ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5421/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 2 octombrie 2002, reclamanta G.C. a chemat în judecată pe pârâții M.M., M.V.S. și M.M.C., pentru ca prin sentința ce instanța va pronunța să dispună evacuarea acestora din imobilul situat în Timișoara, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. În motivarea acțiunii, întemeiată în drept de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 114/1996, reclamanta a arătat că pârâții ocupă fără contract de închiriere apartamentul nr. 13 din imobilul mai sus individualizat, asupra căruia reclamanta are drept de proprietate, că prin procesul-verbal de restituire încheiat la 16 mai 2001 între Primăria Municipiului Timișoara, Direcția Patrimoniu și reclamantă, imobilul a fost predat, cu starea de fapt existentă, în conformitate cu art. 2, art. 7, art. 9 din O.U.G.

nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor. Mai arată reclamanta că deși i-a notificat pe pârâți prin executorul judecătoresc, la 9 iulie 2001, aceștia au refuzat să se prezinte pentru a încheia contractul de închiriere. Cererii de chemare în judecată a reclamantei, pârâții i-au opus întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii. Prin sentința civilă nr. 9842 din 27 noiembrie 2003 Judecătoria Timișoara a respins acțiunea și a obligat-o pe reclamantă la 2.500.000 lei cheltuieli de judecată către pârâți. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, prin sentința civilă nr. 7450 din 29 iunie 1995, Judecătoria Timișoara a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului Român și intabularea dreptului de proprietate al G.E.F., asupra imobilului situat în Timișoara, înscris în C.F.

Timișoara și că, ulterior, acesta a fost vândut reclamantei G.C., care și-a intabulat dreptul de proprietate în C.F. în anul 1995. La data de 16 mai 2001, astfel cum rezultă din procesul-verbal (fila 14 același dosar), imobilul a fost predat de către Primăria Municipiului Timișoara, Direcția Patrimoniu, Serviciul Administrare Locuințe, reclamantei. S-a mai reținut că pârâții ocupă apartamentul nr. 13 din imobil, conform contractului de închiriere nr. 1790 din 8 noiembrie 2000 termenul de închiriere expirând la 7 aprilie 2004, acesta fiind încheiat ca o prelungire a contractului inițial nr. 8713 din 11 februarie 1989, prelungit în baza Legii nr. 17/1994 și că la data intrării în vigoare a acestei legi, imobilul se afla în proprietatea statului, prelungirea operând de drept.

Față de împrejurarea, dovedită în cauză, că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 10 alin. (1) „din O.U.G. nr. 40/1999 cu bună-credință, în scopul prevăzut de lege, (anume acela de a-l notifica pe chiriaș în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a acesteia, sau de la deschiderea rolului fiscal) prin executorul judecătoresc, cu stabilirea datei și locului întâlnirii”, ci a avut o atitudine șicanatorie, instanța a apreciat că aceasta va suporta sancțiunea prevăzută de art. 11 din același act normativ, respectiv prelungirea de drept a vechiului contract de închiriere, neplata chiriei, până la încheierea noului contract de închiriere nu poate fi invocată de proprietar ca motiv de evacuare a fostului chiriaș.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de apel, aceasta a susținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, ci cele prevăzute de Codul Civil, art. 480, învederând totodată, că dată fiind calitatea sa de proprietară, orice act juridic opus acesteia, contravine legii și este lovit de nulitate. Prin decizia nr. 326 de la 8 martie 2004, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul reclamantei, păstrând soluția Judecătoriei Timișoara, și arătând că pârâții au dovedit că titlul în baza căruia locuiesc în imobil este legal, contractul de închiriere prelungit prin efectul O.U.G.

nr. 40/1999 producând efecte juridice în opozabilitate cu titlul reclamantei, această prerogativă fiind instituită în puterea legii. De asemenea, instanța de control judiciar ordinar a apreciat că, în apel, reclamanta nu poate invoca un alt temei de drept și un alt obiect al cauzei, altul decât cel indicat în acțiune, instanța de fond în limitele investirii, având obligația instituită de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Decizia nr. 326 din 8 martie 2004 a Curții de Apel Timișoara a făcut, la rându-i, obiectul de examinare a criticilor promovate de reclamanta G.C., în temeiul motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod.

Astfel, în dezvoltarea motivelor de casare a hotărârii din apel, sunt reiterate criticile privind aplicarea corectă a dispozițiilor art. 480 C. civ. și inaplicabilitatea prevederilor O.U.G. nr. 40/1999. S-a arătat totodată că este lovit de nulitate absolută contractul de închiriere încheiat de neproprietara Primăria Municipiului Timișoara cu pârâții chiriași, iar instanța a apreciat eronat, cu încălcarea legii, raportul juridic dintre proprietar și chiriaș. Recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Este de observat că reclamanta G.C. a investit instanța cu o acțiune având ca obiect evacuarea pârâților din imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F., pentru lipsă de titlu, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 25 din Legea nr. 114/1996.

În dreptul civil, reclamantului îi revine obligația de a fixa, delimita cadrul procesual, în raport cu pretenția dedusă judecății, în limitele obiectului, cu respectarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil. Instanțele au apreciat corect situația de fapt, descriind pe larg, în considerentele expuse, motivele de drept care au format convingerea că reclamanta, titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, a nesocotit obligațiile prevăzute de O.U.G. nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinație de locuințe (filele 108–109 dosar nr. 10.269/2003 al Judecătoriei Timișoara).

Invocarea în căile de atac a unor motive de nelegalitate a hotărârii pronunțate de instanța de fond ce nu vizează același temei juridic, aceeași cauză, sub imperiul cărora reclamanta și-a motivat pretențiile deduse judecății nu subzistă unei analize pertinente, întrucât ar duce la încălcarea dispozițiilor art. 112 pct. 3 și 4, art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor acestui din urmă text procedural „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”. De altfel, și art. 292 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că „părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și legi, decât cele invocate la prima instanță, iar art. 294 alin. (1) prevede că „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Coroborând prevederile procedurale citate cu cele prevăzute de art. 316 din același cod „dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în recurs” este de arătat că, nici în faza controlului judiciar extraordinar, realizat de instanțe prin intermediul recursului, părțile nu pot promova critici întemeiate pe alte cauze, alt obiect decât cele inițial examinat de instanța de fond. Ca atare, critica recurentei în sensul că instanța „în orice fază a procesului trebuie să constate că pârâții au încheiat contracte de închiriere nule absolut” nu poate fi primită, întrucât, cum s-a arătat, reclamantul a investit instanța cu o cerere privind evacuarea pârâților, și nicidecum cu o acțiune prin care au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de închiriere, iar acest motiv nu poate fi calificat ca unul de ordine publică [conform art. 306 alin. (2) C. proc.

civ.] Instanța a dat o calificare corectă raportului juridic dedus judecății, în limitele investirii sale, și-a îndeplinit obligațiile inserate în art. 261 C. proc. civ. referitoare la arătarea motivelor de fapt și de drept care i-au format convingerea. În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție va face aplicarea art. 312 alin. (1) teza a II- a C. proc. civ. și va respinge recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.C. împotriva deciziei nr. 326 din 8 martie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2005.