ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2038/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava – Secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 06.06.2022, sub nr. x/39/2022, reclamanta Fundația A, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 1436/31.03.2022 emise de Comisia Specială de Retrocedare, solicitând anularea acesteia, constatarea calității reclamantei de persoana îndreptățită să beneficieze de prevederile OUG nr. 83/1999 pentru imobilul situat în fosta str. (...), județul Botoșani (ulterior str. (...)), fosta proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Roman, precum și acordarea de măsuri compensatorii pentru acest imobil, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4 din data de 1 februarie 2023, Curtea de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea având ca obiect „anulare act administrativ”, formulată de către reclamanta Fundația A, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților aparținând minorităților naționale din România, a anulat decizia nr. 1436/31.03.2022 și a obligat pârâta să stabilească calitatea reclamantei de persoană îndreptățită și să propună acordarea de măsuri compensatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 238 mp aferent Sinagogii B, situat în Botoșani, fosta str. (...) (ulterior str. (...)), precum și să achite reclamantei suma de 10.000 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile menționate anterior a declarat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților aparținând minorităților naționale din România, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii acțiunii introductive ca neîntemeiată.

În esență, recurenta-pârâtă a apreciat că instanța a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, pe care l-a calificat în mod eronat ca fiind art. 6 alin. (1) din același act normativ.

În opinia sa, sentința recurată este întemeiată pe probabilități, astfel:

Prin cererea de retrocedare nr. 232/14.09.2004, depusă în temeiul O.U.G. nr. 83/1999, republicată, care face de altfel obiectul prezentei cauze, Fundația A a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Botoșani, pe fosta str. (...), actuala str. (...), județul Botoșani.

Prin cererea de retrocedare nr. 3500/26.02.2003, depusă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, Fundația A a solicitat restituirea în natură a Sinagogii situate în municipiul Botoșani, str, (...), județul Botoșani.

Astfel, Comisia specială de retrocedare a apreciat în mod corect că se solicită un imobil, sinagogă, situat în municipiul Botoșani, pe fosta str. (...), actuala str. (...), județul Botoșani.

În niciunul niciunul dintre dosare nu există precizare cu privire Ia sinagoga solicitată, având în vedere că din înscrisurile aflate la dosar reiese că au existat două sinagogi alăturate:

Deși instanța a reținut că este vorba despre două imobile distincte, nu a avut în vedere faptul că a fost solicitat imobilul de pe str. (...). Or, nu trebuie confundată intenția solicitantului de a cere restituirea unui imobil, cu solicitarea în sine, care vizează imobilul de pe fosta str. (...).

Prin adresa nr. 4808/2012, pe care instanța a invocat-o, Primăria Municipiului Botoșani a comunicat faptul că imobilul, sinagogă, situat pe strada (...)(fost (...)) este recenzat potrivit noului nomenclator stradal al municipiului Botoșani pe strada (...). Din această adresă, singura concluzie pertinentă este că str. (...) a devenit str. (...)și, ulterior, str. (...). Instanța de fond, însă, în mod nejustificat, a ajuns la concluzia că nu numai denumirea străzii s-ar fi schimbat, ci și numărul poștal, deși, este evident că primăria nu susține același lucru, deoarece, în egală măsură ar fi menționat și un alt nr. postal - astfel cum a procedat și în cazul str. (…).

Nu există nicio dovadă că Fundația A a solicitat imobilul Sinagoga B, iar nu imobilul Sinagoga C, iar faptul că cel din urmă imobil deja se află în proprietatea acestora nu este un argument care să combată faptul că a solicitat imobilul din str. (...), cu atât mai mult cu cât oricum este vorba despre două sinagogi alăturate, iar cu siguranță simpla existență a imobilului pe str. (...), invocată de instanța de fond, nu este în măsură să indice că ar fi fost solicitat acel imobil. Comisia specială de retrocedare nu se află în culpă, în cazul în care, o minoritate națională sau un cult religios a solicitat un imobil, iar, ulterior formulării cererii, se constată faptul că acest imobil se află deja în proprietatea solicitantei.

Nici în cadrul termenelor stabilite prin O.U.G. nr. 83/1999, republicată, nici în cadrul termenelor stabilite prin O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, deși a depus cereri în temeiul ambelor acte normative la distanță de aproximativ jumătate de an, Fundația A nu a înțeles să își precizeze obiectul cererii, ci a ales, să solicite imobilul din str. (...), generic denumit de aceasta „sinagogă", pentru ca, la nivelul anului 2022 să revină prin adresa nr. F773/28.06.2022, cu Extrase din tabelele cu imobilele Comunității D, din anii 1942-1943 pentru Sinagoga C din str. (...) și Sinagoga B din str. (...).

