ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2422/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanții: N.M., U.D.A., V.D.B., G.C., P.P., R.F., M.D.D., D.B.A., T.S., S.R., S.A.I., M.O.M., C.C., B.F., C.F., D.M., D.V., D.L., D.I., G.R., G.D., H.S., H.V., I.A., I.S., R.D., T.R., Ț.O.G., R.S.F., P.M., G.V., M.A., T.G., D.S.G., P.G., M.C., G.L.S., C.A., M.D., A.M.L., P.A., C.L.G., A.I.F., M.E., C.E., F.M., N.P., P.D., G.O.M., A.D., B.E., C.M., C.C., G.D., G.M., J.C., S.D., V.E., B.C., B.M., C.N., J.R., D.M.M., A.C., D.A., M.P., S.H., M.PE., F.G., V.D., T.T., C.I.F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, anularea Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, anularea deciziei nr. 60 din 02 iulie 2009 și recunoașterea dreptului salarial de 50% pentru spor de risc și suprasolicitare neuropsihică.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin actele atacate li s-a suspendat plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, fără a exista un temei legal pentru suspendarea unui astfel de drept salarial recunoscut printr-o hotărâre pronunțată în recurs în interesul legii și că, în ceea ce privește dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, acestea se referă la drepturi bănești restante, nu la drepturi bănești curente.

Prin sentința civilă nr. 2201 din 11 mai 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamanților, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; a anulat Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; a anulat decizia nr. 60/2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a respins cererea de recunoaștere a dreptului de 50% pentru sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Prin Ordinul nr. 526 din 03 martie 2009 li s-a recunoscut magistraților dreptul la un spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, iar prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 s-a procedat la suspendarea acestui drept, invocându-se dispozițiile O.U.G.

nr. 71/2009 și o serie de norme bugetare. De asemenea, prin decizia nr. 60 din 02 iulie 2009 s-a dispus suspendarea acestui drept și pentru personalul auxiliar. Instanța a apreciat că Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 și decizia nr. 60 din 02 iulie 2009 sunt nelegale întrucât O.U.G. nr. 71/2009 reglementează modalitatea de eșalonare a unor datorii restante, nu modalitatea de plată a drepturilor salariale curente. S-a arătat în considerentele hotărârii atacate că, dacă pentru datoriile restante existau justificări pentru eșalonarea plăților, în ceea ce privește datoriile curente nu există nici un motiv pentru care să se procedeze la o suspendare a plății, cu consecința acumulării unor datorii suplimentare și că, în aceste condiții, în mod greșit s-a procedat la suspendarea plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică prin raportare la O.U.G.

nr. 71/2009, astfel că s-a dispus anularea Ordinului atacat. În ceea ce privește capătul trei de cerere, instanța a constatat că reclamanții au deschisă calea unei acțiuni în realizarea dreptului în fața instanței de litigii de muncă, nefiind posibilă pronunțarea unei hotărâri în constatarea dreptului de către instanța de contencios administrativ. Față de aceste considerente, instanța a admis primele două capete de cerere, așa cum au fost formulate și a respins cel de-al treilea capăt al acțiunii, ca inadmisibil. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de recurs formulate, recurenții critică sentința civilă, invocând prevederile art. 304 pct. 4, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., cu aplicarea art. 304 1 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii în anulare ca nefondată, respectiv admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, așa cum a fost formulată. În raport cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator și interpretarea corectă a stării de fapt și de drept. În temeiul art. 137 C. proc. civ.

se reiterează excepția lipsei de interes a intimaților-reclamanți în promovarea prezentei acțiuni, având în vedere că prin sentința civilă nr. 196 din 19 octombrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 922/35/2009 al Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia nr. 1412 din 11 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus deja, în mod irevocabil, anularea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.

De asemenea, recurenții-pârâți reiterează excepția lipsei de obiect a acțiunii în anulare sub aspectul producerii de efecte pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, arătând că în aceste condiții este evident că atât Ordinul Procurorului General nr. 526 din 03 martie 2009 și decizia nr. 525 din 3 martie 2009, cât și Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 și decizia nr. 60 din 2 iulie 2009, a căror anulare se cere în speță, au fost abrogate ca urmare a emiterii Ordinului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 2777 din 17 noiembrie 2009. Sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc.

civ., recurenții-pârâți arată că instanța de fond a dispus în mod nelegal anularea ordinului și a deciziei atacate, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestor acte normative, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Recurenții-pârâți mai arată că instanța de fond a reținut în mod netemeinic și nelegal că ordinul și decizia contestate au caracter retroactiv, deoarece drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 au fost scadente în cursul lunii iulie 2009, mai precis la data de 13 iulie 2009, deci după data emiterii ordinului și deciziei atacate, iar, în speță, noțiunea de activitate a ordinului și deciziei trebuie raportată la data de scadență a drepturilor bănești.

