ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2777/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2777/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Reclamanții I.I., T.L., N.M., I.M., C.V., G.G., C.D., P.I.C.,

C.M. și M.D. au chemat în judecată Ministerul Public – Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, solicitând

instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să

dispună anularea Ordinului nr. 1472/2009, emis de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

și, să fie obligat să le plătească în continuare,

lunar, dreptul salarial ce constă în sporul de risc și

suprasolicitare neuropsihică de 50%, calculat la indemnizația de

bază.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că potrivit legii, Deciziei Înaltei

Curți de Casație și Justiție și sentinței civile nr.

1276 din 5 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Prahova, li s-a

recunoscut ca drept salarial sporul de 50% calculat la indemnizația de

bază pentru risc și suprasolicitare neuropsihică; prin Ordinul nr.

526 din 3 martie 2009, s-a prevăzut ca acest drept salarial să fie

achitat lunar, începând cu 1 martie 2009, însă, la 2 iulie 2009 Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a emis Ordinul nr. 1472, dispunând vădit nelegal și

neconstituțional ca, retroactiv, începând cu 1 iunie 2009, să nu li

se mai achite respectivul spor.

Reclamanții au mai

susținut că sporul de 50% este un drept salarial, care nu intră

sub incidența O.U.G. nr. 71/2009, iar potrivit Legii nr. 303/2004,

drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi

suspendate sau diminuate, decât în cazurile prevăzute de lege, prin

emiterea ordinului contestat, fiind încălcate prevederile

constituționale referitoare la supremația și obligativitatea

legilor, accesul liber la justiție, garantarea creanțelor asupra

statului, interdicția restrângerii drepturilor în alte condiții decât

apărarea securității naționale, prevenirea consecinței

unei calamități naționale, ale unui dezastru, sau sinistru

deosebit de grav.

Prin întâmpinarea formulată

Ministerul Public de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a invocat excepția lipsei de interes, pe considerentul

că Ordinul nr. 1472/2009, emis de Procurorul General a fost anulat prin

sentința nr. 196 din 19 septembrie 2009 pronunțată de Curtea de

Apel Oradea, astfel că reclamanții nu mai justifică o

vătămare a drepturilor și intereselor lor.

La aceeași dată de 13

noiembrie 2009, pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție a formulat cerere de chemare în

garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitându-se ca acest

minister să fie obligat să adopte un proiect de rectificare a

bugetului Ministerului Public pe anul 2009, în care să includă sumele

ce reprezintă pretențiile reclamanților.

Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin

sentința civilă nr. 257 din 7 decembrie 2009, a respins excepția

lipsei de interes invocată de Ministerul Public –Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a admis

acțiunea reclamanților, în sensul că a dispus anularea Ordinului

din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, obligând chematul în garanție

să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe

2009, în care să includă sumele necesare plății drepturilor

bănești suspendate.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut cu privire la excepția

lipsei de interes a pârâtului în promovarea acțiunii, că

hotărârile judecătorești nu produc efecte decât pentru părțile

litigante, astfel că, anularea Ordinului nr. 1472/2009 de către

Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 922/35/2009, nu produce efecte decât

pentru părțile din acest dosar nu și pentru reclamanți.

Pe fondul cauzei, Curtea reține

că Ordinul nr. 1472/2009, încalcă prevederile constituționale,

pe cele ale Legii nr. 303/2004 și excede O.U.G. nr. 71/2009, ce

reglementează plata unor sume prevăzute în titluri executorii; prin

emiterea sa reclamanții sunt vătămați în drepturile lor,

astfel că, admițându-se acțiunea, ordinul susmenționat va

fi admis cu consecința ca pârâții să fie obligați să

se conformeze dispozițiilor Ordinului nr. 526/2009, respectiv să

plătească lunar dreptul salarial de 50%, calculat la

indemnizația de încadrare brută pentru fiecare reclamant.

Referitor la cererea de chemare în

garanție a Ministerului Finanțelor Publice, s-a reținut că,

întrucât pârâtul va fi obligat să plătească lunar sporul de risc

și suprasolicitare neuropsihică, chematul în garanție are

obligația să elaboreze un proiect de rectificare a bugetului pe anul

2009, în care să fie incluse sumele ce trebuie plătite

reclamanților, astfel că cererea de chemare în garanție va fi

admisă.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică au formulat recurs

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție și Direcția Generală a Finanțelor

Publice Prahova în numele Ministerului Finanțelor Publice.

Recurenta Direcția

Generală a Finanțelor Publice Prahova, în numele Ministerului

Finanțelor Publice, a susținut că, în speță, nu sunt

îndeplinite cerințele prevăzute de art. 60 C. proc. civ. privind

chemarea în garanție a altei persoane și că nu există nici

un temei legal sau convențional pentru obligarea Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumelor acordate, deoarece nu există

raporturi juridice de muncă între acest minister și reclamanți.

