ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 587/2011

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a

constatat următoarele:

Prin sentința nr. 386 din 20 octombrie

2010 a Curții de Apel Cluj a fost admisă excepția necompetenței materiale a

instanței și a fost declinată competența de soluționare a acțiunii formulate de

reclamanta SC C.R. SRL în contradictoriu cu A.N.A.F. – D.G.S.C. și D.G.F.P.J., în

favoarea Tribunalului Cluj, secția de contencios administrativ.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că reclamanta SC C.R. SRL a solicitat anularea în

parte a deciziei nr. 339 din 29 noiembrie 2009 emisă de pârâta A.N.A.F. – D.G.S.C.

și anularea deciziei de impunere nr. 126 din 21 noiembrie 2006 pentru suma de

461384 lei reprezentând impozit pe profit, majorări și penalități de întârziere

aferente impozitului pe profit și pentru suma de 41.063 lei, reprezentând

majorări și penalități de întârziere aferente impozitului pe profit pentru

perioada 2000 - 2001.

În motivarea acțiunii reclamanta a

susținut că în mod nelegal pârâta i-a respins contestația pentru debitul în

sumă de 461.384 lei, pentru că verificarea s-a făcut cu nerespectarea

dispozițiilor art. 89 alin. (l) și (3) din O.G. nr. 92/2003, republicată,

privind termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligației fiscale,

precum și cu interpretarea eronată a legii sau omisiunea unor prevederi legale

referitoare la calculul impozitului pe profit și al impozitului pe veniturile

realizate de persoane juridice nerezidente.

Ulterior, prin notele scrise depuse la

instanța de fond reclamanta a solicitat anularea deciziei de impunere 1262 din 21

noiembrie 2006 și a deciziei nr. 339 din 29 noiembrie 2007 pentru suma de

427.999 lei.

Prin sentința civilă nr. 562 din 9

noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj

a

admis în parte acțiunea, a anulat parțial decizia nr. 339 din 29 noiembrie 2007

emisă de A.N.A.F., a constatat că reclamanta a achitat suma de 263.701 lei și a

obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de

502,15 lei.

Pentru a dispune astfel, instanța a

reținut că din debitul în sumă de 461.384 lei, reclamanta a achitat suma de

263.701 lei, din care 167.160 lei prin compensare și 96.540 lei prin decontări

bancare, iar aceste sume nu au fost evidențiate în raportul de inspecție

fiscală, astfel cum rezultă din concluziile expertizei contabile efectuate în

cauză.

Pentru celelalte sume instanța a

respins apărările formulate de reclamantă, reținând că a fost respectat

termenul legal de stabilire a obligațiilor fiscale, că reclamanta nu a dovedit

îndeplinirea condițiilor legale pentru aplicarea facilităților prevăzute de

Legea nr. 189/2001, de Legea nr. 414/2002 și de art. 24 alin. (12) din Legea nr.

571/2003 și nici nu a respectat dispozițiile Legii nr. 82/1991 și ale H.G. nr. 704/1993

pentru stabilirea diferențelor de curs valutar.

Împotriva sentinței au declarat recurs

ambele părți,

solicitând

casarea în parte a hotărârii atacate, ca nelegală și netemeinică.

Recurenta reclamantă SC C.R. SRL Dej a

criticat hotărârea instanței de fond pentru interpretarea greșită dată

dispozițiilor art. 98 alin. (3) și art. 101 alin. (2) lit. a) C. proc. fisc.,

conform cărora inspecția fiscală se efectuează asupra creanțelor născute în

ultimii trei ani fiscali pentru care există obligația depunerii declarațiilor

fiscale și perioada de inspecție fiscală nu poate fi extinsă fără emiterea unui

aviz întemeiat juridic.

În cauză, s-a susținut că nu au fost

respectare aceste dispoziții legale și în consecință au fost greșit menținute

decizia de impunere nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 și decizia nr. 339 din 29

noiembrie 2007 a D.G.S.C. pentru diferența de obligații fiscale în sumă de

164.298 lei.

A mai susținut recurenta că se impunea

anularea celor două acte administrativ fiscale pentru întregul debit în sumă de

427.399 lei.

A.N.A.F. a criticat hotărârea

instanței de fond în baza dispozițiilor art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că litigiul a

fost greșit soluționat fără citarea în cauză

a

D.G.F.P.J. Cluj în calitate de autoritate

emitentă a deciziei de

impunere contestată și că instanța de fond s-a pronunțat greșit cu privire la

achitarea parțială a obligațiilor fiscale suplimentare, ceea ce vizează

executarea și nu legalitatea actelor deduse judecății.

