ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2499/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția civilă, la data de 10 iulie 2009, contestatorii C.M., B.M., ș.a., personal auxiliar de specialitate și personal conex în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în contradictoriu cu intimatul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești au formulat contestație împotriva Deciziei nr. 71 din 03 iulie 2009 prin care s-a decis ca începând cu data de 01 iunie 2009 să se suspende aplicarea Deciziei nr. 26 din 03 martie 2009 privind acordarea sporului de 50% spor de risc și suprasolicitare.

În motivarea contestației, reclamanții au arătat că decizia pe care o contestă este nelegală, nelegalitatea ei rezidând din interpretarea greșită a prevederilor Constituției, a Legii nr. 567/2004 - privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a celorlalte documente internaționale, în ceea ce privește supremația legii și situațiile în care drepturile salariale pot fi suspendate.

Reclamanții au mai precizat că prin actul administrativ nr. 1328/C/8722/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție comunicat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești la data de 02 iulie 2009, s-a dispus ca drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, această modalitate de calcul urmând a se păstra și pentru viitor, obligând ordonatorii de credite secundari și terțiari să ia măsurile ce se impun pentru respectarea acestei dispoziții.

De asemenea, contestatorii au precizat că dreptul salarial reprezentând sporul de risc și suprasolicitare nu poate fi, în mod legal, restrâns sau suspendat unilateral de către angajator, ceea ce ar echivala cu modificarea unilaterală a raporturilor de muncă, astfel că sporul salarial de 50% trebuie să le fie achitat în continuare, lunar, potrivit legii și hotărârilor judecătorești (care între timp au devenit irevocabile). Prin sentința nr. 552 din 16 aprilie 2010, Tribunalul Prahova a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reținând incidența OG nr. 8/2007.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, iar pârâtul Parchetul de pe Curtea de Apel Ploiești a formulat întâmpinare în care solicită respingerea plângerii ca inadmisibile pe motiv că reclamanții nu au urmat procedura prealabilă prevăzută de lege. Prin sentința nr. 5096 din 14 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamanților și a anulat Decizia nr. 71 din 03 iulie 2009 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că acțiunea este admisibilă și întemeiată.

În acest sens, a constatat că reclamanții se plâng împotriva unui act de suspendare a unei decizii prin care s-a stabilit plata unui drept salarial, nefiind vorba, așadar de un act de stabilire a drepturilor salariale întrucât decizia contestată nu stabilește că reclamanții nu ar avea dreptul la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, ci reglementează modul de plată al acestui spor în sensul că plata sporului nu se mai face odată cu plata salariului. Prima instanță a apreciat că nu sunt incidente normele cu privire la contestarea actelor de stabilire a drepturilor salariale și a reținut că decizia atacată a suspendat aplicarea deciziei 26 din 03 martie 2009 referitoare la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică considerându-se că plata acestui spor intră sub incidența dispozițiilor O.U.G.

71/2009 care se referă la modul de eșalonare a unor datorii restante privind drepturi salariale stabilite prin hotărâri judecătorești, neconținând dispoziții cu privire la plata drepturilor salariale curente. Împotriva acestei hotărâri judecătorești a fost promovat recurs, în termen legal, de către pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești care a solicitat, în principal casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță și în subsidiar, modificarea sentinței, în sensul admiterii excepției neîndeplinirii procedurii prealabile, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibile. În dezvoltarea căii extraordinare de atac, recurentul consideră că hotărârea este nelegală, prin raportare la art. 312 coroborat cu art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Recurentul susține că acțiunea promovată de către reclamanți a fost formulată în perioada de valabilitate a O.G. nr. 8/2007, care la art. 24 1 stabilește procedura de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale a personalului auxiliar de specialitate și conex. Se învederează faptul că, intimații-reclamanți nu au parcurs procedura prealabilă deși aveau posibilitatea să înainteze Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești plângere împotriva Deciziei nr. 1/2009 în termen de 15 zile de la comunicarea acestui act administrativ, iar împotriva hotărârii pronunțate de colegiul de conducere să formulează plângere la secția contencios administrativ și fiscala Curții de Apel București.