Recurenta a mai susținut

că, Ministerul Finanțelor Publice nu trebuie confundat cu Statul

și cu bugetul de stat, iar faptul că ordonatorul principal de credite

respectiv Ministerul Public nu a corectat indemnizațiile cuvenite

reclamanților nu poate conduce la vreo obligație în sarcina Ministerului

Finanțelor Publice.

La rândul său, Ministerul

Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a invocat lipsa de interes în promovarea acțiunii, având în

vedere că prin sentința civilă nr. 444/2009, pronunțată

în dosarul nr. 1356/33/2009, Curtea de Apel Cluj a dispus deja anularea

Ordinului nr. 1472/2009, al Procurorului General al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ordinul atacat, susține

recurentul, este un act administrativ unilateral, cu caracter normativ și

nu individual, astfel încât anularea acestuia, odată pronunțată,

lipsește actul de efecte juridice în totalitatea sa.

Printr-o a doua critică,

recurentul a susținut că instanța de fond a dispus în mod

nelegal anularea ordinului atacat, depășind atribuțiile puterii

judecătorești, prin adăugarea la legea specială de

salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestui act normativ.

Instanța de fond a

reținut, în mod netemeinic și nelegal, că ordinul contestat are

caracter retroactiv, însă, referitor la acțiunea ordinului atacat în

timp aceste susțineri apar ca vădit nefondate, deoarece drepturile salariale

aferente lunii iunie 2009 au fost scadente în cursul lunii iulie 2009,

respectiv la data de 13 iulie 2009, după data emiterii Ordinului nr. 1472

din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Recurentul a mai susținut

că, prin reținerea ca incidente în speță a altor acte

normative și prin anularea Ordinului Procurorului General, instanța

de fond a adăugat la textul de lege al O.U.G. nr. 71/2009 și al

O.U.G. nr. 27/2006, deoarece numai legiuitorul poate stabili acordarea sau

neacordarea unor drepturi.

Anularea ordinului dedus

judecății reprezintă o ingerință gravă a

instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare

și executive și, o încălcare a dispozițiilor

constituționale privind separația între puterile statului.

S-a susținut și faptul

că, instanța de fond nu a luat în considerare jurisprudența

Convenției Europene a Drepturilor Omului în materia interpretării

dispozițiilor art. 6 din Convenție, conform căreia acest text de

lege impune obligația de a se proceda la o examinare efectivă a

motivelor, argumentelor și a cererilor de probatoriu ale

părților.

Sub aspectul producerii de efecte

pentru viitor, anularea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009, al Procurorului

General al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, susține recurentul, este lipsită de obiect, deoarece

de la 12 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 330 din 5 noiembrie 2009,

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri

publice.

Recursul declarat de Ministerul

Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce

urmează:

Privitor la excepția lipsei de

interes în promovarea acțiunii, se va reține că nu este întemeiată,

interesul fiind justificat de suspendarea efectelor actului contestat, împrejurarea

că această măsură ar fi fost, deja, dispusă prin alte

hotărâri judecătorești neavând relevanță, întrucât

aceste hotărâri își limitează efectele la părțile din

respectivul dosar.

Sub aspectul motivelor de recurs

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de

control judiciar constată că instanța de fond nu a

pronunțat hotărârea atacată cu depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că, este

neîntemeiată susținerea din recurs, în sensul că instanța a

adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009.

Înalta Curte reține că

aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât

O.U.G. nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a

sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca

obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în

favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la

data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că, în speță,

hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și

suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a

unei anumite sume în favoarea reclamanților în sensul prevederilor

ordonanței de urgență, ci un drept al reclamanților la

acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Nu pot fi primite nici criticile din

recurs referitoare la faptul că instanța de fond ar fi ignorat

jurisprudența CEDO referitoare la obligația instanței de a

realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor

de probatoriu ale părților.

Pentru argumentele expuse cu ocazia

respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite nici criticile

recurenților în sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G. nr.

71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătorești de

acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Reieterând argumentele reținute anterior, instanța de control

judiciar apreciază că dreptul reclamanților la acordarea

sporului, stabilit prin hotărâri judecătorești, nu se

circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009, aplicabil numai în

privința hotărârilor judecătorești devenite executorii prin

care s-a dispus plata în concret a unei sume de bani determinată.

Sub aspectul motivului de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actul

contestat are caracter retroactiv și contravine dispozițiilor art. 74

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost

vătămați în dreptul lor la plata salariului.

