ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1037/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1037/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Cererea de chemare în judecată
Prin acțiunea
înregistrată la data de 3 iunie 2009 pe rolul Curții de Apel
București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, reclamantul Sindicatul
Național al
Consilierilor din Serviciile de Probațiune, în numele și pentru membrii săi de
sindicat T.R.G., M.C., ș.a.
, a chemat în
judecată
pe pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, solicitând ca,
prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la emiterea
unui act
administrativ (ordin al
ministrului) prin care să se dispună anularea discriminării create
în
cadrul aceleiași categorii socio-profesionale prin acordarea sporului de 50%
pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului de 15% numai acelor salariați
care au obținut recunoașterea acestor sporuri prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile și emiterea unui act administrativ prin care să se
dispună acordarea retroactivă a acestor sporuri tuturor salariaților angajați
în serviciile de probațiune.
În motivarea
acțiunii, reclamantul a arătat că interesul în promovarea acestei acțiuni este
justificat de situația paradoxală creată prin refuzul nejustificat al pârâtului
de a acorda tuturor salariaților din serviciile de probațiune sporul de risc și
suprasolicitate neuropsihică și cel de confidențialitate, optând să dispună,
prin acte administrative unilaterale (ordin al ministrului), ca de acest drept
să beneficieze doar acei salariați care au avut șansa de a obține recunoașterea
drepturilor sus-menționate prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile.
Reclamantul a
mai arătat că, deși a solicitat pârâtului remedierea situației, în sensul
eliminării dezechilibrelor salariale create în sistemul judiciar, prin adresele
nr. 122 din 06 martie 2009, nr. 134 din 13 aprilie 2009, nr. 124 din 10 martie
2009 și nr. 144 din 30 aprilie 2009, ministerul a refuzat în mod sistematic
soluționarea cererii, interpretând în mod exclusivist norma juridică și
încălcând principiul de drept conform căruia normele juridice trebuie
interpretate în sensul aplicării lor, nu în sensul neaplicării.
De asemenea,
s-a susținut că, atâta vreme cât norma de drept nu interzice acordarea acestui
spor și către alte categorii de bugetari, nici judecătorul nu trebuie să restricționeze
sau să limiteze acest drept, în considerarea principiului că unde norma
juridică nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă („ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus").
La data de 10 decembrie 2009, reclamanții au
formulat precizare la acțiune prin care au
învederat instanței
următoarele:
Temeiurile de
drept pe care se întemeiază capătul 1 de cerere sunt: art. 1 alin. (1) din
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, art. 5 și art. 6 alin. (2) din
Codul
Muncii, art. 21 din Carta Drepturilor
și Libertăților Fundamentale, art. 1 alin. (2) din OG
nr. 137/2000,
aprobată prin Legea nr. 48/2002, modificată prin Legea nr. 27/2004, art. 20 din
Constituția României.
Temeiul de
drept substanțial pe care se întemeiază capătul 2 de cerere îl constituie disp.
art. 47 din Legea nr. 50/1996, astfel cum au fost interpretate prin Decizia
I.C.C.J. nr. 21/2008. De asemenea, reclamanții au afirmat că, fără îndoială,
aparține unităților din justiție și că le-a fost impusă prin lege o obligație
profesională imperativă, specială și specifică de confidențialitate - art. 99
lit. d) din Legea nr. 303/2004 și art. 4 din Legea nr. 303/2004 raportat la
art. 15 din Codul deontologic și art. 78 alin. (1) din Leghea nr. 567/2004 și
art. 9 din Codul deontologic - în cadrul executării raporturilor de muncă.
Problema de drept substanțială care stă la baza pretențiilor din acțiune a fost
dezlegată prin Decizia 21/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți
de Casație și Justiție.
Prin capătul 2
de cerere se solicită obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ
prin care să se dispună acordarea sporului de risc și suprasolicitare
neuropsihică pentru toți reclamanții salariați în serviciile de probațiune - pe
o perioadă de 3 ani anterior introducerii acțiunii și acordarea acestor
drepturi și în viitor până la intrarea în vigoare a noii legi unice de
salarizare.
Hotărârea
instanței de fond
Prin sentința
civilă nr. 1019 din 25 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a
VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea
reclamanților, reținând, în esență, următoarele:
Litigiul dedus
judecății vizează refuzul pârâtului Ministerului Justiției și Libertăților
Cetățenești de emitere a unui act administrativ prin care să se dispună
anularea discriminării create în cadrul aceleiași categorii profesionale și
acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a
sporului de confidențialitate de 15% tuturor salariaților din serviciile de
probațiune pe o perioadă de 3 ani anterior introducerii acțiunii și acordarea
acestor drepturi și în viitor până la
intrarea
în vigoare a noi legi unice de salarizare, refuz considerat de reclamanți ca
fiind
unul nejustificat.
