nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a stabilit că „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.”. În motivarea soluției astfel dispuse, Înalta Curte a reținut că „proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate”.

Înalta Curte subliniază că problema de drept analizată prin decizia interpretativă invocată de intimata-reclamantă privește o altă chestiune decât cea invocată în recurs de recurenta-pârâtă, tranșând aspectul referitor la proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocațial, care poate fi diminuat în condițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., iar nu cel vizând diminuarea cheltuielilor de judecată proporțional cu admiterea în parte a cererii, care se dispune conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ., astfel că dezlegările instanței supreme din cuprinsul deciziei nr. 3/2020 nu sunt aplicabile în situația de față.

Înalta Curte constată că această critica formulată de recurenta-pârâtă cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată este nefondată, atât timp cât instanța de fond a procedat la reducerea acestora la jumătate, conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ., respectiv de la 14.550 lei la 7.275 lei, reținând că cererea a fost admisă numai în parte, doar în ceea ce privește terenul, iar nu și clădirea. Așadar, instanța de fond a procedat la stabilirea cheltuielilor de judecată proporțional cu randamentul cererii de chemare în judecată, astfel încât recursul declarat de pârâtă este nefondat și sub acest aspect.

În consecință, nefiind incident cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare la plata către intimata-reclamantă Fundația A a cheltuielilor de judecată în sumă de 6.593,75 lei, reprezentând onorariu avocațial achitat în recurs, conform facturii DRG_231329/06.07.2023 și extrasului de cont emis de Banca D la 14.07.2023 (filele 40-41 dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinței civile nr. 68 din 8 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – Secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare la plata către intimata-reclamantă Fundația A a cheltuielilor de judecată în sumă de 6.593,75 lei, reprezentând onorariu avocațial achitat în recurs.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.