ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 587/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Prin sentința nr. 386 din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta SC C.R. SRL în contradictoriu cu A.N.A.F. – D.G.S.C. și D.G.F.P.J., în favoarea Tribunalului Cluj, secția de contencios administrativ. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanta SC C.R. SRL a solicitat anularea în parte a deciziei nr. 339 din 29 noiembrie 2009 emisă de pârâta A.N.A.F. – D.G.S.C.

și anularea deciziei de impunere nr. 126 din 21 noiembrie 2006 pentru suma de 461384 lei reprezentând impozit pe profit, majorări și penalități de întârziere aferente impozitului pe profit și pentru suma de 41.063 lei, reprezentând majorări și penalități de întârziere aferente impozitului pe profit pentru perioada 2000 - 2001. În motivarea acțiunii reclamanta a susținut că în mod nelegal pârâta i-a respins contestația pentru debitul în sumă de 461.384 lei, pentru că verificarea s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art. 89 alin. (l) și (3) din O.G. nr. 92/2003, republicată, privind termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligației fiscale, precum și cu interpretarea eronată a legii sau omisiunea unor prevederi legale referitoare la calculul impozitului pe profit și al impozitului pe veniturile realizate de persoane juridice nerezidente.

Ulterior, prin notele scrise depuse la instanța de fond reclamanta a solicitat anularea deciziei de impunere 1262 din 21 noiembrie 2006 și a deciziei nr. 339 din 29 noiembrie 2007 pentru suma de 427.999 lei. Prin sentința civilă nr. 562 din 9 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj a admis în parte acțiunea, a anulat parțial decizia nr. 339 din 29 noiembrie 2007 emisă de A.N.A.F., a constatat că reclamanta a achitat suma de 263.701 lei și a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 502,15 lei. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că din debitul în sumă de 461.384 lei, reclamanta a achitat suma de 263.701 lei, din care 167.160 lei prin compensare și 96.540 lei prin decontări bancare, iar aceste sume nu au fost evidențiate în raportul de inspecție fiscală, astfel cum rezultă din concluziile expertizei contabile efectuate în cauză.

Pentru celelalte sume instanța a respins apărările formulate de reclamantă, reținând că a fost respectat termenul legal de stabilire a obligațiilor fiscale, că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor legale pentru aplicarea facilităților prevăzute de Legea nr. 189/2001, de Legea nr. 414/2002 și de art. 24 alin. (12) din Legea nr. 571/2003 și nici nu a respectat dispozițiile Legii nr. 82/1991 și ale H.G. nr. 704/1993 pentru stabilirea diferențelor de curs valutar. Împotriva sentinței au declarat recurs ambele părți, solicitând casarea în parte a hotărârii atacate, ca nelegală și netemeinică. Recurenta reclamantă SC C.R. SRL Dej a criticat hotărârea instanței de fond pentru interpretarea greșită dată dispozițiilor art. 98 alin. (3) și art. 101 alin. (2) lit. a) C. proc.

fisc., conform cărora inspecția fiscală se efectuează asupra creanțelor născute în ultimii trei ani fiscali pentru care există obligația depunerii declarațiilor fiscale și perioada de inspecție fiscală nu poate fi extinsă fără emiterea unui aviz întemeiat juridic. În cauză, s-a susținut că nu au fost respectare aceste dispoziții legale și în consecință au fost greșit menținute decizia de impunere nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 și decizia nr. 339 din 29 noiembrie 2007 a D.G.S.C. pentru diferența de obligații fiscale în sumă de 164.298 lei. A mai susținut recurenta că se impunea anularea celor două acte administrativ fiscale pentru întregul debit în sumă de 427.399 lei. A.N.A.F. a criticat hotărârea instanței de fond în baza dispozițiilor art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc.

