ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 203/2005

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 8728 din 22 octombrie 2003, pronunțată în dosarul civil nr. 5611/2003, Judecătoria Timișoara a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanții P.E., I.I., B.E. împotriva pârâților Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, a obligat pârâții, în calitate de reprezentați ai unității deținătoare, să plătească reclamanților despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse imobilului în care locuiesc, 74.650.681 lei reclamantului I.I., 56.729.823 lei reclamantei B.E. și 75.996.676 lei reclamantei P.E. A obligat pârâții și la plata cheltuielilor de judecată, 3.500.000 lei către reclamantul I.I.

și 1.000.000 lei către reclamantele B.E. și P.E. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în imobilul din Timișoara, (trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950) reclamanților P.E., B.E. și I.I. le-au fost închiriate apartamentele nr. 1, 5 și 7. Prin decizia nr. 1696/A din 11 iunie 1999 s-a constatat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român, fără titlu, dispunându-se rectificarea C.F. nr. 5380 Timișoara în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și înscrierea dreptului de proprietate al moștenitorilor foștilor proprietari.

Imobilul a fost predat noilor proprietari, care au încheiat cu reclamanții, în calitate de foști chiriași ai Statului Român, contracte de închiriere pentru apartamentele nr. 1, 5 și 7 a căror durată expira în data de 8 aprilie 20 aprilie În perioada locațiunii, respectiv în anul 1982 reclamanții au fost autorizați de către Comitetul Executiv al Consiliului Popular Municipal Timișoara, să racordeze imobilul din litigiu la rețeaua termică și au introdus încălzirea centrală și apa caldă menajeră, conform proiectelor nr. 12/104, nr. 9/46 și nr. P 915 din anul 1983. Instanța de fond a mai reținut potrivit declarațiilor martorilor, că reclamantul I.I. a fost nevoit din cauza uzurii avansate a ferestrelor, să schimbe ferestrele de la holul apartamentului nr. 1; că acesta și reclamanta P.E.

au fost nevoiți să schimbe toate instalațiile sanitare la apartamentele nr. 1 și 7; că reclamanta B.E. a fost nevoită să transforme o debara în baie cu toate instalațiile necesare. Valoarea actualizată a îmbunătățirilor, ale căror cheltuieli au fost suportate de reclamanți, a fost stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză. În raport de această situație de fapt, instanța de fond a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 49 din Legea nr. 10/2001, considerând că aceste îmbunătățiri efectuate cu acordul locatorului sunt necesare și utile, și au sporit valoarea imobilului.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, apel înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 658 din 20 ianuarie 2004. În motivele de apel s-a arătat că hotărârea este nelegală și netemeinică întrucât: lucrările enumerate în cuprinsul acțiunii intrau în sarcina reclamanților în temeiul contractului de închiriere și a dispozițiilor art. 1447 C. civ.

și deci nu reprezintă îmbunătățiri aduse imobilului; că aceste cheltuieli efectuate de reclamanți nu pot fi considerate cheltuieli necesare și utile deoarece nu au fost făcute pentru conservarea bunului ci pentru înfrumusețarea bunului, pentru plăcerea reclamanților fiind deci cheltuieli voluptorii; că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, care ar fi aplicabile doar dacă restituirea imobilului s-ar fi făcut în temeiul acestei legi; că de îmbunătățirile aduse imobilului beneficiază actualii proprietari ai imobilului, astfel încât exista o îmbogățire fără justă cauză în favoarea acestora dacă apelanții ar fi obligați să suporte contravaloarea acestora.

Prin decizia civilă nr. 390 din 17 martie 2004, Curtea de Apel Timișoara a respins ca neîntemeiat apelul, apreciind că lucrările efectuate de intimații-reclamanți, cu aprobările legale, au caracterul de cheltuieli necesare și utile deoarece fac posibilă folosința normală și civilizată a locuințelor, iar nu de cheltuieli voluptorii. A mai reținut că potrivit art. 49 din Legea nr. 10/2001, chiriașii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus locuințelor, obligația de despăgubire revenind statului sau unității deținătoare, iar dacă îmbunătățirile au fost efectuate cu acordul expres al locatorului, debitorul este unitatea deținătoare conform art. 49 pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs apelanții pârâți, recurs înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 7444/2004. În motivele de recurs încadrate potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., s-a arătat că potrivit art. 49 din Legea nr. 10/2001 și art. 49 pct. 3 din Normele Metodologice, chiriașii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință, dar aceste îmbunătățiri urmează a fi analizate prin prisma dispozițiilor din contractul de închiriere deținut de aceștia cu Statul Român. Astfel, între părți s-a stabilit că locatorul va efectua reparațiile cu acordul proprietarului, or în speță nu s-a dovedit acest acord, respectiv existența vreunei autorizații de construcție.

S-a mai arătat că recurenta își menține poziția din apel, asupra căreia instanța nu s-a pronunțat, potrivit căreia în cazul admiterii în fond a acțiunii, actualii proprietari s-ar îmbogăți fără justă cauză. S-a arătat și că dispozițiile art. 49 din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul că persoana deținătoare trebuie apreciată ca fiind cel în favoarea căruia este înscris dreptul de proprietate iar în speță în nici un caz acesta nu este Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara. Recursul este nefondat pentru următoarele motive: Critica privind nedovedirea acordului proprietarului la efectuarea îmbunătățirilor este formulată pentru prima dată în recurs, această apărare nefiind făcută nici prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, nici prin motivele de apel.

Acest aspect a fost însă avut în vedere de instanța de apel care a reținut în mod corect că în perioada locațiunii chiriașii au executat lucrările cu aprobările legale, astfel cum rezultă din adresa nr. 4014/31 din 9 decembrie 1982 a Întreprinderii de Administrare Locativă Timișoara și din proiectele nr. 12/104, nr. 9/46, nr. P 915/1983 aprobate de Consiliul Popular al Județului Timiș. În ce privește, celelalte critici, trebuie observat că debitorul obligației de despăgubire este indicat de lege, art. 49 din Legea nr. 19/2001 și art. 49 alin. (3) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ca fiind statul sau unitatea deținătoare.

Ca atare cercetarea aspectelor legate de modul în care profită aceste îmbunătățiri proprietarilor sau moștenitorilor acestora, cărora le-a fost restituit imobilul, și îmbogățirea acestora cu sau fără justă cauză nu poate fi făcută în prezentul litigiu în care cadrul procesual și obiectul sunt stabilite potrivit dispozițiilor nr. 49 din Legea nr. 10/2001. Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia noțiunea de unitate deținătoare trebuie interpretată ca referindu-se la cel în favoarea căruia este înscris dreptul de proprietate, neexistând nici un temei legal în acest sens.

Dimpotrivă, din definiția legală dată în capitolul 2 al Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, rezultă că unitatea deținătoare nu poate fi decât o entitate cu personalitate juridică ce exercită sau a exercitat, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun din domeniul de aplicare a legii sau care are înregistrat în patrimoniul său acest bun și nicidecum o persoană fizică, respectiv fostul proprietar sau moștenitorii acestuia, cărora li s-a restituit imobilul. Față de aceste considerente, văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva deciziei civile nr. 390 din 17 martie 2004 a Curții de Apel Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2005.