Pe fondul

pricinii s-a arătat că hotărârea atacată s-a întemeiat greșit pe

concluziile expertizei contabile și a

admis în parte acțiunea, deși conform evidențelor fiscale, în contul sumei de

461.384 lei, reclamanta a plătit numai suma de 167.161 lei și nu suma de

263.701 lei.

În recurs

recurenta reclamantă a mai arătat că solicită anularea deciziei de

impunere nr. 1262 din 21 noiembrie 2006

și a deciziei nr. 339 din 29 noiembrie 2007 pentru suma de 427.999 lei.

Reținând că

cererea de chemare în judecată are ca obiect anularea deciziei

nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 emisă

de D.G.F.P. Cluj - Activitatea de control că această autoritate publică nu a

fost citată în cauză, dar

și faptul că prin

notele scrise depuse la instanța de fond cât și în recurs se solicită

anularea

deciziei de impunere nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 și a

deciziei

nr. 339 din 29 noiembrie 2007

pentru suma de 427.999 lei, prin decizia nr. 2760 pronunțată la data de 26 mai 2010

în dosar nr. 2124/117/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursurile, a casat sentința și trimis spre rejudecare aceleiași instanțe.

Față de cele consemnate în decizie

după citarea emitentului deciziei nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 în temeiul art.

137 C. proc. civ., coroborat cu art. 10 din Legea nr. 554/2004, Curtea a pus în

discuție excepția necompetentei materiale în soluționarea litigiului, reținând

că, prin demersul introductiv de instanță

respectiv

notele depuse și prin susținerile în fața instanței de recurs reclamanta a

arătat

că solicită anularea deciziei de impunere nr. 1262 din 21 noiembrie 2006 și

decizia nr. 339 din 29 noiembrie 2007 pentru suma de 427.999 lei.

Instanța a reținut că sunt aplicabile

în cauză dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 din care rezultă că în

litigiile având ca obiect stabilirea de contribuții impozite, taxe ce intră în

buget, criteriul esențial în stabilirea competenței instanței

administrativ-fiscale este criteriul valoric.

Instanța a constatat că în cazul

litigiilor vizând taxe, impozite a căror valoare este sub 500.000 lei

competența de soluționare aparține tribunalelor fiscale, indiferent de

emitentul actului local/central sau titular refuz.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs pârâtele, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și

nelegală.

Recurentele au arătat că în cauza de

față competența de soluționare a litigiului este determinată prin raportare la

criteriul rangului avut de autoritatea pârâtă în sistemul organelor

administrației publice.

Recurentele au criticat declinarea

competenței dispusă de Curtea de Apel arătând că este greșită, chiar dacă suma

contestată este sub pragul de 500.000 lei, întrucât în cauză primează rangul de

autoritate centrală a pârâtului chemat în judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele invocate în

raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale

incidente în cauză, va respinge recursul formulat, ca nefondat, pentru

considerentele ce urmează:

Analizând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată

îl reprezintă anularea în parte a deciziei nr. 339 din 29 noiembrie 2009 emisă

de pârâta A.N.A.F. – D.G.S.C. și anularea deciziei de impunere nr. 126 din 21

noiembrie 2006 pentru suma de 461.384 lei reprezentând impozit pe profit,

majorări și penalități de întârziere aferente impozitului pe profit.

În conformitate cu dispozițiile art. 10

alin. (l) teza I din Legea nr. 5 54/2004 litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în

fond de tribunalele administrativ-fiscale.

Înalta Curte a reținut că Legea

contenciosului administrativ a stabilit competența materială de soluționare a

cauzelor în raport de două criterii și anume, al locului ocupat de organul care

a emis ori încheiat actul și al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.

Având în vedere obiectul cauzei de

față, care privește un impozit, competența de soluționare a cauzei este

stabilită exclusiv în raport de criteriul cuantumului sumei stabilită de actul

administrativ atacat de până la 500.000 de lei.

Prin urmare, competența de soluționare

a prezentului litigiu aparține în primă instanță Tribunalului, iar Înalta Curte

va menține hotărârea instanței de fond și, pe cale de consecință, în temeiul art.

312 C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A.N.A.F.

și D.G.F.P.J. Cluj împotriva sentinței nr. 386 din 20 octombrie 2010 a Curții

de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

2 februarie 2011.