Mai mult decât atât, este inadmisibil ca pe baza unei probabilități, astfel cum susține instanța de fond, să se aprecieze că imobilul situat inițial pe str. (...), apoi pe (...), a fost ulterior înscris pe str. (...), din moment ce din înscrisurile aflate la dosar nu rezultă o astfel de recenzare.

Primăria municipiul Botoșani nu a stabilit că există identitate între cele două imobile și, mai mult decât atât, la dosarul administrativ există probe contrare acestei afirmații întrucât, așa cum am arătat mai sus, pe de-o parte, prin cererea de retrocedare nr. 232/14.09.2004, reclamanta nu a solicitat restituirea Sinagogii iar, pe de altă parte, în urma analizării suprafețele celor două imobile, rezultă că acestea sunt diferite. Potrivit adresei nr. 3051/23.02.2012, imobilul solicitat este situat pe strada (...) și este declarat în evidentele fiscale de către Comunitatea D, are destinația de cult și este scutit de plata impozitului pe clădiri, de unde reiese concluzia că imobilul solicitat nu a fost preluat abuziv de către statul român.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, solicitanții trebuie să îndeplinească două condiții esențiale, respectiv ca imobilele să fi fost deținute în proprietate, iar acestea să fi fost preluate abuziv de către statul român, cu titlu sau fără titlu.

Având în vedere toate înscrisurile depuse la dosarul administrativ, Comisia specială de retrocedare a apreciat, în mod corect, faptul că nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la preluarea abuzivă, întrucât imobilul solicitat a fost deținut de către Comunitatea D fără întrerupere, atât în perioada de referință a O.U.G. nr. 83/1999, republicată, respectiv 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, cât și ulterior acestei perioade.

Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 de lei, recurenta-pârâtă a solicitat exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată și în subsidiar; diminuarea cheltuielilor de judecată la un cuantum minim, apreciind că nu i se poate reține o culpă procesuală, la momentul emiterii deciziei contestate întrucât, din analiza actelor aflate la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. 232/14.029.2004, C.S.R. doar a constatat că la dosar nu au fost depuse înscrisuri relevante cu privire la preluarea abuzivă a imobilului solicitat, nici în cei aproximativ 10 ani de la depunerea cererii de retrocedare până la formularea adresei pe termen, nici de la momentul formulării adresei până la momentul respingerii cererii (8 ani), iar toate argumentele pe care aceasta le-a detaliat în acțiunea introductivă de instanță nu dovedesc acest aspect.

Totodată, în măsura în care recursul va fi respins, a solicitat, în subsidiar, ca instanța de control judiciar să prevadă în dispozitivul hotărârii un termen de executare mai mare, acesta fiind necesar pentru obținerea înscrisurilor suplimentare de la instituțiile publice competente.

Intimata-reclamantă Fundația A a depus întâmpinare la dosarul cauzei, în cuprinsul căreia a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs

Examinând excepția nulității recursului, în prealabil cercetării criticilor formulate de pârâtă la adresa legalității sentinței civile nr. 4 din data de 1 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că este nefondată, apreciind că motivele invocate în susținerea căii de atac se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, invocând, în esență, aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din OUG nr. 83/1999.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Din circumstanțele particulare ale cauzei, rezultă că reclamanta Fundația A a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 1436 din data de 31 martie 2022 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cetățenilor aparținând minorităților naționale din România. Prin acest act administrativ, autoritatea emitentă a respins cererea de retrocedare formulată de reclamantă, motivat de faptul că imobilul solicitat de către aceasta este declarat în evidențele fiscale de către Comunitatea D, având destinația de cult și este scutit de plata impozitului pe clădiri, imobilul nefiind preluat abuziv de către Statul Român.

Instanța de fond a apreciat, pe de-o parte, că pârâta Comisia Specială de Retrocedare a făcut o confuzie cu privire la obiectul cererii de despăgubire solicitat în cuprinsul cererii de retrocedare, aceasta pronunțându-se cu privire la imobilul situat în strada (...), devenită strada (...), actualmente str. (…), nr. (…), deși înscrisurile depuse în probațiune se referau la imobilul situat pe str. (...) și pe de altă parte, că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor legale impuse de OUG nr. 83/1999, motiv pentru care a admis acțiunea reclamantei și pe cale de consecință, a anulat Decizia nr. 1436 din data de 31 martie 2022 emisă de Comisia Specială de Retrocedare, dispunând deopotrivă acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în condițiile stabilite de legea specială, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea reclamantei.

Soluția primei instanțe a fost criticată pentru nelegalitate de către pârâta Comisia Specială de Retrocedare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din OUG nr. 83/1999.

Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte constată că dezlegările primei instanțe, inclusiv argumentația pe care se fondează, sunt la adăpost de orice critică, fiind adoptate și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de analiză a faptelor și normelor incidente cauzei, după cum se va detalia în continuare.

Prezintă relevanță în cauză dispozițiile art. 1 alin. 1, 2 și 3 din OUG nr.83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, potrivit cărora:

„Art. 1 alin. (1) Imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foștilor proprietari în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.

(2) Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Adăugirile aduse construcțiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea nu depășesc 50% din aria desfășurată actuală. În caz contrar, nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat. Nu se includ în această categorie lucrările de reparații curente, capitale, consolidări, modificări ale compartimentării inițiale, îmbunătățiri funcționale și altele asemenea.

(3) Prin comunitatea minorităților naționale se înțelege entitatea juridică de drept privat, constituită și organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetățenilor unei comunități ale unei minorități naționale ce a deținut în proprietate imobile preluate în mod abuziv și care dovedește că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat. În situația în care continuitatea entității juridice de drept privat, care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate, nu reiese din actele normative în vigoare, această continuitate se recunoaște de către instanța judecătorească ce a autorizat funcționarea entității juridice de drept privat, în condițiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, coroborat cu art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice alte acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului la data preluării abuzive.

Lecturând cererea de recurs, instanța de control judiciar constată că motivele de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă vizează, în esență, interpretarea dată de către instanța de fond probelor administrate în cauză.

În acest context, Înalta Curte amintește că, din cuprinsul prevederilor art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, nu rezultă că legiuitorul ar fi înțeles să deroge în materia contenciosului administrativ de la caracterul recursului de cale extraordinară de atac, limitată doar la un control de legalitate a hotărârii judecătorești pronunțate de instanța ierarhic inferioară, ci reglementează unele norme speciale cu privire la calea de atac specifică materiei, termenul de exercitare al acesteia și soluțiile în caz de admitere a recursului. În consecință, dreptul procesual comun al art. 483 art. 486 și art. 488 C. proc. civ. este aplicabil și în cazul recursului specific procedurii de contencios administrativ, astfel că partea recurentă nu este îndreptățită și la un control judiciar de temeinicie, adică sub aspectul situației de fapt stabilite de prima instanță, ci doar de legalitate.

De altfel, în jurisprudența sa, prin decizia nr. 747/2014, Curtea Constituțională a României a respins o excepție de neconstituționalitate în legătură cu acest aspect, arătând că „în lumina noului Cod de procedură civilă, recursul în materia contenciosului administrativ este esențialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului”.

Așadar, ab initio, este inadmisibilă orice critică formulată în recurs de partea recurentă prin care se contestă situația de fapt stabilită de prima instanță, inclusiv prin analiza probelor administrate, adică un control de temeinicie solicitat de recurentă în calea de atac, date fiind considerentele dezvoltate în precedent.

Altfel spus, modul în care judecătorul fondului evaluează probele administrate în cursul judecății de primă instanță în vederea stabilirii situației de fapt, astfel că acele consecințe deduse din corelarea acelor probe excedează controlului de legalitate permis în calea de atac extraordinară a recursului, întrucât privesc temeinicia hotărârii respective.

În speță, instanța de fond, având în vedere adresa nr. 44477/24.11.2009 emisă de Primăria Mun. Botoșani – Direcția Impozite și Taxe (f.33-36), Decretul de expropriere nr. 130/16.04.1986 (f. 37-39), adresa nr. 1889/10.04.2009 a Societății E SA (f. 40), procesul-verbal de evaluare pentru expropriere nr. 98/16.05.1986 (f. 41-44), borderoul nr. 21/1987 (f. 45), Lista Nominală cu reevaluarea imobilelor proprietatea Comunității D (f. 46), devizul estimativ privind „reparațiile locuinții din str. (…) nr. (…), legat de Sinagoga B, astăzi magazia Comunității” (f.49), precum și declarația autentică dată de F, a stabilit identitatea dintre imobilul situat inițial pe str. (...) și cel situat în str. (...), ulterior înscris pe str. (...) și a apreciat că există suficiente probe în sprijinul dreptului de proprietate și al preluării abuzive a imobilului de către Statul Român.

Astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta Fundația A a îndeplinit condițiile impuse de lege, cererea de retrocedare fiind formulată cu privire la imobilul anterior menționat.

Înalta Curte observă că, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la preluarea abuzivă, întrucât imobilul solicitat de către reclamantă a fost deținut de către Comunitatea D fără întrerupere, atât în perioada de referință a OUG nr. 83/1999, respectiv 6 septembrie 1940, cât și ulterior acestei perioade.

