ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2128/2024

Ședința publică din data de 11 aprilie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 13.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 10086/21.02.2022, emise de Comisia Specială de Retrocedare, solicitând ca, prin hotărârea pe care instanța o va pronunța să dispună admiterea prezentei contestații, să anuleze decizia contestată și, constatând calitatea reclamantei, A., de persoana îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul teren din mun. Botoșani, Calea x. jud. Botoșani, fosta proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Roman, să dispună acordarea de despăgubiri pentru acest imobil (teren în suprafața de 233 mp și construcție), cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 106 din 19 octombrie 2022, Curtea de Apel Suceava:

- a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

- a anulat art. 2 din decizia nr. 10086/21.02.2022 și a obligat pârâta să stabilească calitatea reclamantei de persoană îndreptățită și să propună acordarea de măsuri compensatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 233 mp situat în Botoșani, Calea x.

- a respins celelalte pretenții ca neîntemeiate.

- a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 10.005,15 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței de fond, a declarat recurs principal pârâta Comisia Specială de Retrocedare și recurs incident reclamanta A..

3.1. Prin recursul principal formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În susținerea recursului, recurenta Comisia Specială de Retrocedare arată că instanța de fond a interpretat eronat prevederile art. 4 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000, reținând în mod greșit că întinderea dreptului de proprietate al reclamantei A. asupra terenului situat în municipiul Botoșani, Calea x, ar fi de 233 m.p., deși actele doveditoare aflate la dosarul administrativ indică în mod constant o suprafață de 110 m.p. Potrivit matricolelor fiscale emise de Primăria municipiului Botoșani pentru perioadele 1966-1970 și 1981-1985, Comunitatea Evreilor din Botoșani figura înscrisă cu un imobil teren în suprafață de 110 m.p., iar aceste înscrisuri oficiale constituie acte doveditoare în sensul ordonanței, reflectând situația juridică a imobilului în perioada de referință prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Recurenta susține că instanța de fond a acordat o valoare probatorie nejustificată unui înscris sub semnătură privată, respectiv Tabelul de avere mobilă și imobilă a Comunității Evreilor Botoșani din anul 1943, care nu are caracter oficial și care reflectă o situație anterioară perioadei de referință stabilite de lege. În opinia recurentei, acest înscris nu poate fundamenta întinderea dreptului de proprietate, întrucât nu este coroborat cu alte acte din perioada relevantă și nu are putere doveditoare superioară matricolelor fiscale emise de autoritățile statului. În acest sens, se invocă jurisprudența Curții de Apel Timișoara, care a statuat că înscrisurile emanate exclusiv de la partea interesată nu pot fundamenta recunoașterea unui drept de proprietate în lipsa unor acte oficiale din perioada de referință.

De asemenea, recurenta arată că instanța de fond a acordat o valoare probatorie excesivă unei expertize judiciare topografice, care, deși identifică fostul amplasament al imobilului, nu poate suplini lipsa unor înscrisuri care să ateste întinderea dreptului de proprietate în perioada de referință. Expertiza nu este aptă să stabilească suprafața de teren deținută de reclamantă în mod legal, ci doar să localizeze imobilul în raport cu hărțile istorice, fără a putea confirma dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 233 m.p. În acest context, recurenta susține că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale privind sarcina probei, ignorând obligația reclamantei de a depune acte doveditoare conforme cu cerințele art. 4 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000.

În ceea ce privește respingerea cererii de acordare de măsuri compensatorii pentru construcția demolată, recurenta arată că instanța de fond nu a criticat această soluție, deși reclamanta a invocat aplicabilitatea Legii nr. 10/2001. Recurenta susține că, potrivit art. I alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu pct. 3 din normele metodologice, construcțiile demolate nu fac obiectul procedurii de retrocedare reglementate de această ordonanță, astfel că respingerea cererii este legală și temeinică.

Referitor la cheltuielile de judecată, recurenta solicită respingerea cererii reclamantei sau, în subsidiar, diminuarea acestora, invocând inexistența unei culpe în emiterea deciziei contestate și respectarea întocmai a prevederilor legale aplicabile. Se arată că reclamanta nu a fost nevoită să întreprindă demersuri suplimentare, iar cheltuielile efectuate sunt limitate la redactarea cererii și reprezentarea în fața instanței, fără a justifica un efort procedural disproporționat.

În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 106/19.10.2022 și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de A. ca neîntemeiată, întrucât hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, în special dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 și ale normelor metodologice de aplicare, fiind afectată de erori de interpretare juridică și de o evaluare nejustificată a probatoriului administrat.

3.2. Prin recursul incident formulat de reclamanta A., întemeiat în drept pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată.

