ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 587/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 587/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față,
Din examinarea lucrărilor din dosar a
constatat următoarele:
Prin sentința nr. 386 din 20 octombrie
2010 a Curții de Apel Cluj a fost admisă excepția necompetenței materiale a
instanței și a fost declinată competența de soluționare a acțiunii formulate de
reclamanta SC C.R. SRL în contradictoriu cu A.N.A.F. – D.G.S.C. și D.G.F.P.J., în
favoarea Tribunalului Cluj, secția de contencios administrativ.
Pentru a pronunța această hotărâre,
instanța de fond a reținut că reclamanta SC C.R. SRL a solicitat anularea în
parte a deciziei nr. 339 din 29 noiembrie 2009 emisă de pârâta A.N.A.F. – D.G.S.C.
și anularea deciziei de impunere nr. 126 din 21 noiembrie 2006 pentru suma de
461384 lei reprezentând impozit pe profit, majorări și penalități de întârziere
aferente impozitului pe profit și pentru suma de 41.063 lei, reprezentând
majorări și penalități de întârziere aferente impozitului pe profit pentru
perioada 2000 - 2001.
În motivarea acțiunii reclamanta a
susținut că în mod nelegal pârâta i-a respins contestația pentru debitul în
sumă de 461.384 lei, pentru că verificarea s-a făcut cu nerespectarea
dispozițiilor art. 89 alin. (l) și (3) din O.G. nr. 92/2003, republicată,
privind termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligației fiscale,
precum și cu interpretarea eronată a legii sau omisiunea unor prevederi legale
referitoare la calculul impozitului pe profit și al impozitului pe veniturile
realizate de persoane juridice nerezidente.
Ulterior, prin notele scrise depuse la
instanța de fond reclamanta a solicitat anularea deciziei de impunere 1262 din 21
noiembrie 2006 și a deciziei nr. 339 din 29 noiembrie 2007 pentru suma de
427.999 lei.
Prin sentința civilă nr. 562 din 9
noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj
a
admis în parte acțiunea, a anulat parțial decizia nr. 339 din 29 noiembrie 2007
emisă de A.N.A.F., a constatat că reclamanta a achitat suma de 263.701 lei și a
obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de
502,15 lei.
Pentru a dispune astfel, instanța a
reținut că din debitul în sumă de 461.384 lei, reclamanta a achitat suma de
263.701 lei, din care 167.160 lei prin compensare și 96.540 lei prin decontări
bancare, iar aceste sume nu au fost evidențiate în raportul de inspecție
fiscală, astfel cum rezultă din concluziile expertizei contabile efectuate în
cauză.
Pentru celelalte sume instanța a
respins apărările formulate de reclamantă, reținând că a fost respectat
termenul legal de stabilire a obligațiilor fiscale, că reclamanta nu a dovedit
îndeplinirea condițiilor legale pentru aplicarea facilităților prevăzute de
Legea nr. 189/2001, de Legea nr. 414/2002 și de art. 24 alin. (12) din Legea nr.
571/2003 și nici nu a respectat dispozițiile Legii nr. 82/1991 și ale H.G. nr. 704/1993
pentru stabilirea diferențelor de curs valutar.
Împotriva sentinței au declarat recurs
ambele părți,
solicitând
casarea în parte a hotărârii atacate, ca nelegală și netemeinică.
Recurenta reclamantă SC C.R. SRL Dej a
criticat hotărârea instanței de fond pentru interpretarea greșită dată
dispozițiilor art. 98 alin. (3) și art. 101 alin. (2) lit. a) C. proc. fisc.,
conform cărora inspecția fiscală se efectuează asupra creanțelor născute în
ultimii trei ani fiscali pentru care există obligația depunerii declarațiilor
fiscale și perioada de inspecție fiscală nu poate fi extinsă fără emiterea unui
aviz întemeiat juridic.
În cauză, s-a susținut că nu au fost
respectare aceste dispoziții legale și în consecință au fost greșit menținute
decizia de impunere nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 și decizia nr. 339 din 29
noiembrie 2007 a D.G.S.C. pentru diferența de obligații fiscale în sumă de
164.298 lei.
A mai susținut recurenta că se impunea
anularea celor două acte administrativ fiscale pentru întregul debit în sumă de
427.399 lei.
A.N.A.F. a criticat hotărârea
instanței de fond în baza dispozițiilor art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a susținut că litigiul a
fost greșit soluționat fără citarea în cauză
a
D.G.F.P.J. Cluj în calitate de autoritate
emitentă a deciziei de
impunere contestată și că instanța de fond s-a pronunțat greșit cu privire la
achitarea parțială a obligațiilor fiscale suplimentare, ceea ce vizează
executarea și nu legalitatea actelor deduse judecății.
