ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5055/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Timișoara sub nr. 12840 din 7 noiembrie 2003, reclamanta G.C. a chemat în judecată pe pârâții M.M., M.C., C.M. și M.M.I., solicitând evacuarea acestora din imobilul situat în Timișoara, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 244 din 15 ianuarie 2004, Judecătoria Timișoara a respins acțiunea, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a cumpărat imobilul situat la adresa menționată mai sus, intabulându-și dreptul de proprietate în anul 1995 și intrând în posesia lui la data de 16 mai 2001, când i-a fost predat de Primăria municipiului Timișoara.

Imobilul fusese restituit fostului proprietar în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 40/1999 și apoi vândut reclamantei. Pârâții sunt chiriașii apartamentului nr. 11 din acest imobil și beneficiau de prelungirea contractului de închiriere la cerere, conform art. 2 din O.U.G. nr. 40/1999. Aceștia au avut un contract de închiriere, încheiat cu fostul ICRAL sub nr. 710/1978, care a fost prelungit succesiv la 29 septembrie 1994 și respectiv la 7 august 2000, ultima prelungire operând de drept în baza art. 2 din O.U.G. nr. 40/1999. S-a mai reținut că, prin semnarea procesului-verbal de preluare a imobilului la 16 mai 2001, reclamanta a recunoscut validitatea contractului de închiriere al pârâților, prelungit în condițiile arătate mai sus și s-a obligat să încheie un nou contract cu aceștia, în conformitate cu dispozițiile art. 2, art. 7 și art. 9 din O.U.G.

nr. 40/1999. Reclamanta i-a notificat pe pârâți să se prezinte la data de 24 iulie 2001 în vederea încheierii noului contract de închiriere, dar ea nu s-a prezentat, refuzând astfel încheierea lui pe motiv că lipsește cartea funciară și amânând sine die această întâlnire. Ca urmare, la data de 26 octombrie 2001, pârâtul M.M. a notificat-o pe reclamantă în același scop, formulând și o revenire la data de 19 septembrie 2003, ambele rămase fără rezultat, din culpa reclamantei. Față de această situație, instanța de fond a conchis că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația reglementată de art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999, astfel că au devenit aplicabile dispozițiile art. 11 din același act normativ, respectiv prelungirea de drept a vechiului contract.

Pentru aceste considerente s-a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată, precum și cererea pârâților privind cheltuielile de judecată, ca nedovedită. Apelul declarat de reclamantă a fost admis prin decizia nr. 769 din 26 aprilie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. A fost schimbată în tot sentința, în sensul că s-a admis acțiunea reclamantei și au fost evacuați pârâții din imobilul menționat, cu obligarea lor la plata sumei de 186.000 lei cheltuieli de judecată. Instanța de apel a reținut că, la data soluționării cauzei, prima instanță a stabilit corect că sunt aplicabile dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 40/1999 modificat prin Legea nr. 241/2001, potrivit căruia se prelungesc de drept contractele de închiriere, pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a legii, respectiv până la 8 aprilie 2004. Acest termen a expirat, astfel că, la data soluționării apelului pârâții ocupau fără titlu spațiul locativ, fiind justificată evacuarea lor.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâții, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. În argumentarea recursului se arată că reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999 modificată, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 11 privind prelungirea de drept a contractului de închiriere. Se mai susține că motivarea deciziei nu răspunde criticilor formulate de reclamantă în apel, cuprinzând motive contradictorii și străine celor invocate de reclamanta apelantă. Recurenții susțin că instanța de apel a omis incidența dispozițiilor art. 13 alin. (1) și art. 15 din Legea nr. 10/2001 raportate la art. 14 din O.U.G.

nr. 40/1999 și a pronunțat o soluție contradictorie față de cauze similare ale altor chiriași din același imobil. Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează: Din probatoriul administrat în cauză rezultă că, imobilul situat în Timișoara, a fost dobândit prin moștenire de numita F.G.E. de la foștii proprietari tabulari, față de care s-a constatat inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950, conform sentinței civile nr. 7450 bis din 29 iunie 1995 a Judecătoriei Timișoara, definitivă și irevocabilă. Reclamanta a cumpărat imobilul de la F.G.E., intabulându-și dreptul de proprietate în C.F. nr. 8440 Timișoara, nr. top 17230, conform actului nr. 8228/1995, dar a intrat în posesia acestuia abia la data de 16 mai 2001 când i-a fost predat de Primăria municipiului Timișoara cu procesul-verbal nr. 323/2001.

