ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5940/2021

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 25.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 7807/14.03.2018 emisă de Comisia Specială de Retrocedare, iar prin hotărârea pe care instanța o va pronunța să se dispună:

- în principal, obligarea pârâtei Comisia specială de retrocedare să emită o nouă Decizie cu respectarea tuturor prevederilor legale incidente;

- în subsidiar, să se constate calitatea reclamantei, A., de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul teren din Botoșani, Calea x (fosta Sinagoga), fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Roman și să se dispună restituirea în natură a acestui imobil;

- În măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, să se constate calitatea reclamantei, A., de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul teren din Botoșani, Calea x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român și să se dispună acordarea de despăgubiri pentru acest imobil.

A solicitat reclamanta și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu soluționarea prezentei cauze.

Prin sentința nr. 36 din 19 martie 2019, Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de reclamanta A., a anulat Decizia atacată nr. 7807/14.03.2018 și a obligat pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România să emită o nouă decizie prin care să stabilească dreptul reclamantei de a primi despăgubiri pentru suprafața de 233 mp teren situat în municipiul Botoșani, Calea x.

A fost admisă și cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.404,73 RON.

Împotriva sentinței nr. 36 din 19 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava a formulat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cutelor religioase din România întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, rejudecând cauza, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare se arată că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 atâta timp cât a considerat instanța de fond că raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză poate înlocui dovada existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, teren în suprafață de 233 mp sau însăși dovada abizitivității preluării.

Susține recurenta că raportul de expertiză este menit doar să clarifice situația juridică actuală a imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, în timp ce actele doveditoare de care reclamanta a înțeles să se prevaleze în susținerea cererii de retrocedare trebuiau depuse în interiorul termenului de decădere instituit în procedura administrativă.

De asemenea, susține recurenta că și obligarea recurentei la emiterea unei dispoziții prin care să se stabilească dreptul reclamantei de a primi despăgubiri pentru suprafața de teren de 233 mp este nelegală, având în vedere faptul că la dosar au fost depuse înscrisuri care atestă faptul că la nivelul anilor 1978 solicitanta nu deținea decât un teren de 60 mp.

Se critică hotărârea atacată și pe considerentul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului solicitat, în termenul de decădere instituit în procedura administrativă.

Arată recurenta că în cadrul acestei proceduri administrative solicitantul are obligația de a dovedi îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 alin. (1), respectiv existența și întinderea dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, precum și preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Romîn în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cum, în prezenta cauză, aceste condiții nu au fost îndeplinite de intimata-reclamantă, în special condiția preluării abuzive de Statul Român a imobilului teren, în mod corect a fost respinsă cererea acesteia de retrocedare a imobilului teren situat în municipiul Botoșani, Calea x.

Susține recurenta că în prezenta cauză nu operează prezumția instituită de dispozițiile art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000 întrucât însuși textul de lege prevede sintagma "... se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive ...", or la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/26.02.2003 nu a fost depus niciun act normativ care să ateste preluarea abuzivă a imobilului solicitat.

În ce privește mențiunea "expropriat" înscrisă în matricola nr. 403/1435 cu privire la imobilul din Calea x nu au fost depuse acte care să probeze acest fapt.

Se mai arată de către recurentă împrejurarea că în prezenta cauză nu s-a făcut dovada modalității în care imobilul solicitat a intrat în proprietatea statului. Intimata-reclamantă avea obligația să depună documentele solicitate de către Comisie în termenul de decădere imperativ de 120 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013, termen ce nu a fost respectat iar acest aspect nu poate atrage nelegalitatea Deciziei nr. 7807/14.03.2018 care face obiectul controlului de legalitate în prezenta cauză.

Cu referire la cheltuielile de judecată solicitate de intimata-reclamantă solicită recurenta ca acestea să fie respinse pentru aceleași argumente prezentate anterior.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare, însă la termenul de judecată din data de 25.11.2021, a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală.

Cu prioritate, a solicitat intimata a se avea în vedere împrejurarea că în prezenta cauză nu fac obiect al analizei aspectele referitoare la existența dreptului de proprietate al Comunității Evreilor din Botoșani asupra imobilului în discuție, unicul motiv pe care recurenta și-a fundamentat soluția de respingere a cererii de retrocedare fiind lipsa dovezii preluării abuzive.

În ce privește aspectul preluării abuzive, arată intimata că hotărârea recurată este legală reținând în mod corect că lipsa actului de preluare a terenului nu poate fi imputată reclamantei, iar din cuprinsul adreselor emise de Primăria Municipiului Botoșani coroborat cu situația de fapt relevată de raportul de expertiză topografică rezultă indubitabil că terenul a fost preluat de Statul Român fără ca reclamanta să fi fost despăgubită potrivit actelor în vigoare la momentul preluării.

