ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5055/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria

Timișoara sub nr. 12840 din 7 noiembrie 2003, reclamanta G.C. a chemat în

judecată pe pârâții M.M., M.C., C.M. și M.M.I., solicitând evacuarea acestora

din imobilul situat în Timișoara, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 244 din 15

ianuarie 2004, Judecătoria Timișoara a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că reclamanta a cumpărat imobilul situat la adresa menționată mai

sus, intabulându-și dreptul de proprietate în anul 1995 și intrând în posesia

lui la data de 16 mai 2001, când i-a fost predat de Primăria municipiului

Timișoara.

Imobilul fusese restituit fostului

proprietar în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 40/1999 și apoi vândut reclamantei.

Pârâții sunt chiriașii apartamentului nr.

11 din acest imobil și beneficiau de prelungirea contractului de închiriere la

cerere, conform art. 2 din O.U.G. nr. 40/1999. Aceștia au avut un contract de

închiriere, încheiat cu fostul ICRAL sub nr. 710/1978, care a fost prelungit

succesiv la 29 septembrie 1994 și respectiv la 7 august 2000, ultima prelungire

operând de drept în baza art. 2 din O.U.G. nr. 40/1999.

S-a mai reținut că, prin semnarea

procesului-verbal de preluare a imobilului la 16 mai 2001, reclamanta a

recunoscut validitatea contractului de închiriere al pârâților, prelungit în

condițiile arătate mai sus și s-a obligat să încheie un nou contract cu

aceștia, în conformitate cu dispozițiile art. 2, art. 7 și art. 9 din O.U.G. nr.

40/1999.

Reclamanta i-a notificat pe pârâți să se

prezinte la data de 24 iulie 2001 în vederea încheierii noului contract de

închiriere, dar ea nu s-a prezentat, refuzând astfel încheierea lui pe motiv că

lipsește cartea funciară și amânând

sine die

această întâlnire.

Ca urmare, la data de 26 octombrie 2001,

pârâtul M.M. a notificat-o pe reclamantă în același scop, formulând și o

revenire la data de 19 septembrie 2003, ambele rămase fără rezultat, din culpa

reclamantei.

Față de această situație, instanța de

fond a conchis că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația reglementată de art. 10

alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999, astfel că au devenit aplicabile dispozițiile

art. 11 din același act normativ, respectiv prelungirea de drept a vechiului

contract.

Pentru aceste considerente s-a respins

acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată, precum și cererea pârâților privind

cheltuielile de judecată, ca nedovedită.

Apelul declarat de reclamantă a fost

admis prin decizia nr. 769 din 26 aprilie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă. A fost schimbată în tot sentința, în sensul că s-a admis acțiunea

reclamantei și au fost evacuați pârâții din imobilul menționat, cu obligarea

lor la plata sumei de 186.000 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a reținut că, la data

soluționării cauzei, prima instanță a stabilit corect că sunt aplicabile

dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 40/1999 modificat prin Legea nr. 241/2001,

potrivit căruia se prelungesc de drept contractele de închiriere, pentru o

perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a legii, respectiv până la 8

aprilie 2004. Acest termen a expirat, astfel că, la data soluționării apelului

pârâții ocupau fără titlu spațiul locativ, fiind justificată evacuarea lor.

Împotriva deciziei instanței de apel au

declarat recurs pârâții, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.

În argumentarea recursului se arată că

reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999

modificată, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 11 privind prelungirea

de drept a contractului de închiriere.

Se mai susține că motivarea deciziei nu

răspunde criticilor formulate de reclamantă în apel, cuprinzând motive

contradictorii și străine celor invocate de reclamanta apelantă.

Recurenții susțin că instanța de apel a

omis incidența dispozițiilor art. 13 alin. (1) și art. 15 din Legea nr. 10/2001

raportate la art. 14 din O.U.G. nr. 40/1999 și a pronunțat o soluție

contradictorie față de cauze similare ale altor chiriași din același imobil.

Recursul este fondat pentru

considerentele ce urmează:

Din probatoriul administrat în cauză

rezultă că, imobilul situat în Timișoara, a fost dobândit prin moștenire de

numita F.G.E. de la foștii proprietari tabulari, față de care s-a constatat

inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950, conform sentinței civile nr. 7450 bis

din 29 iunie 1995 a Judecătoriei Timișoara, definitivă și irevocabilă.

