ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 129/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. - București în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România București, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se admită contestația, anularea Deciziei nr. 7240/24.08.2017 și să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul Sinagoga, situat în Municipiul Botoșani, str. x (13), județul Botoșani, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român și, totodată, să se dispună acordarea de despăgubiri pentru acest imobil, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 111 din 10 decembrie 2019, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv dreptul la apărare astfel cum acesta este consacrat de art. 13 C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta arată că în fața primei instanțe a solicitat emiterea unei adrese către Primăria Mun. Botoșani prin care să fie solicitate informații cu privire la imobilul ce face obiectul prezentei cauze (situația juridică, istoric, număr poștal, istoric de rol fiscal), informații esențiale pentru clarificarea situației si aflării adevărului în cauză. Obținerea unor informații complete de la autorități cu privire la situația juridică a imobilului, era cu atât mai necesară, cu cât la dosarul cauzei a fost depus Extrasul din Tabelul cu averea mobilă și imobilă a Comunității evreilor din Botoșani, pentru anul 1943, unde, la poziția 50, se regăsește Imobilul Sinagoga din Botoșani, str. x, compus din teren în suprafață de 599 mp și construcție în suprafață de 176 mp, aparținând Comunității Evreilor din Botoșani. Prima instanță nu a dat eficiență dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., nemanifestând rol activ pentru aflarea adevărului și aplicarea corectă a legii. Judecătorul este obligat în a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Raportând aceste aspecte de ordin teoretic în prezenta cauză, prima instanță pe de o parte, a respins ca nefiind utilă cauzei solicitarea de emitere a unei adrese către Primăria Mun. Botoșani însă, pe de altă parte, a constatat că înscrisurile depuse în fața Comisiei speciale de retrocedare nu sunt suficiente. Soluția de respingere a probatoriului solicitat a avut nu doar consecința constatării de către prima instanță că ne aflăm "într-o insuficiență probatorie", dar și consecința încălcării dreptului de a solicita și obține măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, în baza O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilele care au fost preluate în mod abuziv în perioada 1945-1989 de către Statul Român. Prima instanța a reținut o pretinsă putere de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2016, cu nesocotirea astfel a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Sub acest aspect, încă de la început, această pretinsă putere de lucru judecat (efect pozitiv al autorității de lucru judecat) a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2016 a reprezentat principalul argument al instanței de fond nu doar pentru respingerea pretențiilor deduse judecății, dar și pentru respingerea solicitării de emitere a unei adrese în vederea aflării adevărului în cauză. În ceea ce privește efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, deși nu este necesară întrunirea triplei identități de părți, obiect și cauză, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este nevoie însă de existența identității de părți. Or, între prezenta cauză și cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, nu poate fi reținută existența unei astfel de identități în condițiile în care cele două proceduri sunt distincte, inclusiv din perspectiva entității investită să soluționeze cererile de retrocedare. Contrar celor reținute de prima instanță, existența sau nu a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat se analizează, în primul rând, în raport de existența sau nu a unei triple identități, nu de existența unei identități de "solicitare și probatoriu". În opinia recurentei, motivarea primei instanțe este atât de lacunară, încât nu se pot identifica, nici măcar prin analogie, motivele care au condus la soluția de respingere a probei solicitate. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă următoarele elemente: obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii este obligația esențială a magistratului în privința acestui act procedural, fiind principala garanție a dreptului la un proces echitabil. În acest sens, articolul 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune instanțelor naționale obligația de a examina efectiv mijloacele, argumentele și propunerile părților. Chiar dacă instanțele nu ar fi obligate să expună motivele respingerii fiecărui argument al unei părți, nu aceeași posibilitate există în legătură cu obligația de a analiza și examina efectiv principalele mijloace pe care acestea le expun. În raport de dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 care, pe de o parte, consacră dreptul cultelor religioase de a solicita și obține retrocedarea imobilelor care au fost preluate în mod abuziv în perioada 1945-1989, iar, pe de altă parte, stabilește procedura de retrocedare, recurenta apreciază ca fiind nelegală soluția Comisiei Speciale de Retrocedare prin care a fost respinsă cererea de retrocedare formulată, cu privire la imobilul ce face obiectul prezentei cauze și soluția instanței de fond, aceasta fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Potrivit O.U.G. nr. 94/2000, în situația în care sunt îndeplinite în mod cumulativ cele două cerințe legale, respectiv (i) calitatea de proprietar și (ii) preluarea abuzivă a imobilului, soluția restituirii în natură ori prin echivalent, nu este o simplă facultate, ci o reală obligație legală. Contrar celor reținute de către prima instanță, recurenta susține că a dovedit îndeplinirea tuturor condițiilor impuse de normele legale. Or, în speță, în raport de înscrisurile depuse în susținerea cererii de retrocedare, rezultă fără echivoc faptul că, Comunitatea Evreilor din Botoșani a avut în proprietate imobilul retrocedat până la data la care a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român. În acest sens, existența dreptului de proprietate al Comunității Evreilor din Botoșani asupra Imobilului, Sinagoga, situat în Municipiul Botoșani, rezultă neechivoc din cuprinsul extrasului din Tabelul cu averea mobilă și imobilă a Comunității evreilor din Botoșani, pentru anul 1943, unde, la poziția 50, se regăsește Imobilul Sinagoga din Botoșani, str. x, compus din teren în suprafață de 599 mp și construcție în suprafață de 176 mp, aparținând Comunității Evreilor din Botoșani. Prin urmare, nu poate fi contestată împrejurarea că, acest imobil s-a aflat în proprietatea Comunității Evreilor din Botoșani, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, pâna la dată preluării abuzive de către Statul Român. Sub acest aspect, prima instanță a ignorat împrejurarea că, în speță, operează o prezumție de preluare abuzivă având în vedere că, incontestabil, imobilul a trecut în patrimoniul statului. În aceasta situație, constatând că nu se poate face dovada formală a preluării abuzive - decizia administrativă nu este găsită, iar Imobilul, Sinagoga, situat în Botoșani, se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului -Comisia Specială de Retrocedare ar fi trebuit să rețină această împrejurare ca și prezumție de preluare abuzivă și să soluționeze cererea de retrocedare în raport de acest element. În condițiile inexistenței unui act administrativ de preluare pentru un imobil care se regăsește în patrimoniul statului, operează prezumția relativă de preluare abuzivă, persoanele îndreptățite fiind în imposibilitatea evidentă de a face dovada unui fapt negativ. Prin urmare, față de toate aceste aspecte, nu se poate reține că recurenta nu a făcut dovada preluării abuzive, în condițiile în care imobilul se află în patrimoniul statului, fiind preluat fără plata unor despăgubiri juste și echitabile; În speță operează o prezumție de preluare abuzivă, în condițiile în care, din motive obiective, nu se poate face dovada formală a preluării însă imobilul se află la acest moment în patrimoniul statului. În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimata Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurenta-reclamantă A., înființată de B. din Romania și Organizația Mondială Evreiască, a formulat mai multe cereri de retrocedare pe rolul Comisiei Speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor minorităților naționale din România, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000. Prin cererea înregistrată sub nr. x/26.02.2013, s-a solicitat retrocedarea unui imobil sinagogă situat în Municipiul Botoșani, str. x (13), cu privire la care s-a susținut că a fost preluat în mod abuziv de către Statul Roman în perioada comunistă. Prin decizia nr. 7240 din 24.08.2017, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea de retrocedare, reținând că reclamanta nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada proprietății asupra imobilului și nici înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat, nefiind astfel întrunite condițiile prevăzute de lege. Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat, în temeiul art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000. În legătură cu același imobil, recurenta-reclamantă a mai formulat o cerere adresată comisiei, în 14.09.2004, în vederea restituirii acestuia, cerere care a fost soluționată prin decizia nr. 669/21.04.2016 în sensul respingerii. Această din urmă decizie a fost supusă verificării instanței de judecată, iar prin sentința nr. 282 din 29.11.2016 s-a dispus respingerea cererii ca neîntemeiată, și menținerea deciziei comisiei de respingere a solicitării de restituire, sentință definitivă prin decizia ÎCCJ nr. 3699 din 27.06.2019. Prezenta cauză a fost suspendată, la cererea reclamantei, până la soluționarea definitivă a acelei cauze. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității" Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obține când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă. Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură. Faptul că instanța de fond a considerat că nu este utilă și pertinentă soluționării cauzei solicitarea unei adrese către Primăria Botoșani, nu poate fi interpretat în sensul că instanța ar fi încălcat regulile de procedură. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" Regimul juridic al retrocedării imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și care sunt situate în intravilanul localităților este reglementat de O.U.G. nr. 94/2000 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România, preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public (...), se retrocedează foștilor proprietari. Prin adresa nr. x/14.12.2016, A. i s-a solicitat completarea dosarului cu înscrisurile necesare și i s-a atras atenția asupra prevederilor art. 32 din Legea nr. 165/2013, însă în urma analizării înscrisurilor depuse, A. nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, fost Sinagogă, situat în municipiul Botoșani, județul Botoșani, și nici dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat, nedovedind astfel calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare. În cadrul procedurii administrative instituite de O.U.G. nr. 94/2000, solicitantul are obligația să dovedească, distinct, îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 alin. (1), respectiv: - existența și întinderea dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului; - preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român, în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, în mod corect, instanța de fond a reținut faptul că sarcina probei preluării abuzive aparține solicitanților, neputând fi susținută teza prezumției de preluare abuzivă, reținând, totodată, că nu au fost dovedite nici calitatea de proprietară a reclamantei și nici modalitatea de preluare a imobilului de către statul român. Nici critica potrivit căreia instanța de fond a reținut puterea de lucru judecat a deciziei nr. 3699/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate fi primită, deoarece instanța de fond a reținut temeinic și legal că, în cauză, chiar dacă s-ar considera că statuările din sentința amintită nu pot fi reținute cu putere de lucru judecat, așadar, chiar și analizând prezenta cerere pe fondul ei și indiferent de soluția anterioară, instanța a apreciat că, și prin simpla interpretare a probatoriului din această cauză, se impune concluzia că reclamanta nu a făcut în mod corespunzător dovada dreptului de proprietate și a preluării abuzive de către stat. Înalta Curte apreciază că temeinic și legal s-a constatat că recurenta-reclamantă este într-o insuficiență probatorie, înscrisurile la care aceasta a făcut referire în susținerea cererii, depuse în fața comisiei, nefiind suficiente, reclamanta depunând doar tabel de avere mobilă și imobilă a Comunității Evreilor Botoșani din anul 1943, înscris care reprezintă o evidență proprie a reclamantei dar nu și un titlu de proprietate și în ce privește matricolele depuse, în mod corect s-a reținut că nu sunt relative la imobilul vizat, ci la alte imobile cu alt număr, iar o Sinagoga pe strada x nr. 10, iar nu

De asemenea, în mod judicios s-a constatat că recurenta-reclamantă a înțeles doar să invoce o prezumție de preluare abuzivă, pe considerentul că la acest moment, imobilul s-ar afla în patrimoniul statului, aspect contrazis însă potrivit evidențelor prezentate, în care imobilul în cauză nu se află înregistrat în patrimoniul mun. Botoșani. Legiuitorul a prevăzut, expres, necesitatea dovedirii cu orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fătă titlu, astfel că sarcina probei preluării abuzive a imobilului aparține solicitanților, neputând fi susținută teza prezumției de preluare abuzivă, mai cu seamă contrazisă fiind de înscrisurile prezentate. Astfel fiind, în mod corect s-a reținut că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada corespunzătoare a proprietății asupra imobilului și nici a preluării abuzive. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. 6. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.