Refuzul
pârâtului exprimat prin adresa nr. 30967 din 08 aprilie 2009 (filele 7-9 la
dosarul de fond) nu reprezintă un refuz
nejustificat de soluționare a cererii în sensul
dispozițiilor art. 2
alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, pentru următoarele argumente:
Legea nr.
327/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din serviciile
de probațiune nu cuprinde dispoziții privitoare la acordarea sporului de 50%
pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului de confidențialitate
de 15% solicitate de reclamanți.
Sporul de 50%
din salariul de bază lunar pentru risc și suprasolicitate
neuropsihică a fost prevăzut de art. 47 din Legea
nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele
autorității judecătorești, text de lege care a fost abrogat prin art. 1 din
O.G. nr. 83/2000 la data de 1 septembrie 2000.
In
interpretarea și aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin Decizia nr.
21/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a
constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și
personalul de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și
suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv
salariul de bază lunar, și după intrarea în vigoare a O.G. nr. 83/2000, aprobată
prin Legea nr. 334/2001.
Această
decizie nu vizează personalul din serviciile de probațiune, întrucât acesta nu
a beneficiat niciodată de sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare
neuropsihică, în condițiile în care O.G. nr. 92/2000 privind organizarea și
funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de
supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de liberate a fost emisă la
aceeași dată (29 august 2000) cu O.G. nr. 83/2000, prin care art. 47 din Legea
nr. 50/1996 a fost abrogat.
De asemenea,
Decizia nr. 46/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
Secțiile Unite, prin care s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații
asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor
de 15%,
calculat la indemnizația brută
lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar, nu poate
constitui
temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate de 15% pentru
personalul din serviciile de probațiune, întrucât această decizie a fost adoptată
în interpretarea și aplicarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor
și procurorilor și a Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar
de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă
acestea, acte normative inaplicabile consilierilor de probațiune.
Acordarea
drepturilor solicitate de reclamanți, în considerarea situației de discriminare
create în cadrul aceleiași categorii socio-profesionale, nu este permisă nici
în raport cu cele reținute de Curtea Constituțională prin Deciziile nr.
818/2008, nr. 819/2008 și nr. 820/2008.
Cererea de recurs
Împotriva
sentinței civile nr. 1019 din 25 februarie 2011 a Curții de Apel București,
secția a VIII- contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs
reclamanții, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.
civ.
Prin criticile
din recurs, recurenții-reclamanți susțin că hotărârea instanței de fond este
nelegală prin raportare la dispozițiile art. 21 din Carta drepturilor și
libertăților fundamentale, ale art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, ale art.
5 și art. 6
alin. (2) C. muncii, întrucât
pârâtul a dat dovadă de pasivitate și lipsă de reacție deoarece recunoașterea
și acordarea drepturilor în litigiu s-a făcut în mod discreționar numai în
beneficiul salariaților care au obținut recunoașterea celor două sporuri prin
hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile.
Sub aspectul
temeiniciei hotărârii pronunțate de Curtea de apel, recurenții susțin că
instanța a ignorat faptul că sporurile respective sunt recunoscute altor
consilieri de probațiune prin hotărâri judecătorești în temeiul art. 47 din
Legea nr.50/1996 astfel cum au fost interpretate prin Decizia Secțiilor Unite
ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 21/2008 și că obligația de
confidențialitate le este impusă consilierilor de probațiune prin dispozițiile
art. 4 și art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004 raportate la dispozițiile art.
9 și art. 15 din Codul deontologic și art. 78 alin. (1) din Legea nr.5 67/2004.
Totodată, susțin recurenții că, față de dispozițiile art. 155, art. 165, art.
236, art. 239 și art. 241 pct. 1 lit. d) C. muncii, art. I pct. 42 din O.G. nr.
83/2000, care abrogă art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu poate produce efecte
juridice. Mai susțin recurenții că legiuitorul are obligația de a înlătura
discriminarea creată prin hotărârile judecătorești care au recunoscut unor
consilieri de probațiune acordarea sporurilor respective. In acest sens,
recurenții invocă principiul egalității cetățenilor, al excluderii
privilegiilor și discriminării.
Hotărârea
instanței de recurs
Analizând
cauza, prin prisma criticilor din recurs, în raport cu motivul prevăzut de art.