Reclamanta a cumpărat imobilul de la F.G.E.,

intabulându-și dreptul de proprietate în C.F. nr. 8440 Timișoara, nr. top

17230, conform actului nr. 8228/1995, dar a intrat în posesia acestuia abia la

data de 16 mai 2001 când i-a fost predat de Primăria municipiului Timișoara cu

procesul-verbal nr. 323/2001.

Pârâții dețineau un contract de

închiriere încheiat cu ICRAL Timișoara sub nr. 710 din 6 noiembrie 1978,

preluat apoi de Primăria municipiului Timișoara sub nr. 1388 din 29 mai 1994 și

prelungit, în temeiul Legii nr. 17/1994 până la 8 mai 1999.

Este evident că, la data intabulării

dreptului de proprietate al reclamantei, contractul de închiriere al pârâților

era deja prelungit de drept pe o perioadă de 5 ani, respectiv până la 8 mai

1999, în mod corect.

Deși Primăria municipiului Timișoara nu mai

avea nici un drept asupra locuinței ocupate de pârâți, începând din anul 1995

când dreptul de proprietate al reclamantei a devenit opozabil tuturor, totuși

aceasta operează o nouă prelungire a contractului de închiriere al pârâților,

la data de 7 august 2000, în temeiul O.U.G. nr. 40/1999, până la 7 aprilie

2004.

Dar, pe de altă parte, deși reclamanta a

dobândit dreptul de proprietate în anul 1995, totuși aceasta a înțeles să intre

în posesia lui abia la 16 mai 2001, ceea ce înseamnă că a operat tacita relocațiune

reglementată de art. 1437 C. civ.

În ipoteza în care nu ar fi operat tacita

relocațiune, la data de 16 mai 2001 pârâții ar fi beneficiat oricum de

prelungirea contractului de închiriere, în temeiul art. 2 din O.U.G. nr. 40/1999,

încă nemodificată prin Legea nr. 241/2001 (care a intrat în vigoare la 23 mai

2001).

Este evident că situația juridică a

pârâților era supusă dispozițiilor O.U.G. nr. 40/1999, la data când reclamanta

a înțeles să-și exercite prerogativele dreptului de proprietate. Așa se explică

de ce, la data de 9 iunie 2001, prin intermediul executorului judecătoresc,

trimite notificarea nr. 264/2001 pârâților, motivată pe dispozițiile art. 10

alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999 modificată, convocându-i pentru ziua de 24

iulie 2001 în vederea încheierii noului contract de închiriere.

Reclamanta nu s-a prezentat la data, ora

și locul convocării, conform declarațiilor martorilor audiați la instanța de

fond, iar ulterior nu a mai făcut nici un demers în acest sens.

Dimpotrivă, pârâții au notificat-o pe

reclamantă, în condiții legale, la data de 26 octombrie 2001 și respectiv la 19

septembrie 2003, în vederea încheierii contractului de închiriere, notificări

la care aceasta nu a dat curs.

În aceste condiții, soluția instanței de

fond, care a constatat încălcarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 10

alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999 și incidența prevederii din art. 11 alin. (1)

al aceluiași act normativ, modificat și completat prin Legea nr. 241/2001 a

fost corectă și trebuia menținută de instanța de apel.

Aceasta din urmă a reținut în mod greșit

că, la data soluționării apelului, pârâții nu mai aveau titlu locativ, motiv

pentru care a admis acțiunea și a dispus evacuarea acestora. Toate argumentele

de mai sus demonstrează nelegalitatea soluției instanței de apel.

Este adevărat că instanța de apel nu a

răspuns criticilor formulate de reclamantă în apel și a admis acțiunea pentru

motive care nu au fost invocate de aceasta. În esență, reclamanta a susținut în

apel că nu-i sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999, ci dispozițiile

art. 480 C. civ. și ale Legii nr. 114/1996. Argumentele contrare sunt expuse

mai sus.

În consecință, pentru toate

considerentele arătate se va admite recursul, în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se va casa decizia instanței de apel și se va respinge, ca

nefondat, apelul reclamantei [art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ.].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de pârâții M.M., M.C., C.M. și M.M.I. împotriva deciziei

civile nr. 769 din 26 aprilie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă,

pe care o casează și respinge ca nefondat apelul reclamantei G.C. împotriva

sentinței civile nr. 244 din 15 ianuarie 2004 a Judecătoriei Timișoara pe care

o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 9

iunie 2005.