Pe fondul
pricinii s-a arătat că hotărârea atacată s-a întemeiat greșit pe
concluziile expertizei contabile și a
admis în parte acțiunea, deși conform evidențelor fiscale, în contul sumei de
461.384 lei, reclamanta a plătit numai suma de 167.161 lei și nu suma de
263.701 lei.
În recurs
recurenta reclamantă a mai arătat că solicită anularea deciziei de
impunere nr. 1262 din 21 noiembrie 2006
și a deciziei nr. 339 din 29 noiembrie 2007 pentru suma de 427.999 lei.
Reținând că
cererea de chemare în judecată are ca obiect anularea deciziei
nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 emisă
de D.G.F.P. Cluj - Activitatea de control că această autoritate publică nu a
fost citată în cauză, dar
și faptul că prin
notele scrise depuse la instanța de fond cât și în recurs se solicită
anularea
deciziei de impunere nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 și a
deciziei
nr. 339 din 29 noiembrie 2007
pentru suma de 427.999 lei, prin decizia nr. 2760 pronunțată la data de 26 mai 2010
în dosar nr. 2124/117/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
recursurile, a casat sentința și trimis spre rejudecare aceleiași instanțe.
Față de cele consemnate în decizie
după citarea emitentului deciziei nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 în temeiul art.
137 C. proc. civ., coroborat cu art. 10 din Legea nr. 554/2004, Curtea a pus în
discuție excepția necompetentei materiale în soluționarea litigiului, reținând
că, prin demersul introductiv de instanță
respectiv
notele depuse și prin susținerile în fața instanței de recurs reclamanta a
arătat
că solicită anularea deciziei de impunere nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 și
decizia nr. 339 din 29 noiembrie 2007 pentru suma de 427.999 lei.
Instanța a reținut că sunt aplicabile
în cauză dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 din care rezultă că în
litigiile având ca obiect stabilirea de contribuții impozite, taxe ce intră în
buget, criteriul esențial în stabilirea competenței instanței
administrativ-fiscale este criteriul valoric.
Instanța a constatat că în cazul
litigiilor vizând taxe, impozite a căror valoare este sub 500.000 lei
competența de soluționare aparține tribunalelor fiscale, indiferent de
emitentul actului local/central sau titular refuz.
Împotriva acestei hotărâri au declarat
recurs pârâtele, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și
nelegală.
Recurentele au arătat că în cauza de
față competența de soluționare a litigiului este determinată prin raportare la
criteriul rangului avut de autoritatea pârâtă în sistemul organelor
administrației publice.
Recurentele au criticat declinarea
competenței dispusă de Curtea de Apel arătând că este greșită, chiar dacă suma
contestată este sub pragul de 500.000 lei, întrucât în cauză primează rangul de
autoritate centrală a pârâtului chemat în judecată.
Înalta Curte de Casație și Justiție,
sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele invocate în
raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale
incidente în cauză, va respinge recursul formulat, ca nefondat, pentru
considerentele ce urmează:
Analizând actele și lucrările
dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată
îl reprezintă anularea în parte a deciziei nr. 339 din 29 noiembrie 2009 emisă
de pârâta A.N.A.F. – D.G.S.C. și anularea deciziei de impunere nr. 126 din 21
noiembrie 2006 pentru suma de 461.384 lei reprezentând impozit pe profit,
majorări și penalități de întârziere aferente impozitului pe profit.
În conformitate cu dispozițiile art. 10
alin. (l) teza I din Legea nr. 5 54/2004 litigiile privind actele
administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,
precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,
precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în
fond de tribunalele administrativ-fiscale.
Înalta Curte a reținut că Legea
contenciosului administrativ a stabilit competența materială de soluționare a
cauzelor în raport de două criterii și anume, al locului ocupat de organul care
a emis ori încheiat actul și al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe și
impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.
Având în vedere obiectul cauzei de
față, care privește un impozit, competența de soluționare a cauzei este
stabilită exclusiv în raport de criteriul cuantumului sumei stabilită de actul
administrativ atacat de până la 500.000 de lei.
Prin urmare, competența de soluționare
a prezentului litigiu aparține în primă instanță Tribunalului, iar Înalta Curte
va menține hotărârea instanței de fond și, pe cale de consecință, în temeiul art.
312 C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de A.N.A.F.
și D.G.F.P.J. Cluj împotriva sentinței nr. 386 din 20 octombrie 2010 a Curții
de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
2 februarie 2011.