Prin urmare, acțiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 24 1 din O.G. nr. 8/2007. Mai arată recurentul că instanța de fond a dat o interpretare eronată actului dedus judecății, considerând că actul contestat nu este un act de stabilire a drepturilor salariale, ci un act de suspendare a unei decizii prin care s-a stabilit plata unui drept salarial, prin această interpretare fiind schimbată atât natura cât și interesul vădit neîndoielnic al actului administrativ în discuție. În aceste condiții, apreciază recurentul, instanța nu motivează pe ce considerente are competența materială să soluționeze cauza. Analizând sentința atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că recursul se fondează. Obiectul acțiunii cu care a fost investită instanța de contencios, în temeiul O.G. nr. 8/2007, îl reprezintă anularea Decizia nr. 71 din 03 iulie 2009 emisă de Procurorul general al Parchetului Curții de Apel Ploiești, prin care s-a dispus ca, începând cu data de 01 iunie 2009 să fie suspendată aplicarea Deciziei nr. 26 din 03 martie 2009 emisă de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, prin care se dispusese ca, începând cu 01 martie 2009, personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din circumscripția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești să beneficieze de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la salariul de bază brut, care, în concepția O.G.

nr. 8/2007 reprezintă un drept salarial. Înalta Curte subliniază faptul că procedura de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite personalului conex din cadrul instanțelor judecătorești și a parchetelor de pe lângă acestea, stabilită în baza art. 24 1 din Ordonanța nr. 8/2007, are un caracter special în raport cu procedura generală de contestare a actelor administrative, reglementată de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Potrivit prevederilor art. 24 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, sub incidența căreia a fost formulată acțiunea, „ Personalul auxiliar de specialitate și personalul conex al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, nemulțumiți de modul de stabilire a drepturilor salariale, pot face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării, la colegiul de conducere al curții de apel sau, după caz, la colegiul de conducere al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea persoana în cauză, ori, după caz, al Direcției Naționale Anticorupție, colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție sau al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunțate sunt irevocabile". Așadar prin dispozițiile art. 24 1 din Ordonanța nr. 8/2007 se stabilește o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, în ceea ce privește judecarea plângerii formulate în materia drepturilor salariale din sistemul justiției.

În speță, intimații - reclamanți au înțeles să atace direct la instanța de contencios administrativ a Curții de apel Decizia nr. 71 din 03 iulie 2009, deși aveau obligația legală, potrivit dispozițiilor anterior citate, să formuleze plângere prealabilă împotriva acestui act administrativ la Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de apel Ploiești, în termen de 15 zile de la comunicarea acestui act administrativ, prin care să solicite revocarea actului în discuție. Ulterior, împotriva hotărârii pronunțate de Colegiul de conducere se putea formula plângere la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Ploiești. În materia contenciosului administrativ, regula generală stabilită de legiuitor este aceea că respectarea procedurii administrative prealabile reprezintă o condiție de admisibilitate a acțiunii, or, o asemenea cerință legală nu a fost îndeplinită în cauză.

Față de cele reținute mai sus, Înalta Curte retine că intimații-reclamanți nu aveau posibilitatea formulării directe a acțiunii în anulare a Deciziei nr. 71 din 03 iulie 2009, fără parcurgerea căii administrative prealabile impusă de art. 24 1 alin. (2) din Ordonanța nr. 8/2007 . În raport de cele expuse anterior, rezultă că soluția primei instanțe este nelegală, față de împrejurarea că procedura administrativă nu a fost parcursă anterior sesizării instanței cu cererea în anulare. In concluzie, recursul apare ca fondat și se va modifica sentința, în sensul respingerii acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva sentinței nr. 5096 din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea pentru lipsa plângerii prealabile. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2011.