Or, susținerile părții recurente nu pot fi primite, în condițiile în care acestea se referă la imobilul situat în (...), a cărui proprietate a fost dobândită prin uzucapiune de Comunicatea D și nu la imobilul a cărei retrocedare se solicită în prezenta cauză, situat inițial în strada (...), devenită ulterior (...) și apoi (...).

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a mai arătat și faptul că Primăria Municipiului Botoșani nu a stabilit că există identitate între cele două imobile.

Înalta Curte subliniază că dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999 și ale H.G. nr. 1093/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 nu restricționează solicitanții cu privire la mijloacele probatorii de dovedire a dreptului de proprietate, ci prevăd posibilitatea administrării unei multitudini de dovezi, respectiv înscrisuri, martori și expertize tehnice.

În acest din urmă sens, potrivit pct. 10 din normele metodologice, prin sintagma „actele doveditoare”, prevăzută la art. 1 alin. (4) teza finală din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/1999, republicată, se înțelege „a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată și altele asemenea); b) orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu; c) orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului la data preluării abuzive (extrasul de carte funciară, istoricul de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului, iar pentru mediul rural - extrasul de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate); d) acte care permit recunoașterea calității de beneficiar al retrocedării: actul de înființare, statutul de funcționare și organizare al entității solicitante, dovada că entitatea solicitantă a retrocedării este continuatoarea persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat și altele asemenea. Are forță probantă numai originalul sau copia legalizată a hotărârii judecătorești prin care se recunoaște continuitatea entității juridice de drept privat care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate. Competența în acest sens aparține instanței judecătorești care a autorizat funcționarea entității solicitante, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. c din Legea nr. 10/2001, republicată; e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale; f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale.”.

Prin urmare, lipsa unei astfel de confirmări din partea primăriei locale nu poate avea semnificația pe care o pretinde recurenta-pârâtă, a infirmării cu caracter absolut a situației de fapt conturate de către prima instanță, în baza celorlalte probe administrate.

Având în vedere toate considerentele prezentate anterior, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a prezentat critici fondate de nelegalitate a sentinței primei instanțe, respectiv nu a demonstrat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept substanțial.

În concluzie, instanța de fond a făcut o corectă aplicare și interpretare a prevederilor O.U.G. nr. 83/1999 raportat la conținutul actului administrativ atacat și la materialul probator administrat în cauză, soluția dispusă urmând a fi menținută, consecutiv respingerii recursului declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

În ceea ce privește criticile vizând cheltuielile de judecată, acestea vor fi de asemenea respinse, având în vedere că, potrivit art. 453 C. proc. civ., partea care a pierdut procesul va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată cerute de partea care a câștigat, iar în cauză pârâta Comisia Specială de Retrocedare are poziția procesuală a părții care a pierdut procesul, întrucât acțiunea reclamantei a fost admisă în parte, iar actul administrativ emis de autoritate a fost anulat în consecință.

Nu se poate susține lipsa oricărei culpe a autorității pârâte, astfel cum pretinde aceasta în recurs, în sensul că actele din dosarul administrativ nu făceau dovada îndreptățirii reclamantei la retrocedarea imobilului, câtă vreme această susținere a fost infirmată de instanța de fond, care a reținut în sens contrar, anume că înscrisurile prezentate făceau dovada atât a dreptului de proprietate, cât și a preluării abuzive a imobilului, condiții esențiale pentru admiterea cererii de retrocedare. Concluzia instanței de fond a fost menținută de instanța de recurs, astfel încât culpa procesuală a pârâtei este evidentă, aceasta emițând un act administrativ nelegal care a generat litigiul de față și a impus efectuarea unor cheltuieli de către reclamantă, a căror rambursare revine în sarcina pârâtei.

Referitor la solicitarea de diminuare a cuantumul acestor cheltuieli, Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/1/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitată de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de cazare prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.

Ca atare, în aplicarea deciziei anterior enunțate, instanța de control judiciar nu se poate pronunța asupra proporționalității cheltuielilor de judecată acordate unei părți de către instanța de fond, acest aspect nereprezentând o critică de nelegalitate adusă sentinței recurate.

În final, solicitarea recurentei de a i se acorda un alt termen de executare a obligațiilor stabilite conform art. 18 din Legea nr. 554/2004 nu poate face obiectul analizei instanței de control judiciar, deoarece prevederile art. 24 din aceeași lege devin aplicabile exclusiv în faza executării, iar nu în etapa judiciară.

În consecință, nefiind incident cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondat.

În raport de soluția ce se va pronunța, în temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare la plata către intimata-reclamantă Fundația A a cheltuielilor de judecată în sumă de 6607,75 lei, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă.

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților aparținând minorităților naționale din România împotriva Sentinței civile nr. 4 din data de 1 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, în recurs, în sumă de 6607,75 lei.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.