Este necontestat caracterul

retroactiv al Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al

Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție, atât timp

cât actul a fost emis în cursul lunii iulie și dispun suspendarea de la

data de 1 iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte

cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților

aferente muncii deja prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul

lunii iunie.

În același sens, instanța

reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr.

24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și

în privința actului administrativ cu caracter normativ ce formează

obiectul cauzei, ordinul contestat trebuia să fie elaborat și emis cu

respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție,

republicată, care consacră principiul neretroactivității,

ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății.

Împrejurarea că plata

drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13

iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de

natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte

administrative.

Înalta Curte apreciază că

prin emiterea ordinului nr. 1472/2009 se aduce atingere principiului

securității raporturilor juridice, care este implicit în toate

articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât certitudinea

reclamanților cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru

munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o

măsură cu caracter retroactiv dispusă în cursului lunii iulie.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte reține că, prin emiterea acestui act administrativ cu

încălcarea principiului neretroactivității și a

principiului securității raporturilor juridice, autoritatea emitentă,

pârâtă în prezenta cauză, a manifestat un evident exces de putere în

sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea

adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale

aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii

iunie.

Susținerea recurentului în

sensul că anularea actului administrativ atacat este lipsită de

obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în

vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa la Legea nr. 330/2009,

este lipsită de relevanță, întrucât legalitatea actului

administrativ contestat se verifică la momentul emiterii lui și nu

poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment

ulterior.

Astfel fiind, în mod corect a

reținut instanța de fond că actul administrativ contestat a fost

emis și cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr.

303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autoritatea emitentă nu se

încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege.

În consecință, în raport

de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cât privește recursul declarat

de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, acesta este

fondat și va fi admis pentru următoarele considerente:

În esență, prin motivele

de recurs, Ministerul Finanțelor Publice susține că ministerul

nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus

judecății, întrucât Guvernului și Parlamentului le revin

atribuții în ceea ce privește rectificarea bugetară în sensul

alocării în bugetul instituțiilor pârâte a sumelor necesare

plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică

suspendate prin actele administrative contestate, recurentul prevalându-se de

dispozițiile art. 1 – art. 3 și art. 20 – art. 21 din Legea nr. 90/2001,

ale art. 17 alin. (1) și art. 18 din Legea nr. 500/2002 și ale art. 14

alin. (5) din Legea nr. 18/2009.

Pentru aceste argumente, ministerul

susține că în mod greșit, în raport cu dispozițiile art. 60

C. proc. civ., instanța de fond a dispus admiterea cererii de chemare în

garanție.

Sub aspectul calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, chemat în

garanție, Înalta Curte reține că existența acestei

calități presupune identitate între persoana celui chemat în

judecată și cel obligat în raportul juridic dedus

judecății. Or, în prezenta cauză obiectul cererii îl

reprezintă anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de pârât, iar

reclamanții nu au raporturi de serviciu cu Ministerul Finanțelor

Publice, astfel că este lipsit de orice echivoc faptul că o

instituție publică nu poate fi obligată la anularea unor acte

administrative emise de o altă instituție publică.

Urmează a fi primită

critica din recurs referitoare la neîndeplinirea condițiilor

prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reține

existența în sarcina Ministerului Finanțelor Publice a unei

obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii

acțiunii.

În jurisprudență s-a

reținut în mod constant că „instituția chemării în

garanție se întemeiază pe existența unei obligații de

garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor

acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune

se face cu titlu oneros” și că obligația de garanție este

condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu

oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat se

aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași procedură, conform

principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că

Ministerul Economiei și Finanțelor nu are atribuția de a adopta

legi.

Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art.

28, că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea

proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe baza

propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuțiile

ce revin ministerului în privința elaborării bugetului de stat sunt

detaliate și în actele normative de organizare și funcționare a

ministerului (H.G. nr. 34/2009).

În consecință, Ministerul

Finanțelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar,

în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către

ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în

buget.

În aceste condiții, Ministerul

Finanțelor Publice nu are atribuția de a vira ordonatorilor

principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de

stat și nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor

ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.

De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind

executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice

stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin

care instituțiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor

executorii.

În consecință, cererea de

chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice se

vădește a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acțiunii

și atribuțiile ce revin ministerului chemat în garanție, nefiind

îndeplinite condițiile art. 60 C. proc. civ.

Față de cele

reținute, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis

recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și va fi

modificată, în parte, sentința atacată, în sensul respingerii

cererii de chemare în garanție a ministerului și vor fi

menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție împotriva sentinței civile nr. 257 din 7 decembrie 2009

a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal.

Admite recursul declarat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova în numele

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție ca

nefondată.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 26 mai 2010.