ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 203/2005

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 8728 din 22

octombrie 2003, pronunțată în dosarul civil nr. 5611/2003, Judecătoria

Timișoara a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanții P.E., I.I., B.E.

împotriva pârâților Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara, a obligat pârâții, în calitate de reprezentați ai

unității deținătoare, să plătească reclamanților despăgubiri pentru

îmbunătățirile aduse imobilului în care locuiesc, 74.650.681 lei reclamantului I.I.,

56.729.823 lei reclamantei B.E. și 75.996.676 lei reclamantei P.E. A obligat

pârâții și la plata cheltuielilor de judecată, 3.500.000 lei către reclamantul I.I.

și 1.000.000 lei către reclamantele B.E. și P.E.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că în imobilul din Timișoara, (trecut în proprietatea statului

în baza Decretului nr. 92/1950) reclamanților P.E., B.E. și I.I. le-au fost

închiriate apartamentele nr. 1, 5 și 7.

Prin decizia nr. 1696/A din 11 iunie

1999 s-a constatat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului

Român, fără titlu, dispunându-se rectificarea C.F. nr. 5380 Timișoara în sensul

radierii dreptului de proprietate al Statului Român și înscrierea dreptului de

proprietate al moștenitorilor foștilor proprietari.

Imobilul a fost predat noilor

proprietari, care au încheiat cu reclamanții, în calitate de foști chiriași ai

Statului Român, contracte de închiriere pentru apartamentele nr. 1, 5 și 7 a

căror durată expira în data de 8 aprilie 20 aprilie

În perioada locațiunii, respectiv în

anul 1982 reclamanții au fost autorizați de către Comitetul Executiv al

Consiliului Popular Municipal Timișoara, să racordeze imobilul din litigiu la

rețeaua termică și au introdus încălzirea centrală și apa caldă menajeră,

conform proiectelor nr. 12/104, nr. 9/46 și nr. P 915 din anul 1983.

Instanța de fond a mai reținut

potrivit declarațiilor martorilor, că reclamantul I.I. a fost nevoit din cauza

uzurii avansate a ferestrelor, să schimbe ferestrele de la holul apartamentului

nr. 1; că acesta și reclamanta P.E. au fost nevoiți să schimbe toate

instalațiile sanitare la apartamentele nr. 1 și 7; că reclamanta B.E. a fost

nevoită să transforme o debara în baie cu toate instalațiile necesare.

Valoarea actualizată a

îmbunătățirilor, ale căror cheltuieli au fost suportate de reclamanți, a fost

stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză.

În raport de această situație de

fapt, instanța de fond a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 49 din

Legea nr. 10/2001, considerând că aceste îmbunătățiri efectuate cu acordul

locatorului sunt necesare și utile, și au sporit valoarea imobilului.

Împotriva acestei sentințe au

formulat apel pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara, apel înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara sub

nr. 658 din 20 ianuarie 2004.

În motivele de apel s-a arătat că

hotărârea este nelegală și netemeinică întrucât: lucrările enumerate în

cuprinsul acțiunii intrau în sarcina reclamanților în temeiul contractului de

închiriere și a dispozițiilor art. 1447 C. civ. și deci nu reprezintă

îmbunătățiri aduse imobilului; că aceste cheltuieli efectuate de reclamanți nu

pot fi considerate cheltuieli necesare și utile deoarece nu au fost făcute

pentru conservarea bunului ci pentru înfrumusețarea bunului, pentru plăcerea

reclamanților fiind deci cheltuieli voluptorii; că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001, care ar fi aplicabile doar dacă restituirea

imobilului s-ar fi făcut în temeiul acestei legi; că de îmbunătățirile aduse

imobilului beneficiază actualii proprietari ai imobilului, astfel încât exista

o îmbogățire fără justă cauză în favoarea acestora dacă apelanții ar fi

obligați să suporte contravaloarea acestora.

