ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2499/2011

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția civilă, la data de 10 iulie

2009, contestatorii C.M., B.M., ș.a., personal auxiliar de specialitate și

personal conex în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în contradictoriu

cu intimatul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești au formulat

contestație împotriva Deciziei nr. 71 din 03 iulie 2009 prin care s-a decis ca

începând cu data de 01 iunie 2009 să se suspende aplicarea Deciziei nr. 26 din

03 martie 2009 privind acordarea sporului de 50% spor de risc și

suprasolicitare.

În motivarea

contestației, reclamanții au arătat că decizia pe care o contestă este

nelegală, nelegalitatea ei rezidând din interpretarea greșită a prevederilor

Constituției, a Legii nr. 567/2004 - privind Statutul personalului auxiliar de

specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă

acestea, a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a celorlalte documente

internaționale, în ceea ce privește supremația legii și situațiile în care

drepturile salariale pot fi suspendate.

Reclamanții

au mai precizat că prin actul administrativ nr. 1328/C/8722/2009 al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție comunicat Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești la data de 02 iulie 2009, s-a dispus ca

drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include și

sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, această modalitate

de calcul urmând a se păstra și pentru viitor, obligând ordonatorii de credite

secundari și terțiari să ia măsurile ce se impun pentru respectarea acestei

dispoziții.

De asemenea,

contestatorii au precizat că dreptul salarial reprezentând sporul de risc și

suprasolicitare nu poate fi, în mod legal, restrâns sau suspendat unilateral de

către angajator, ceea ce ar echivala cu modificarea unilaterală a raporturilor

de muncă, astfel că sporul salarial de 50% trebuie să le fie achitat în

continuare, lunar, potrivit legii și hotărârilor judecătorești (care între timp

au devenit irevocabile).

Prin sentința

nr. 552 din 16 aprilie 2010, Tribunalul Prahova a admis excepția de

necompetență materială invocată din oficiu și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reținând incidența OG nr. 8/2007.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios

administrativ și fiscal, iar pârâtul Parchetul de pe Curtea de Apel Ploiești a

formulat întâmpinare în care solicită respingerea plângerii ca inadmisibile pe

motiv că reclamanții nu au urmat procedura prealabilă prevăzută de lege.

Prin sentința

nr. 5096 din 14 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamanților și a anulat

Decizia nr. 71 din 03 iulie 2009 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești.

Pentru a

pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că acțiunea este admisibilă

și întemeiată.

În acest

sens, a constatat că reclamanții se plâng împotriva unui act de suspendare a

unei decizii prin care s-a stabilit plata unui drept salarial, nefiind vorba,

așadar de un act de stabilire a drepturilor salariale întrucât decizia

contestată nu stabilește că reclamanții nu ar avea dreptul la sporul de risc și

suprasolicitare neuropsihică, ci reglementează modul de plată al acestui spor

în sensul că plata sporului nu se mai face odată cu plata salariului.

Prima

instanță a apreciat că nu sunt incidente normele cu privire la contestarea

actelor de stabilire a drepturilor salariale și a reținut că decizia atacată a

suspendat aplicarea deciziei 26 din 03 martie 2009 referitoare la sporul de

risc și suprasolicitare neuropsihică considerându-se că plata acestui spor

intră sub incidența dispozițiilor O.U.G. 71/2009 care se referă la modul de

eșalonare a unor datorii restante privind drepturi salariale stabilite prin

hotărâri judecătorești, neconținând dispoziții cu privire la plata drepturilor

salariale curente.

Împotriva

acestei hotărâri judecătorești a fost promovat recurs, în termen legal, de

către pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești care a solicitat,

în principal casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță și în subsidiar, modificarea sentinței, în sensul admiterii excepției

neîndeplinirii procedurii prealabile, cu consecința respingerii acțiunii ca

inadmisibile.

În

dezvoltarea căii extraordinare de atac, recurentul consideră că hotărârea este

nelegală, prin raportare la art. 312 coroborat cu art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

Recurentul

susține că acțiunea promovată de către reclamanți a fost formulată în perioada

de valabilitate a O.G. nr. 8/2007, care la art. 24

1

stabilește

procedura de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale a

personalului auxiliar de specialitate și conex.

Se

învederează faptul că, intimații-reclamanți nu au parcurs procedura prealabilă

deși aveau posibilitatea să înainteze Colegiului de conducere al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel Ploiești plângere împotriva Deciziei nr. 1/2009 în

termen de 15 zile de la comunicarea acestui act administrativ, iar împotriva

hotărârii pronunțate de colegiul de conducere să formulează plângere la secția

contencios administrativ și fiscala Curții de Apel București.

