ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5310/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 246/2004, Judecătoria Timișoara a respins ca nefondată acțiunea introdusă de reclamanta G.C. având ca obiect, evacuarea pârâtei H.M. din imobilul situat în Timișoara. Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria a reținut în esență că, imobilul în litigiu a fost restituit fostului proprietar în baza Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 40/99 după care a fost vândut reclamantei G.C. Pârâta este chiriașa apartamentului nr. 12 al acestui imobil și beneficia de prelungirea de drept a contractului de închiriere, conform art. 1 din O.U.G.

nr. 40/99, motiv pentru care, între aceasta și Primăria Timișoara s-a și încheiat contractul de închiriere nr. 1104 din 1 iunie 2000. Predarea efectivă a imobilului s-a făcut la data de 16 mai 2001 de către Primărie către proprietar, ocazie cu care, s-a prezentat situația reală a acestuia, inclusiv existența contractului de închiriere. Atât noul proprietar a știut despre existența chiriașului, cât și chiriașul a luat la cunoștință de existența noului proprietar. Ambii, aveau obligația de a negocia și încheia contract de închiriere dar, instanța de fond a reținut reaua-credință a proprietarului decurgând din neprezentarea la data și locul stabilit pentru negocierea încheierii, din ignorarea chiriașului.

Această rea-credință, atrage sancțiunea prevăzută de art. 11 din O.U.G. nr. 40/1999, respectiv prelungirea de drept a contractului de închiriere. Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel care a fost admis prin decizia civilă nr. 767/2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în sensul că s-a dispus evacuarea pârâtei din imobil. În argumentarea soluției sale, instanța de apel a reținut faptul că, în baza contractului nr. 1104 din 1 iunie 2000, Primăria Timișoara a prelungit contractul de închiriere al pârâtei pe o perioadă de 5 ani adică, de la 8 aprilie 1999 până la 7 aprilie 2004. Noul proprietar, avea obligația de a încheia, cu acordul chiriașului, un nou contract de închiriere, cu respectarea procedurii prevăzute de art. 10 din O.U.G.

nr. 40/1999 modificat prin Legea nr. 241/2001. Acesta a fost sancționat în baza ordonanței menționate, în sensul prelungirii de drept a locațiunii pârâtei pentru nerespectarea de către proprietar, a condițiilor impuse de art. 10 alin. (1) și (2). Dat fiind faptul că și această prelungire de drept a contractului a expirat la 7 aprilie 2004, pârâta a rămas fără titlu locativ, motiv pentru care, evacuarea acesteia se impune. În opinia instanței de apel, prelungirea contractelor de închiriere în baza legii, are loc indiferent de data restituirii imobilului către fostul proprietar, respectiv, anterior sau ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 40/1999 până la data de 8 aprilie 2004 care fiind depășită, impune evacuarea pârâtei.

Împotriva deciziei Curții de Apel, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs pârâta H.M. criticând-o pentru următoarele motive: Deși se reține culpa reclamantei în neîncheierea contractului de închiriere, totuși se dispune evacuarea pârâtei. Temeiul juridic al admiterii apelului, acela al expirării perioadei prelungirii de drept a contractului de închiriere, excede motivelor invocate de apelantă. Instanța de apel, a omis să aibă în vedere prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 40/1999 care dau dreptul chiriașului să reînnoiască contractul de închiriere pentru aceeași perioadă de încă 5 ani, respectiv, până la data de 8 aprilie 2009, cu condiția respectării procedurilor prevăzute în acest text, proceduri care nu au fost respectate de proprietar și nu de chiriaș.

Examinând recursul pârâtei prin prisma criticilor invocate, se constată că acesta este fondat. Astfel, în mod corect, instanța de apel a reținut faptul că, în speță, atât în baza prevederilor art. 7 din O.U.G. nr. 40/1999, cât și în temeiul art. 11 din aceeași Ordonanță, contractul de închiriere al recurentei, a fost prelungit de drept. Data până când operează această prelungire este însă, 8 aprilie 2004. Titlul locativ al chiriașului trebuie examinat însă, nu prin prisma existenței sau nu a acestuia, la data soluționării căii de atac exercitate împotriva hotărârii instanței de fond, ci prin prisma existenței dreptului la data introducerii acțiunii. Cum această acțiune a fost introdusă la data de 7 noiembrie 2003 în raport de care, ambele instanțe au concluzionat că pârâta-recurentă avea un drept locativ de necontestat și consolidat prin aplicarea dispozițiilor art. 11 din O.U.G.

nr. 40/1999, rezultă că, acțiunea în evacuarea acesteia este nefondată. Problema situației locative actuale a pârâtei, poate eventual face obiectul unei alte cereri. Reținând legalitatea titlului locativ al pârâtei, instanța de apel trebuia să respingă apelul reclamantei, astfel încât, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 296 C. proc. civ., se va admite prezentul recurs și, pe cale de consecință, va fi menținută sentința judecătoriei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta H.M. împotriva deciziei nr. 767 din 26 aprilie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o casează și respinge apelul declarat de reclamanta G.C. împotriva sentinței civile nr. 246 din 15 ianuarie 2004 a Judecătoriei Timișoara pe care o menține. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2005.