ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4734/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 28 august 2009 pe rolul

Curții de Apel Ploiești, reclamanții C.L., R.E., B.A., ș.a., au solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, anularea

actului administrativ decizia nr. 71 din 3 iulie 2009 emisă de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

În fapt, reclamanții au invocat că în baza deciziei

mai sus invocate li s-au diminuat nejustificat drepturile salariale.

Au mai arătat reclamanții că Decizia nr. 71 din 03

iulie 2009 (prin care s-a decis ca începând cu 01 iunie 2009 să se suspende

aplicarea Deciziei nr. 26 din 03 martie 2009) este nelegală, iar nelegalitatea

ei rezidă din interpretarea greșită a prevederilor Constituției, a Legii nr. 567/2004

- privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor

judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, a Convenției Europene a

Drepturilor Omului și a celorlalte documente internaționale, în ceea ce

privește supremația legii și situațiile în care drepturile salariale pot fi

suspendate.

Prin actul normativ nr. 1328/C/9722/2009 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus ca

drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include și

sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, această modalitate

de calcul urmând a se păstra și pentru viitor, obligând ordonatorii de credite

secundari și terțiari să ia măsurile ce se impun pentru respectarea acestei

dispoziții.

Acest act administrativ, prin refuzul plății sporului

aferent lunii iunie 2009, încalcă în mod flagrant și dispozițiile art. 15 alin.

(2) din Constituția României, care prevăd că legea dispune numai pentru viitor,

cu excepția legii penale sau convenționale mai favorabile.

De asemenea, au fost încălcate dispozițiile art. 164 C.

muncii, care reglementează principiul potrivit căruia reținerile ori

suspendarea salariului nu poate fi operată decât pentru cazurile și condițiile

prevăzute de lege; obligația de plată a salariului este una principală, de la

care angajatorul nu se poate sustrage invocând lipsa de fonduri bănești, așa

cum s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3382/2004.

In fundamentarea actului administrativ nr. 1328/C/8722/2009

din 02 iulie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Procurorul General s-a referit la dispozițiile date de Primul

Ministru și Ministerul Finanțelor Publice, dispoziții care nu au semnificația

unor norme obligatorii cuprinse în legi.

Prin dispoziția de suspendare a dreptului salarial,

au fost încălcate și prevederile art. 8 alin. (1) din Convenția Organizației

Internaționale a Muncii, privind protecția salariatului nr. 95/1949, ratificată

de România prin Decretul nr. 284/1973.

La 19 octombrie 2009 pârâtul a depus întâmpinare prin

care a invocat excepțiile necompetenței materiale și netimbrării care au fost

respinse prin sentința civilă nr. 207 din 9 noiembrie 2009, sentință rămasă

irevocabilă prin nerecurare.

După declinare a fost solicitat și a fost depus actul

care a stat la baza deciziei contestate, respectiv adresa nr. 1328/C/2009 a

Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si

Justiție, Cabinet Procuror General.

Prin sentința nr. 1361 din 17 martie 2010, Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis

acțiunea reclamanților, a anulat Decizia nr. 71 din 3 iulie 2009 emisă de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut că

nici decizia contestată și nici adresa depusă ca act care a stat la baza

emiterii ei, nu pot fi întemeiate pe prevederile O.U.G. nr. 71/2009 deoarece la

momentul pronunțării deciziei în interesul legii și publicării acesteia,

interpretarea legii în sensul că se cuvine categoriilor de persoane invocate în

decizia Î.C.C.J. sporul de risc și solicitare neuropsihică, devine obligatorie

nu doar pentru instanțele judecătorești, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. ci pentru orice autoritate până la momentul modificării printr-o altă lege

a dispozițiilor interpretate.

S-a mai reținut că O.U.G. nr. 71/2009 privește plata

sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor

drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul

bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, ori drepturile

salariale de după iunie 2009 nici nu erau scadente la momentul intrării în

vigoare a respectivei ordonanțe și ca atare nu puteau face obiectul acesteia.

2.

Cererea de recurs

Împotriva sentinței nr. 1361 din 17 martie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Sub aspectul motivelor de recurs, recurentul-pârât

susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că actul contestat are

caracter retroactiv, întrucât efectele actelor trebuie să fie raportate la data

scadenței drepturilor bănești, astfel că în mod eronat instanța a reținut

încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât

actele contestate nu dispun cu privire la existența sau inexistența dreptului

reclamanților, ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că

nu a fost pus în discuție dreptul în sine al reclamanților.

Mai susține recurentul că nu se poate reține o

vătămare a dreptului reclamanților, întrucât plata sporului urmează a se face

în condițiile O.U.G. nr. 71/2009 și că în lipsa fondurilor alocate de

Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești se

află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv.

Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., recurentul susține că în mod greșit instanța a reținut că nu sunt

incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile

art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din ordonanța de urgență, instanța de fond a

adăugat la lege deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act

normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri

executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătorești de acordare a sporului.

3.

Hotărârea instanței de recurs

Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de control judiciar

constată că instanța de fond nu a pronunțat hotărârea atacată cu depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este neîntemeiată susținerea din

recurs în sensul că instanța a adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009.

Înalta Curte reține că aprecierile instanței de fond

sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G. nr. 71/2009 are ca obiect

reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri

judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială

stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii

până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speță

hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea

reclamanților în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci un drept al

reclamanților la acordarea sporului respectiv.

Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că întemeiat a

apreciat instanța de fond că actul contestat are caracter retroactiv și

contravine dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar

reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata salariului.

În același sens, instanța reține că, potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3

alin. (2) din aceeași lege și în privința actului administrativ cu caracter

normativ ce formează obiectul cauzei, decizia contestată trebuia să fie

elaborată și emisă cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din

Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității, ceea ce

însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății.

Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente

lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară

emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv

al celor două acte administrative.

Înalta Curte apreciază că emiterea actului

administrativ cu nesocotirea principiului neretroactivității se aduce atingere

principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în toate

articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat în

jurisprudența CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanților cu privire la

drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul

lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie,

a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că, prin

emiterea Deciziei nr. 71 din 3 iulie 2009 (prin care s-a decis ca începând cu

01 iunie 2009 să se suspende aplicarea Deciziei nr. 26 din 03 martie 2009) cu

încălcarea principiului retroactivității și a principiului securității

raporturilor juridice, autoritatea emitentă, pârâtă în prezenta cauză, a

manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din

Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a

primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat

la sfârșitul lunii iunie.

Astfel fiind, în mod corect a reținut instanța de

fond că actul administrativ a fost emis și cu încălcarea dispozițiilor art. 74

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de

autoritatea emitentă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate

de această lege.

În consecință, în raport de cele mai sus reținute și

față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Ploiești împotriva sentinței nr. 1361 din 17 martie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie

2010.