ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4734/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea instanței de fond Prin acțiunea înregistrată la 28 august 2009 pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanții C.L., R.E., B.A., ș.a., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, anularea actului administrativ decizia nr. 71 din 3 iulie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. În fapt, reclamanții au invocat că în baza deciziei mai sus invocate li s-au diminuat nejustificat drepturile salariale.

Au mai arătat reclamanții că Decizia nr. 71 din 03 iulie 2009 (prin care s-a decis ca începând cu 01 iunie 2009 să se suspende aplicarea Deciziei nr. 26 din 03 martie 2009) este nelegală, iar nelegalitatea ei rezidă din interpretarea greșită a prevederilor Constituției, a Legii nr. 567/2004 - privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a celorlalte documente internaționale, în ceea ce privește supremația legii și situațiile în care drepturile salariale pot fi suspendate.

Prin actul normativ nr. 1328/C/9722/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus ca drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, această modalitate de calcul urmând a se păstra și pentru viitor, obligând ordonatorii de credite secundari și terțiari să ia măsurile ce se impun pentru respectarea acestei dispoziții. Acest act administrativ, prin refuzul plății sporului aferent lunii iunie 2009, încalcă în mod flagrant și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, care prevăd că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau convenționale mai favorabile.

De asemenea, au fost încălcate dispozițiile art. 164 C. muncii, care reglementează principiul potrivit căruia reținerile ori suspendarea salariului nu poate fi operată decât pentru cazurile și condițiile prevăzute de lege; obligația de plată a salariului este una principală, de la care angajatorul nu se poate sustrage invocând lipsa de fonduri bănești, așa cum s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3382/2004. In fundamentarea actului administrativ nr. 1328/C/8722/2009 din 02 iulie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Procurorul General s-a referit la dispozițiile date de Primul Ministru și Ministerul Finanțelor Publice, dispoziții care nu au semnificația unor norme obligatorii cuprinse în legi.

Prin dispoziția de suspendare a dreptului salarial, au fost încălcate și prevederile art. 8 alin. (1) din Convenția Organizației Internaționale a Muncii, privind protecția salariatului nr. 95/1949, ratificată de România prin Decretul nr. 284/1973. La 19 octombrie 2009 pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile necompetenței materiale și netimbrării care au fost respinse prin sentința civilă nr. 207 din 9 noiembrie 2009, sentință rămasă irevocabilă prin nerecurare. După declinare a fost solicitat și a fost depus actul care a stat la baza deciziei contestate, respectiv adresa nr. 1328/C/2009 a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Cabinet Procuror General.

Prin sentința nr. 1361 din 17 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamanților, a anulat Decizia nr. 71 din 3 iulie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut că nici decizia contestată și nici adresa depusă ca act care a stat la baza emiterii ei, nu pot fi întemeiate pe prevederile O.U.G. nr. 71/2009 deoarece la momentul pronunțării deciziei în interesul legii și publicării acesteia, interpretarea legii în sensul că se cuvine categoriilor de persoane invocate în decizia Î.C.C.J. sporul de risc și solicitare neuropsihică, devine obligatorie nu doar pentru instanțele judecătorești, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. ci pentru orice autoritate până la momentul modificării printr-o altă lege a dispozițiilor interpretate. S-a mai reținut că O.U.G. nr. 71/2009 privește plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, ori drepturile salariale de după iunie 2009 nici nu erau scadente la momentul intrării în vigoare a respectivei ordonanțe și ca atare nu puteau face obiectul acesteia. 2. Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 1361 din 17 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Sub aspectul motivelor de recurs, recurentul-pârât susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că actul contestat are caracter retroactiv, întrucât efectele actelor trebuie să fie raportate la data scadenței drepturilor bănești, astfel că în mod eronat instanța a reținut încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât actele contestate nu dispun cu privire la existența sau inexistența dreptului reclamanților, ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuție dreptul în sine al reclamanților. Mai susține recurentul că nu se poate reține o vătămare a dreptului reclamanților, întrucât plata sporului urmează a se face în condițiile O.U.G.

nr. 71/2009 și că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești se află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv. Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că în mod greșit instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din ordonanța de urgență, instanța de fond a adăugat la lege deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătorești de acordare a sporului.

3. Hotărârea instanței de recurs Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că instanța de fond nu a pronunțat hotărârea atacată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este neîntemeiată susținerea din recurs în sensul că instanța a adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009. Înalta Curte reține că aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G.

nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speță hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanților în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci un drept al reclamanților la acordarea sporului respectiv. Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actul contestat are caracter retroactiv și contravine dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata salariului.

În același sens, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actului administrativ cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, decizia contestată trebuia să fie elaborată și emisă cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății. Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.

Înalta Curte apreciază că emiterea actului administrativ cu nesocotirea principiului neretroactivității se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat în jurisprudența CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanților cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea Deciziei nr. 71 din 3 iulie 2009 (prin care s-a decis ca începând cu 01 iunie 2009 să se suspende aplicarea Deciziei nr. 26 din 03 martie 2009) cu încălcarea principiului retroactivității și a principiului securității raporturilor juridice, autoritatea emitentă, pârâtă în prezenta cauză, a manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie. Astfel fiind, în mod corect a reținut instanța de fond că actul administrativ a fost emis și cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autoritatea emitentă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de această lege.

În consecință, în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva sentinței nr. 1361 din 17 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010.