ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5120/2005

Asupra recursurilor civile de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea precizată Consistoriul

Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a chemat în judecată pârâții

Statul Român prin Municipiul Sibiu, prin primar, SC U. SA Sibiu și U.M. și a

solicitat a se da o hotărâre prin care să se dispună constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5122/1998 încheiat între

R.A.G.C.L. Sibiu, în prezent SC U. SA și U.M., având ca obiect apartamentul

situat în Sibiu, repunerea părților în situația anterioară și rectificarea de C.F.

în sensul radierii înscrierii privitoare la contracte.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că imobilul a constituit proprietatea Consistoriului Regnicolar

Evanghelic CA din Sibiu, a fost preluat abuziv de către stat, înstrăinat în mod

nelegal și cu rea credință, astfel actul de vânzare-cumpărare este lovit de

nulitate absolută.

Judecătoria Sibiu, prin sentința nr.

615 din 29 ianuarie 2004, a respins acțiunea reținând că în speță nu sunt

întrunite cerințele art. 6 pct. 3 din O.U.G. nr. 184/2004, întrucât la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat nu exista nici un act

normativ care să interzică această operație.

Acțiunea fiind formulată în

contextul unor legi speciale de acordare a măsurilor recuperatorii pentru

persoanele fizice sau juridice deposedate ilegal de proprietățile lor sub

regimul trecut s-a apreciat că acțiunea este și inadmisibilă.

Conform art. 6 alin. (2) din O.U.G.

nr. 184/2002 reclamantul ar putea opta numai pentru acordarea celorlalte măsuri

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

civilă, prin decizia nr. 1136/A din 2 iulie 2004, a admis apelul declarat de

reclamant, a schimbat în tot sentința atacată și procedând la o nouă judecată a

admis acțiunea precizată și în consecință:

A constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 5122/1998 încheiat între R.A.G.C.L.

Sibiu, actuala SC U. SA și U.M. având ca obiect apartamentul din imobilul

situat în Sibiu, înscris în C.F. nr. 12227 nr. top 286/1/II și 287/1/II.

A dispus radierea înscrierii

privitoare la acest contract și restabilirea situației anterioare de carte

funciară.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

de instanță că, imobilul în discuție este proprietatea reclamantului, cult

religios, că după 6 martie 1945 acesta a fost preluat abuziv de stat care l-a

înstrăinat unei persoane fizice în baza Legii nr. 85/1992 cât și a Legii nr.

112/1995, deși acesta nu putea face obiectul vânzării neregăsindu-se nici una

din situațiile reglementate de actele normative menționate.

Încălcarea dispozițiilor imperative

ale legilor atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare iar

pârâta U.M. numai poate revoca buna credință la încheierea contractului.

Consecința nulității, absolute a

contractului este radierea acestei înscrieri și restabilirea situației

anterioare de carte funciară.

Dispozițiile art. VI alin. (3) din

O.U.G. nr. 184/2002 acordă persoanelor îndreptățite posibilitatea să solicite

constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare întocmite cu încălcarea

dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, astfel

eronat s-a reținut că acțiunea este inadmisibilă.

Considerând decizia nelegală au

declarat recurs pârâții, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., aplicarea greșită a legii, și au solicitat admiterea recursurilor și

modificarea deciziei în sensul respingerii apelului ca nefondat.

În esență, se susține că imobilul a

fost preluat de la Grupul Etnic German în baza Decretului nr. 485/1944 cu titlu

valabil, că acest decret nu se regăsește printre actele normative de preluare

abuzivă, enumerate limitativ în art. 2 al Legii nr. 10/2001.

Imobilul se încadrează în categoria

celor prevăzute de Legea nr. 85/1992 în speță găsindu-și aplicarea dispozițiile

art. 7 alin. (2) din această lege și Legea nr. 112/1995 vânzarea intervenită

este validă, statul român fiind proprietar tabular al imobilului iar U.M.

titulara unui contract de închiriere, a existat bună credință care este

prezumată conform art. 1899 alin. (2) C. civ.

La momentul încheierii actului erau

îndeplinite cerințele art. 46 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Preluarea de către stat a imobilului

s-a realizat în octombrie 1944, doar operațiunile de intabulare în C.F. au avut

loc în 1947, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 501/2002 și

acțiunea este inadmisibilă.

Recursurile sunt nefondate.