civ. Recurenta a susținut că litigiul a fost greșit soluționat fără citarea în cauză a D.G.F.P.J. Cluj în calitate de autoritate emitentă a deciziei de impunere contestată și că instanța de fond s-a pronunțat greșit cu privire la achitarea parțială a obligațiilor fiscale suplimentare, ceea ce vizează executarea și nu legalitatea actelor deduse judecății. Pe fondul pricinii s-a arătat că hotărârea atacată s-a întemeiat greșit pe concluziile expertizei contabile și a admis în parte acțiunea, deși conform evidențelor fiscale, în contul sumei de 461.384 lei, reclamanta a plătit numai suma de 167.161 lei și nu suma de 263.701 lei. În recurs recurenta reclamantă a mai arătat că solicită anularea deciziei de impunere nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 și a deciziei nr. 339 din 29 noiembrie 2007 pentru suma de 427.999 lei.

Reținând că cererea de chemare în judecată are ca obiect anularea deciziei nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 emisă de D.G.F.P. Cluj - Activitatea de control că această autoritate publică nu a fost citată în cauză, dar și faptul că prin notele scrise depuse la instanța de fond cât și în recurs se solicită anularea deciziei de impunere nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 și a deciziei nr. 339 din 29 noiembrie 2007 pentru suma de 427.999 lei, prin decizia nr. 2760 pronunțată la data de 26 mai 2010 în dosar nr. 2124/117/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile, a casat sentința și trimis spre rejudecare aceleiași instanțe. Față de cele consemnate în decizie după citarea emitentului deciziei nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 în temeiul art. 137 C. proc.

civ., coroborat cu art. 10 din Legea nr. 554/2004, Curtea a pus în discuție excepția necompetentei materiale în soluționarea litigiului, reținând că, prin demersul introductiv de instanță respectiv notele depuse și prin susținerile în fața instanței de recurs reclamanta a arătat că solicită anularea deciziei de impunere nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 și decizia nr. 339 din 29 noiembrie 2007 pentru suma de 427.999 lei. Instanța a reținut că sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 din care rezultă că în litigiile având ca obiect stabilirea de contribuții impozite, taxe ce intră în buget, criteriul esențial în stabilirea competenței instanței administrativ-fiscale este criteriul valoric.

Instanța a constatat că în cazul litigiilor vizând taxe, impozite a căror valoare este sub 500.000 lei competența de soluționare aparține tribunalelor fiscale, indiferent de emitentul actului local/central sau titular refuz. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală. Recurentele au arătat că în cauza de față competența de soluționare a litigiului este determinată prin raportare la criteriul rangului avut de autoritatea pârâtă în sistemul organelor administrației publice. Recurentele au criticat declinarea competenței dispusă de Curtea de Apel arătând că este greșită, chiar dacă suma contestată este sub pragul de 500.000 lei, întrucât în cauză primează rangul de autoritate centrală a pârâtului chemat în judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează: Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea în parte a deciziei nr. 339 din 29 noiembrie 2009 emisă de pârâta A.N.A.F. – D.G.S.C. și anularea deciziei de impunere nr. 126 din 21 noiembrie 2006 pentru suma de 461.384 lei reprezentând impozit pe profit, majorări și penalități de întârziere aferente impozitului pe profit.

În conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (l) teza I din Legea nr. 5 54/2004 litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale. Înalta Curte a reținut că Legea contenciosului administrativ a stabilit competența materială de soluționare a cauzelor în raport de două criterii și anume, al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul și al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.

Având în vedere obiectul cauzei de față, care privește un impozit, competența de soluționare a cauzei este stabilită exclusiv în raport de criteriul cuantumului sumei stabilită de actul administrativ atacat de până la 500.000 de lei. Prin urmare, competența de soluționare a prezentului litigiu aparține în primă instanță Tribunalului, iar Înalta Curte va menține hotărârea instanței de fond și, pe cale de consecință, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de A.N.A.F. și D.G.F.P.J. Cluj împotriva sentinței nr. 386 din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2011.