Față de această situație susține intimata reclamantă că în mod corect a fost reținută de către instanța de fond prezumția de preluare abuzivă, nefiind imputabil reclamantei împrejurarea că deși imobilul a fost preluat de la fostul proprietar fără o justă despăgubire, actul formal de preluare nu există sau nu poate fi găsit.

Se mai arată faptul că în cauză dovada preluării abuzive rezultă în mod cert din cuprinsul Matricolei nr. 1435/1993 din perioada 1966-1970 și Matricolei nr. 403/1435 din perioada 1981-1990 comunicate reclamantei de către Primăria Municipiului Botoșani prin adresa nr. x/07.05.2009.

II. Soluția instanței de recurs

Intimata-reclamantă A. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, Decizia nr. 7807/14.03.2018, emisă de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, prin care s-a respins cererea de retrocedare nr. x/26.02.2003, depusă de reclamantă, cu privire la retrocedarea imobilului situat în municipiul Botoșani, Calea x, județul Botoșani, reținându-se că nu au fost depuse înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat.

Soluționând cauza, instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiate criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, reținând, în esență, că "lipsa actului de autoritate de preluare a terenului (actul de expropriere) nu poate fi imputată intimatei-reclamante cu atât mai mult cu cât deținătorul și proprietarul actual al terenului, Municipiul Botoșani, nu pare a fi interesat de obținerea sau recuperarea acestuia. În soluționarea prezentei cauze, instanța reține că pârâta nu a contestat existența în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate pentru suprafața de 233 mp teren, preluarea abuzivă fiind evidentă atât timp cât actualul proprietar s-a limitat la mențiunea "expropriat" în matricola 403/1435 perioada 1981-1985 coroborat cu celelalte relații operite reclamantei cu privire la situația imobilului".

Constatând că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, a admis contestația formulată, a anulat decizia atacată nr. 7807/14.03.2018 emisă de recurentă și a obligat-o pe aceasta la emiterea unei noi decizii prin care să se stabilească dreptul reclamantei de a primi despăgubiri pentru suprafața de 233 mp teren situat în municipiul Botoșani, Calea x.

Această soluție de obligare a recurentei-pârâte la emiterea unei noi decizii prin care să se stabilească dreptul reclamantei de a primi despăgubiri nu este însușită de instanța de control judiciar.

Prioritar, constată și Înalta Curte că într-adevăr prin Decizia atacată nr. 7807/14.03.2018 recurenta a respins cererea intimatei reclamante de retrocedare a bunului imobil pe considerentul nedovedirii preluării abuzive a imobilului solicitat.

Din lecturarea acestui act administrativ, cât și a apărărilor formulate în cauză, respectiv întâmpinarea depusă de către recurentă la instanța de fond, se reține, fără putintă de tăgadă, că ceea ce s-a avut în vedere de către recurentă la respingerea cererii de retrocedare a fost doar lipsa dovezii preluării abuzive de către Statul Român a imobilului solicitat a fi retrocedat, nu și lipsa dovezii calității de proprietar asupra respectivului imobil.

În atare situație, în acord cu susținerile intimatei-reclamante, criticile din recurs ce vizează lipsa dovezii calității de proprietar nu pot fi primite. Verificând înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă faptul că bunul imobil a cărui retrocedare se solicită s-a aflat până la preluarea abuzivă de către Statul Român în proprietatea intimatei-reclamante.

Pe de altă parte, observă Înalta Curte că dispozițiile legale art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 instituie și posibilitatea ca stabilirea dreptului de proprietate să se facă și cu începuturi de dovadă scrise, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate asupra imobilului la data preluării. Or, chiar recurenta recunoște prin întâmpinarea depusă la instanța de fond că "din analiza coroborată a acestor acte, reținem faptul că reclamanta a depus la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/26.02.2003 doar începuturi de dovadă scrisă a dreptului de proprietate asupra construcției, fostă B., fără însă a depune înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada preluării abuzive de către Statul Român a imobilului solicitat, nedovedind astfel calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

S-au adus critici hotărârii recurate și sub aspectul reținerii în mod nelegal de către instanța de fond a dovedirii în cauză a preluării abuzive a imobilului a cărui retrocedare se solicită, critici ce nu pot fi primite în raport de completarea adusă O.U.G. nr. 94/2000 prin Legea nr. 22/2020, care vizează regimul juridic al probatoriului în litigiile care intră sub incidența acestui act normativ, legiuitorul urmărind simplificarea dovezii preluării abuzive a imobilului.