Prin urmare,

acțiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurii

prealabile prevăzută de art. 24

1

din O.G. nr. 8/2007.

Mai arată

recurentul că instanța de fond a dat o interpretare eronată actului dedus

judecății, considerând că actul contestat nu este un act de stabilire a

drepturilor salariale, ci un act de suspendare a unei decizii prin care s-a

stabilit plata unui drept salarial, prin această interpretare fiind schimbată

atât natura cât și interesul vădit neîndoielnic al actului administrativ în

discuție.

În aceste

condiții, apreciază recurentul, instanța nu motivează pe ce considerente are

competența materială să soluționeze cauza.

Analizând

sentința atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul se

fondează.

Obiectul

acțiunii cu care a fost investită instanța de contencios, în temeiul O.G. nr.

8/2007, îl reprezintă anularea Decizia nr. 71 din 03 iulie 2009 emisă de

Procurorul general al Parchetului Curții de Apel Ploiești, prin care s-a dispus

ca, începând cu data de 01 iunie 2009 să fie suspendată aplicarea Deciziei nr.

26 din 03 martie 2009 emisă de Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Ploiești, prin care se dispusese ca, începând cu 01 martie 2009,

personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din circumscripția

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești să beneficieze de un spor

pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la salariul de bază

brut, care, în concepția O.G. nr. 8/2007 reprezintă un drept salarial.

Înalta Curte

subliniază faptul că procedura de contestare a modului de stabilire a

drepturilor salariale cuvenite personalului conex din cadrul instanțelor

judecătorești și a parchetelor de pe lângă acestea, stabilită în baza art. 24

1

din Ordonanța nr. 8/2007, are un caracter special în raport cu procedura

generală de contestare a actelor administrative, reglementată de Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Potrivit

prevederilor art. 24

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 8/2007 privind

salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al

parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din

sistemul justiției, sub incidența căreia a fost formulată acțiunea, „ Personalul

auxiliar de specialitate și personalul conex al instanțelor

judecătorești și al parchetelor de pe lângă

acestea, nemulțumiți de modul de

stabilire a drepturilor salariale, pot

face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării, la colegiul de

conducere al curții de apel sau, după caz, la colegiul de conducere al

parchetului de pe lângă curtea de apel în

a

cărei circumscripție își desfășoară activitatea persoana în cauză, ori, după

caz,

al Direcției Naționale

Anticorupție, colegiului de conducere al Înaltei Curți de

Casație și Justiție sau al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la

alin. (1) se poate face

plângere, în

termen de 30 de zile de la comunicare, la Secția de contencios

administrativ

și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului

de conducere al Înaltei Curți sau, după caz, a Curții de Apel

București, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile

pronunțate sunt irevocabile".

Așadar prin

dispozițiile art. 24

1

din Ordonanța nr. 8/2007 se stabilește o

procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, în ceea ce privește

judecarea plângerii formulate în materia drepturilor salariale din sistemul

justiției.

În speță,

intimații - reclamanți au înțeles să atace direct la instanța de contencios administrativ

a Curții de apel Decizia nr. 71 din 03 iulie 2009, deși aveau obligația legală,

potrivit dispozițiilor anterior citate, să formuleze plângere prealabilă

împotriva acestui act administrativ la Colegiul de Conducere al Parchetului de

pe lângă Curtea de apel Ploiești, în termen de 15 zile de la comunicarea

acestui act administrativ, prin care să solicite revocarea actului în discuție.

Ulterior,

împotriva hotărârii pronunțate de Colegiul de conducere se putea formula

plângere la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel

Ploiești.

În materia

contenciosului administrativ, regula generală stabilită de legiuitor este aceea

că respectarea procedurii administrative prealabile reprezintă o condiție de

admisibilitate a acțiunii, or, o asemenea cerință legală nu a fost îndeplinită

în cauză.

Față de cele

reținute mai sus, Înalta Curte retine că intimații-reclamanți nu aveau

posibilitatea formulării directe a acțiunii în anulare a Deciziei nr. 71 din 03

iulie 2009, fără parcurgerea căii administrative prealabile impusă de art. 24

1

alin. (2) din Ordonanța nr. 8/2007 .

În raport de

cele expuse anterior, rezultă că soluția primei instanțe este nelegală, față de

împrejurarea că procedura administrativă nu a fost parcursă anterior sesizării

instanței cu cererea în anulare.

In concluzie,

recursul apare ca fondat și se va modifica sentința, în sensul respingerii

acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Admite

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva

sentinței nr. 5096 din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică

sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea pentru lipsa plângerii

prealabile.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 4 mai 2011.