Pârâții dețineau un contract de închiriere încheiat cu ICRAL Timișoara sub nr. 710 din 6 noiembrie 1978, preluat apoi de Primăria municipiului Timișoara sub nr. 1388 din 29 mai 1994 și prelungit, în temeiul Legii nr. 17/1994 până la 8 mai 1999. Este evident că, la data intabulării dreptului de proprietate al reclamantei, contractul de închiriere al pârâților era deja prelungit de drept pe o perioadă de 5 ani, respectiv până la 8 mai 1999, în mod corect. Deși Primăria municipiului Timișoara nu mai avea nici un drept asupra locuinței ocupate de pârâți, începând din anul 1995 când dreptul de proprietate al reclamantei a devenit opozabil tuturor, totuși aceasta operează o nouă prelungire a contractului de închiriere al pârâților, la data de 7 august 2000, în temeiul O.U.G.

nr. 40/1999, până la 7 aprilie 2004. Dar, pe de altă parte, deși reclamanta a dobândit dreptul de proprietate în anul 1995, totuși aceasta a înțeles să intre în posesia lui abia la 16 mai 2001, ceea ce înseamnă că a operat tacita relocațiune reglementată de art. 1437 C. civ. În ipoteza în care nu ar fi operat tacita relocațiune, la data de 16 mai 2001 pârâții ar fi beneficiat oricum de prelungirea contractului de închiriere, în temeiul art. 2 din O.U.G. nr. 40/1999, încă nemodificată prin Legea nr. 241/2001 (care a intrat în vigoare la 23 mai 2001). Este evident că situația juridică a pârâților era supusă dispozițiilor O.U.G. nr. 40/1999, la data când reclamanta a înțeles să-și exercite prerogativele dreptului de proprietate.

Așa se explică de ce, la data de 9 iunie 2001, prin intermediul executorului judecătoresc, trimite notificarea nr. 264/2001 pârâților, motivată pe dispozițiile art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999 modificată, convocându-i pentru ziua de 24 iulie 2001 în vederea încheierii noului contract de închiriere. Reclamanta nu s-a prezentat la data, ora și locul convocării, conform declarațiilor martorilor audiați la instanța de fond, iar ulterior nu a mai făcut nici un demers în acest sens. Dimpotrivă, pârâții au notificat-o pe reclamantă, în condiții legale, la data de 26 octombrie 2001 și respectiv la 19 septembrie 2003, în vederea încheierii contractului de închiriere, notificări la care aceasta nu a dat curs.

În aceste condiții, soluția instanței de fond, care a constatat încălcarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999 și incidența prevederii din art. 11 alin. (1) al aceluiași act normativ, modificat și completat prin Legea nr. 241/2001 a fost corectă și trebuia menținută de instanța de apel. Aceasta din urmă a reținut în mod greșit că, la data soluționării apelului, pârâții nu mai aveau titlu locativ, motiv pentru care a admis acțiunea și a dispus evacuarea acestora. Toate argumentele de mai sus demonstrează nelegalitatea soluției instanței de apel. Este adevărat că instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate de reclamantă în apel și a admis acțiunea pentru motive care nu au fost invocate de aceasta.

În esență, reclamanta a susținut în apel că nu-i sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999, ci dispozițiile art. 480 C. civ. și ale Legii nr. 114/1996. Argumentele contrare sunt expuse mai sus. În consecință, pentru toate considerentele arătate se va admite recursul, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va casa decizia instanței de apel și se va respinge, ca nefondat, apelul reclamantei [art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ.].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâții M.M., M.C., C.M. și M.M.I. împotriva deciziei civile nr. 769 din 26 aprilie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o casează și respinge ca nefondat apelul reclamantei G.C. împotriva sentinței civile nr. 244 din 15 ianuarie 2004 a Judecătoriei Timișoara pe care o menține. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 9 iunie 2005.