304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat
pentru considerentele arătate în continuare:
Așa cum
rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, reclamanții contestă
refuzul nejustificat al pârâtului, exprimat prin adresa nr. 30967 din 08
aprilie 2009 (filele 7-9 la dosarul de fond), de a emite un act administrativ
prin care să dispună anularea discriminării create în cadrul aceleiași
categorii profesionale și acordarea sporului de 50% pentru risc și
suprasolicitare neuropsihică și a sporului de confidențialitate de 15% tuturor
salariaților din serviciile de probațiune pe o perioadă de 3 ani anterior
introducerii acțiunii și acordarea acestor drepturi și în viitor până la
intrarea în vigoare a noii legi unice de salarizare, refuz considerat de
reclamanți ca fiind unul nejustificat.
Înainte de a
proceda la analiza în concret a susținerilor din recurs, Înalta Curte constată
că sentința pronunțată de Curtea de apel este temeinică și legală, oferind o
corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în privința
raporturilor juridice deduce judecății. Astfel fiind, instanța de control
judiciar constată că în mod corect a reținut Curtea de apel că Legea nr.
327/2006 nu cuprinde dispoziții privitoare la acordarea sporurilor în litigiu,
iar dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 (referitoare la sporul de 50%
pentru risc și suprasolicitate neuropsihică) în interpretarea dată prin Decizia
nr. 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, precum și
Decizia nr. 46/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, nu
sunt aplicabile consilierilor de probațiune.
În același
sens, Curtea de apel în mod corect a avut în vedere faptul că netemeinicia
acțiunii reclamanților derivă și din împrejurarea că, prin Deciziile nr.
818/2008, nr. 819/2008 și nr. 820/2008, Curtea Constituțională a reținut că „prevederile
art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind
prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt
neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că
instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor
acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le
înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte
normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative
considerate discriminatori,,.
Prin criticile
din recurs, recurenții-reclamanți susțin că hotărârea instanței de fond este
nelegală prin raportare la dispozițiile art. 21 din Carta drepturilor și
libertăților fundamentale, ale art. l alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, ale art.
5 și art. 6
alin. (2) C. muncii, întrucât
pârâtul a dat dovadă de pasivitate și lipsă de reacție
deoarece
recunoașterea și acordarea drepturilor în litigiu s-a făcut în mod discreționar
numai în beneficiul salariaților care au obținut recunoașterea celor două
sporuri prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Față de cele
reținute de Curtea Constituțională, nu pot fi primite susținerile din recurs
întemeiate pe principiul nediscriminării în raport cu dispozițiile art.21 din
Carta drepturilor și libertăților fundamentale, ale art. 1 alin. (2) din O.G.
nr. 137/2000 și ale art. 5 și art. 6 alin. (2) din Codul muncii. Sub acest
aspect, se reține că atitudinea pârâtului nu poate fi calificată ca
discreționară sau discriminatorie, atâta timp cât acesta a procedat la punerea
în
executare a unor hotărâri judecătorești.
Pentru aceste motive, răspunsul dat de minister
prin adresa nr. 30967
din 08 aprilie 2009, contestată în prezenta cauză, nu poate fi calificat drept
refuz nejustificat în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea
nr. 554/2004.
Totodată, nici
susținerile pârâtului referitoare la necesitatea ca legiuitorul să înlăture
discriminarea creată în cadrul corpului consilierilor de probațiune nu sunt de
natură a fundamenta o soluție de admitere a recursului și, în consecință, a
acțiunii, atâta timp cât pretențiile recurenților-reclamanți au în vedere o
eventuală modificare
de ordin legislativ
care nu intră în atribuțiile puterii judecătorești.
Față de
susținerile recurenților-reclamanți în sensul că deși le este impusă prin
dispoziții legale obligația de confidențialitate, dar fără a li se acorda și un
spor salarial corelativ obligației respective, Înalta Curte reține că această
situație reprezintă o opțiune a legiuitorului, care nu poate fi amendată de
către instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate
al actelor administrative tipice sau asimilate, iar nicidecum cu cenzurarea
măsurilor legislative.
Pentru
considerentele arătate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 cu
referire la art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că
sentința
pronunțată de Curtea de apel este
legală și temeinică, urmând a fi respins, ca nefondat,
recursul declarat
în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recursul declarat de Sindicatul Național
al Consilierilor din Serviciile de Probațiune, în calitate de reprezentant al
membrilor de sindicat T.R.G., M.C., ș.a., împotriva sentinței civile nr. 1019
din 25 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2011.