Prin decizia civilă nr. 390 din 17

martie 2004, Curtea de Apel Timișoara a respins ca neîntemeiat apelul,

apreciind că lucrările efectuate de intimații-reclamanți, cu aprobările legale,

au caracterul de cheltuieli necesare și utile deoarece fac posibilă folosința

normală și civilizată a locuințelor, iar nu de cheltuieli voluptorii.

A mai reținut că potrivit art. 49

din Legea nr. 10/2001, chiriașii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de

valoare adus locuințelor, obligația de despăgubire revenind statului sau

unității deținătoare, iar dacă îmbunătățirile au fost efectuate cu acordul

expres al locatorului, debitorul este unitatea deținătoare conform art. 49 pct.

3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii au

formulat recurs apelanții pârâți, recurs înregistrat pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție sub nr. 7444/2004.

În motivele de recurs încadrate

potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., s-a arătat că

potrivit art. 49 din Legea nr. 10/2001 și art. 49 pct. 3 din Normele

Metodologice, chiriașii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus

imobilelor cu destinația de locuință, dar aceste îmbunătățiri urmează a fi

analizate prin prisma dispozițiilor din contractul de închiriere deținut de

aceștia cu Statul Român. Astfel, între părți s-a stabilit că locatorul va

efectua reparațiile cu acordul proprietarului, or în speță nu s-a dovedit acest

acord, respectiv existența vreunei autorizații de construcție.

S-a mai arătat că recurenta își

menține poziția din apel, asupra căreia instanța nu s-a pronunțat, potrivit

căreia în cazul admiterii în fond a acțiunii, actualii proprietari s-ar

îmbogăți fără justă cauză.

S-a arătat și că dispozițiile art.

49 din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul că persoana deținătoare

trebuie apreciată ca fiind cel în favoarea căruia este înscris dreptul de

proprietate iar în speță în nici un caz acesta nu este Statul Român prin

Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Recursul este nefondat pentru

următoarele motive:

Critica privind nedovedirea

acordului proprietarului la efectuarea îmbunătățirilor este formulată pentru

prima dată în recurs, această apărare nefiind făcută nici prin întâmpinarea

depusă în fața instanței de fond, nici prin motivele de apel.

Acest aspect a fost însă avut în

vedere de instanța de apel care a reținut în mod corect că în perioada

locațiunii chiriașii au executat lucrările cu aprobările legale, astfel cum

rezultă din adresa nr. 4014/31 din 9 decembrie 1982 a Întreprinderii de

Administrare Locativă Timișoara și din proiectele nr. 12/104, nr. 9/46, nr. P

915/1983 aprobate de Consiliul Popular al Județului Timiș.

În ce privește, celelalte critici,

trebuie observat că debitorul obligației de despăgubire este indicat de lege,

art. 49 din Legea nr. 19/2001 și art. 49 alin. (3) din Normele Metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, ca fiind statul sau unitatea deținătoare. Ca

atare cercetarea aspectelor legate de modul în care profită aceste îmbunătățiri

proprietarilor sau moștenitorilor acestora, cărora le-a fost restituit

imobilul, și îmbogățirea acestora cu sau fără justă cauză nu poate fi făcută în

prezentul litigiu în care cadrul procesual și obiectul sunt stabilite potrivit

dispozițiilor nr. 49 din Legea nr. 10/2001.

Nu poate fi primită nici susținerea

potrivit căreia noțiunea de unitate deținătoare trebuie interpretată ca

referindu-se la cel în favoarea căruia este înscris dreptul de proprietate,

neexistând nici un temei legal în acest sens. Dimpotrivă, din definiția legală

dată în capitolul 2 al Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

rezultă că unitatea deținătoare nu poate fi decât o entitate cu personalitate

juridică ce exercită sau a exercitat, în numele statului, dreptul de

proprietate publică sau privată cu privire la un bun din domeniul de aplicare a

legii sau care are înregistrat în patrimoniul său acest bun și nicidecum o

persoană fizică, respectiv fostul proprietar sau moștenitorii acestuia, cărora

li s-a restituit imobilul.

Față de aceste considerente, văzând

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara împotriva deciziei civile nr.

390

din 17

martie 2004 a Curții de Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2005.