În susținerea recursului, recurenta A. arată că instanța de fond a reținut în mod greșit că decizia Comisiei Speciale de Retrocedare este nelegală doar în privința terenului, ignorând faptul că, potrivit cererii de chemare în judecată, despăgubirile solicitate vizau atât terenul, cât și construcția existentă la momentul preluării, ulterior demolată. Recurenta susține că O.U.G. nr. 94/2000 este un act normativ cu caracter reparator, având ca obiect reglementarea măsurilor compensatorii pentru prejudiciile suferite prin preluarea abuzivă a unor imobile aparținând cultelor religioase, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În acest sens, se invocă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (6), art. 3 alin. (6), art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, precum și pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a acestei ordonanțe, care, coroborate, permit acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcțiile demolate, cu trimitere la o lege specială care reglementează tipul și procedura de acordare a despăgubirilor.

Recurenta susține că, deși pct. 3 din Normele metodologice exclude din sfera de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 construcțiile demolate, această excludere nu suprimă dreptul la despăgubiri, ci doar indică faptul că acestea urmează a fi acordate potrivit unei alte reglementări speciale. În acest context, recurenta identifică legea specială aplicabilă ca fiind Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în special art. 10 alin. (1), care prevede expres că, pentru construcțiile demolate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. Această interpretare este confirmată și de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că, în cazul în care legea specială exclude o anumită categorie de imobile din domeniul său de aplicare, revine aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, chiar și în privința imobilelor aparținând comunităților minorităților naționale.

Recurenta mai arată că interpretarea dată de instanța de fond contravine principiului egalității în fața legii și principiului nediscriminării, întrucât suprimă dreptul la despăgubiri pentru o categorie de persoane îndreptățite, fără o justificare legală expresă. În opinia recurentei, Comisia Specială de Retrocedare are obligația de a aplica legea specială indicată de O.U.G. nr. 94/2000, respectiv Legea nr. 10/2001, în cadrul procedurii de retrocedare, pentru a asigura un tratament juridic echitabil și reparatoriu.

În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinței civile nr. 106/2022 și, în rejudecare, admiterea în întregime a cererii de chemare în judecată, cu constatarea calității sale de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul situat în municipiul Botoșani, Calea x, compus din teren în suprafață de 233 m.p. și construcție demolată, și cu acordarea de despăgubiri pentru întregul imobil, în temeiul dispozițiilor legale incidente.

Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare față de recursul principal declarat de CSR, prin care a invocat excepția nulității recursului principal, precum și excepția inadmisibilității recursului principal, în ceea ce privește soluția dată asupra cheltuielilor de judecată, iar pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, pentru apărările dezvoltate la dosar.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (2) C. proc. civ., excepțiile nulității și inadmisibilității recursului principal, invocate prin întâmpinarea depusă în cauză de A., Înalta Curte urmează să le respingă, constatând că:

Excepția nulității recursului principal este neîntemeiată întrucât, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 din C. proc. civ., argumentele invocate de recurenta CSR se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 același Cod.

Excepția inadmisibilității recursului principal este, de asemenea, neîntemeiată.

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate, strict determinate de legiuitor. În speță, recurenta-pârâtă formulează critici circumscrise exclusiv modului în care instanța de fond a soluționat cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, solicitând fie respingerea integrală a acestora, fie diminuarea cuantumului lor. Argumentele recurentei privesc inexistența culpei procesuale în sarcina sa, respectarea dispozițiilor legale la emiterea deciziei contestate și lipsa unui efort procesual suplimentar al reclamantei.

Deși partea adversă (recurenta-reclamantă) susține că aceste critici nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., interpretarea corectă a textului legal impune concluzia contrară. Modul în care instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ. privind cheltuielile de judecată constituie o chestiune de legalitate, verificabilă în recurs. Aprecierea greșită a condițiilor culpei procesuale ori a caracterului rezonabil al cheltuielilor acordate poate atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la aplicarea greșită a normelor de drept material.

În plus, Decizia nr. 3/2020 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, invocată de A., nu este aplicabilă cauzei de față. Acea soluție privește exclusiv ipoteza în care critica din recurs vizează exclusiv cuantumul onorariului avocațial apreciat ca excesiv de către partea adversă, fără legătură cu modul de aplicare a dispozițiilor legale incidente. Or, în prezenta cauză, recurenta nu se limitează la a contesta cuantumul cheltuielilor, ci invocă direct greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor legale care reglementează acordarea acestora, aspect ce intră în sfera controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs.

În consecință, excepția inadmisibilității recursului urmează a fi respinsă.

II.2. În ceea ce privește fondul recursurilor

Analizând motivele de recurs formulate de Comisia Specială de Retrocedare, în calitate de recurentă principală, precum și cele invocate de A. prin recursul incident, se constată că acestea sunt neîntemeiate, întrucât sentința civilă nr. 106/19.10.2022 pronunțată de Curtea de Apel Suceava reflectă o interpretare corectă și echilibrată a dispozițiilor legale incidente, fiind fundamentată pe o evaluare judicioasă a probatoriului administrat și pe o aplicare coerentă a normelor de drept material.