Înalta Curte reține că prin Legea nr. 22/2020 pentru modificarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și pentru completarea art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, publicată în Monitorul Oficial nr. 221/18.03.2020, la articolul 4 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 01 septembrie 2005, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (6), cu următorul cuprins:

"(6) În cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării abuzive de către stat în perioada de referință, iar imobilul respectiv se regăsește sau s-a regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost preluat abuziv; prezumția preluării abuzive poate fi înlăturată de deținătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în fața instanței de judecată, în condițiile art. 3 alin. (7). Aplicarea prezentului alineat se realizează cu îndeplinirea dispozițiilor alin. (2)".

Din conținutul acestei dispoziții legale, rezultă că legiuitorul a instituit o prezumție legală relativă de preluare abuzivă a bunului, atunci când nu se poate face dovada formală a preluării acestuia.

Fiind în prezența unei prezumții instituită de legiuitor pentru a ușura dovada nașterii, modificării sau stingerii raporturilor juridice de drept substanțial, instanța de control judiciar reține că, în baza art. 6 alin. (1) și (6) din C. civ., această prezumție se aplică pentru viitor atât în raporturile juridice născute după intrarea ei în vigoare, cât și cu privire la efectele viitoare ale raporturilor juridice aflate în desfășurare la aceeași dată.

Așa fiind, dispozițiile art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, modificată prin Legea nr. 22/2020, urmează să se aplice pe viitor tuturor cererilor aflate în curs de soluționare la Comisia specială, precum și cererilor aflate pe rolul instanțelor de contencios administrativ în procedura reglementată de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, deținătorul imobilului putând răsturna prezumția doar în fața instanței, prin orice mijloc de probă, în condițiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.

Drept urmare, invocarea de către recurentă a dispozițiilor art. 4 alin. (4) din același act normativ în susținerea tezei conform căreia nu operează prezumția instituită de lege, nu poate fi primită, recurentul redând conținutul acestei prevederi legale doar parțial și neobservând că și prin această dispoziție legală se instituie o prezumție, în absența unor probe contrare, referitoare la existența, și după caz, a întinderea dreptului de proprietate. Ca atare, art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 se aplică acelor situații în care întinderea sau existența dreptului de proprietate nu poate fi dovedită, caz în care se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În ce privește însă obligarea recurentei-pârâte la emiterea unei noi decizii prin care să se stabilească dreptul intimatei-reclamante de a primi despăgubiri pentru suprafața de 233 mp teren situat în municipiul Botoșani, Calea x, instanța de control judiciar constată că soluția adoptată de judecătorul fondului este una nelegală în condițiile în care intimata-reclamată a făcut dovada condițiilor impuse de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, așa cum s-a arătat anterior, situație în care recurenta-pârâtă urmează a se pronunța pe fondul cererii de retrocedare formulate.

Ca o consecință a anulării actului, instanța va avea în vedere dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care indică soluțiile pe care le poate da instanța de contencios administrativ.

Astfel, potrivit acestui text de lege, instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, poate, după caz, să anuleze actul administrativ, în tot sau în parte, să oblige autoritatea publică să emită un nou act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

În prezenta cauză, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000 în conformitate cu care "Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deținătoare prevăzută la art. 2 va analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială. În situația în care imobilul este înscris în Lista monumentelor istorice, în decizia de retrocedare se va menționa că proprietarul are drepturile și obligațiile prevăzute de lege".

Norma juridică stabilind soluțiile pe care le poate dispune Comisia specială de retrocedare insitutie o competență specială în favoarea acesteia de a dispune, urmare verificării documentației prezentate de solicitant, cu privire la restituirea bunului în natură sau prin echivalent.

Drept urmare, dacă imobilul nu poate fi retrocedat în natură, Comisia Specială va propune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, decizia Comisiei Speciale urmând a fi transmisă Secretariatului Comisiei naționale pentru Compensarea imobilelor care funcționează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, această procedură fiind prevăzută imperativ de art. 21 și următtoarele din Legea nr. 165/2013.

Așadar, restituirea se poate dispune numai în condițiile prevăzute de legea specială, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, competența de a dispune cu privire la restituirea bunului în natură sau prin echivalent aparținând entității prevăzute de această lege, respectiv Comisia Specială de retrocedare, care urmează să emită o nouă decizie prin care să se soluționeze pe fond cererea.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 teza I din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate iar în rejudecare obligă pârâta la reanalizarea cererii formulate de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva sentinței nr. 36 din 19 martie 2019 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și rejudecând:

Obligă pârâta să reanalizeze cererea formulată de reclamanta A..

Menține în rest dispozițiile sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2021.