Excepția inadmisibilității acțiunii

în mod justificat a fost respinsă de curtea de apel.

Art. 1 din Legea nr. 501/2002 de

aprobare a O.U.G. nr. 94/2000 prevede că sunt supuse, măsurilor recuperatorii

doar acele imobile aparținând cultelor religioase care au fost preluate abuziv

de statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Din C.F. 10340 Sibiu reiese că,

imobilul în discuție, a fost preluat conform Legii nr. 485/1944 și a fost

trecut în proprietatea statului român și intabulat ca atare în baza adresei nr.

1447 din 28 septembrie 1947 a Ministerului Agriculturii și Domeniilor,

Comisariatul General pentru Administrarea și Lichidarea bunurilor grupului

etnic german, act ce se încadrează în perioada prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000.

Imobilul se încadrează în aceste

dispoziții, pentru că, deși preluarea de către stat s-a făcut în octombrie 1944

prin Decretul-lege nr. 485/1944 era necesară înscrierea în C.F. a dreptului de

proprietate al statului pentru transmiterea dreptului, cerință realizată la 9

noiembrie 1945, înăuntrul perioadei de referință prevăzută de lege.

De precizat că, Legea nr. 369/1943

pentru extinderea legislației civile și comerciale peste Carpați, prevedea:

„constituirea, transmiterea, modificarea sau stingerea drepturilor reale

imobiliare se face prin înscrierea în cartea funciară”.

Din C.F., rezultă că proprietar

tabular al imobilului la data preluării acestuia de statul român era Biserica

Evanghelică Regnicolară și nu Grupul Etnic German așa cum se susține în

recursuri.

Biserica Regnicolară S.A. din

România este același cult religios cu cel reprezentat de reclamant, acesta nu

și-a încetat existența după 6 martie 1945 și s-a bucurat de continuitate pe

teritoriul României conform adeverinței nr. 1967/DRC/2003 a Ministerului

Culturii și Cultelor (dos. 4760/2003).

Fiind vorba de un imobil aparținând

unui cult religios, preluat în perioada stabilită de lege în mod abuziv, i se

aplică dispozițiile art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002.

Potrivit acestuia persoanelor

îndreptățite li se acordă posibilitatea să solicite constatarea nulității

absolute a actelor de înstrăinare încheiate cu încălcarea dispozițiilor

imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Din examinarea cuprinsului

contractului de vânzare-cumpărare nr. 5122/1998 încheiat între R.A.G.C.L.

Sibiu, actuala SC U. SA și U.M., având ca obiect apartamentul din imobilul

situat în Sibiu, rezultă că vânzarea s-a făcut atât în temeiul Legii nr.

85/1992 și a Legii nr. 112/1995.

Condițiile prevăzute de aceste legi

nu sunt îndeplinite, întrucât imobilul nu era construit din fondurile statului

sau a unităților economice sau bugetare de stat (Legea nr. 85/1992) și nici nu

este vorba de imobil preluat de la persoane fizice (Legea nr. 112/1995), ci de

la un cult religios (ori, art. 25 din Legea nr. 112/1995 stabilea apariția de

reglementări speciale pentru această categorie).

Chiar și dispozițiile art. 7 alin.

(2) din Legea nr. 85/1992 așa cum au fost modificate prin Legea nr. 79/1997

prevăd: „Pot fi vândute titularilor contractelor de închiriere și locuințele

care înainte de 6 martie 1945 au aparținut regiilor autonome, instituțiilor și

societăților cu capital de stat mixt sau privat care și-au încetat existența

după această dată”, întrucât Biserica Evanghelică Regnicolară S.A. nu și-a

încetat existența, s-a bucurat de continuitate pe teritoriul României.

Este real că, potrivit dispozițiilor

art. 1899 alin.(2) C. civ., buna credință la încheierea convenției se prezumă,

însă dat fiind încălcarea normelor imperative legale, aceasta numai poate fi

folosită pentru ca actul de vânzare-cumpărare să poată fi considerat valid

potrivit dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 întrucât s-ar accepta

necunoașterea legii.

În consecință, soluția criticată

este legală, astfel că, recursurile se privesc nefondate și în baza art. 312 C.

proc. civ. vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de

Municipiul Sibiu, U.M. și SC U. SA Sibiu împotriva deciziei civile nr. 1136/A

din 2 iulie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, ca nefondate.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2005.