Referitor la critica formulată de recurenta principală privind interpretarea eronată a art. 4 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000, se constată că instanța de fond a valorificat în mod corect ansamblul probatoriu, reținând că dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu este de 233 m.p., nu de 110 m.p., cum susține Comisia. Matricolele fiscale invocate de recurenta principală, deși constituie acte oficiale, nu sunt singurele mijloace de probă admisibile în procedura reglementată de O.U.G. nr. 94/2000. Instanța a coroborat aceste matricole cu alte înscrisuri relevante, inclusiv cu Tabelul de avere mobilă și imobilă din 1943, care, deși este un înscris sub semnătură privată, reflectă o situație patrimonială anterioară preluării abuzive și este susținut de expertiza topografică judiciară. Această expertiză, deși nu are rolul de a confirma dreptul de proprietate în sine, contribuie la identificarea amplasamentului și la delimitarea fizică a imobilului, fiind un instrument tehnic complementar probelor documentare. În acest context, instanța nu a încălcat principiul sarcinii probei, ci a aplicat în mod corect dispozițiile art. 4 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000, valorificând toate elementele probatorii disponibile pentru a stabili întinderea dreptului solicitat.

În ceea ce privește susținerea recurentei principale referitoare la respingerea cererii de acordare de măsuri compensatorii pentru construcția demolată, se constată că instanța de fond a reținut în mod corect că această componentă nu intră sub incidența O.U.G. nr. 94/2000, conform pct. 3 din Normele metodologice de aplicare. Excluderea construcțiilor demolate din sfera de aplicare a ordonanței nu echivalează cu suprimarea dreptului la despăgubiri, ci cu trimiterea la o reglementare distinctă, respectiv Legea nr. 10/2001. Cu toate acestea, instanța a fost învestită exclusiv cu controlul legalității deciziei emise de Comisia Specială de Retrocedare în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, iar nu cu aplicarea Legii nr. 10/2001, care presupune o procedură distinctă, derulată în fața altor autorități. În acest cadru procesual, instanța nu putea dispune acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată, iar soluția de respingere este legală și temeinică.

Referitor la solicitarea de respingere a cheltuielilor de judecată, se constată că instanța de fond a aplicat în mod corect principiul responsabilității procesuale, reținând că reclamanta a fost nevoită să formuleze acțiunea în contencios administrativ pentru a obține recunoașterea dreptului său, în condițiile în care decizia contestată nu reflecta întinderea reală a imobilului. Faptul că autoritatea emitentă a respectat procedura formală nu exclude existența unei culpe materiale în soluționarea cererii, iar cheltuielile de judecată reflectă efortul procedural necesar pentru valorificarea dreptului pretins. În consecință, nu se impune respingerea acestora.

Cât privește solicitarea subsidiară, de aplicare a art. 451 alin. (2) C. proc. civ., aceasta nu poate fi primită, neintrând în categoria motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., așa cum s-a statuat prin decizia nr. 3/2020 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.

În ceea ce privește recursul incident formulat de A., se constată că susținerile privind aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 în cadrul procedurii reglementate de O.U.G. nr. 94/2000 sunt nefondate. Deși este adevărat că pct. 3 din Normele metodologice indică posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcțiile demolate, această trimitere nu conferă instanței de contencios administrativ competența de a dispune despăgubiri în temeiul unei legi distincte, ci doar de a verifica legalitatea deciziei emise în cadrul procedurii speciale. Legea nr. 10/2001 prevede o procedură separată, cu reguli proprii de evaluare, notificare și compensare, care nu poate fi substituită prin extinderea obiectului litigiului dedus judecății în temeiul O.U.G. nr. 94/2000. În acest sens, interpretarea instanței de fond este conformă cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că instanța de contencios administrativ nu poate acorda despăgubiri în afara cadrului normativ care a generat actul administrativ contestat.

De asemenea, susținerea recurentei incidentale privind încălcarea principiului egalității în fața legii și a principiului nediscriminării nu se confirmă, întrucât instanța nu a refuzat acordarea de despăgubiri în mod arbitrar, ci a constatat că acestea nu pot fi acordate în cadrul procedurii reglementate de O.U.G. nr. 94/2000. Reclamanta nu este lipsită de dreptul de a solicita despăgubiri pentru construcția demolată, însă trebuie să urmeze procedura prevăzută de legea specială aplicabilă, respectiv Legea nr. 10/2001, în fața autorității competente.

Pentru toate aceste considerente, se impune respingerea ca nefondate atât a recursului principal formulat de Comisia Specială de Retrocedare, cât și a recursului incident formulat de A., întrucât sentința recurată reflectă o interpretare legală și echitabilă a dispozițiilor aplicabile, fiind pronunțată cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil și ale contenciosului administrativ.

Totodată, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare către recurenta-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată de 3.000 RON, cu aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile nulității și inadmisibilității recursului principal.

Respinge recursul principal declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare și recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 106 din data de 19 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurenta-pârâta Comisia Specială de Retrocedare către recurenta-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată de 3.000 RON, cu aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 11 aprilie 2024.