Se mai arată în motivele de recurs formulate că actele supuse controlului de legalitate prin prezenta acțiune au fost emise în urma adresei din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanțelor Publice, prin care s-a comunicat că plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică va fi suspendată la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Apreciază recurenții-pârâți că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanțelor Publice cu această destinație, Ministerul Public se află în imposibilitate obiectivă de a plăti în continuare sporul vizat și de a executa dispozițiile ordinului nr. 526/2009 și ale deciziei nr. 60/2009, așa încât în aceste condiții nu se poate reține că emiterea actelor atacate reprezintă un exces de putere din partea autorității emitente.

Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți susțin că în mod greșit instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din ordonanța de urgență, instanța de fond a adăugat la lege, deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătorești de acordare a sporului. Se arată în motivele de recurs faptul că Ministerul Public nu a refuzat executarea titlurilor judecătorești, ci numai a încadrat executarea acestora în prevederile legii. Se mai arată că instanța de fond a recunoscut că plata acestui spor este efectul executării unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și totuși, în mod contradictoriu, a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile O.G.

nr. 71/2009, astfel cum a fost completată prin O.U.G. nr. 45/2010. Astfel, emiterea actelor atacate în speță nu are valoarea unui așa zis refuz de executare, ci semnifică încadrarea acestei executări în prevederile legii și, atât timp cât O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost completată de O.U.G. nr. 45/2010, se află în vigoare, este de netăgăduit faptul că orice fel de măsură de executare nu mai poate fi exercitată. Prin reținerea ca incidente în speță a altor acte normative și prin anularea actelor administrative în discuție, instanța de fond nu a făcut altceva decât să adauge la textul de lege al O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 45/2010 și al O.U.G.

nr. 27/2006, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi. Arată recurenții că anularea actelor deduse judecății reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului. Sub un alt aspect, aceste pretenții sunt lipsite de obiect în condițiile intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, la data de 12 noiembrie 2009, care a recunoscut dreptul dedus judecății în favoarea reclamanților.

Mai arată recurenții că, cel puțin sub aspectul producerii de efecte pentru viitor, anularea Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a deciziei nr. 60 din 02 iulie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara este lipsită de obiect, în raport de dispozițiile art. 4. din anexa nr. VI la Legea nr. 330 din 5 noiembrie 2009 - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Deci, în prezența dispoziției legale sus-menționate este de necontestat că o eventuală anulare, care să producă efecte ex nunc, este total lipsită de obiect.

Arată recurenții că, în conformitate cu dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 republicată, raportat la art. 60 - 63 C. pen., cu aplicarea art. 304 1 C. pen., instanța de fond nu a luat în considerare, la pronunțarea sentinței atacate, cererea de chemare în garanție formulată și depusă în termen legal de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în situația în care a admis acțiunea reclamanților, înlăturând în mod nelegal un mijloc de apărare al pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, se arată că instanța de fond a ignorat cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în conformitate cu dispozițiile art. 60-63 din C. proc.

civ., deși în preambulul sentinței se ia act de faptul că prin serviciul registratură s-a depus la dosar cererea de chemare în garanție. În cazul de față, obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție de către aceasta există în temeiul art. 131 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit căruia activitatea instanțelor și Parchetelor este finanțată de la bugetul de stat. Se arată că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate, astfel că va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2010, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în această cauză.

În concluzie, cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, prin interes înțelegându-se folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă. Astfel, interesul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este născut și actual, personal și direct legitim, juridic, iar ignorarea cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor de către instanța de fond, aduce atingere interesului legitim al Ministerului Public, motiv pentru care recurenții solicită admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, așa cum a fost formulată. Analizând cu prioritate excepțiile invocate în cauză de către recurenții-pârâți , în temeiul art. 137 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: 1. În ceea ce privește excepția lipsei de obiect a acțiunii, Înalta Curte reține că aceasta este neîntemeiată, întrucât legalitatea actelor contestate se verifică în raport cu data emiterii lor și se analizează vătămarea invocată de către reclamanți a drepturilor și intereselor lor legitime pentru perioada în care actele respective s-au aflat în vigoare și în raport cu efectele juridice pe care le-au produs. Astfel fiind, adoptarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, act normativ care produce efecte juridice numai pentru viitor, ori anularea actului administrativ ulterior introducerii cererii, nu sunt de natură a lipsi de obiect acțiunea reclamanților.

Sub acest aspect, instanța reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât și existența vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, prin efectele juridice produse în perioada în care actul s-a aflat în vigoare (A se vedea decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 106). 2. Pentru aceleași argumente, instanța reține că este neîntemeiată și excepția lipsei de interes invocată de recurenții-pârâți, deoarece reclamanții justifică un interes legitim actual, prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată pentru perioada în care actele contestate și-au produs efectele juridice.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat, pentru considerentele în continuare arătate. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., instanța de control judiciar constată că instanța de fond nu a pronunțat hotărârea atacată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este neîntemeiată susținerea din recurs în sensul că instanța a adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009. Înalta Curte reține că aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G. nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speță hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanților în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci un drept al reclamanților la acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat de recurent pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților (nu susținerile acestora), cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul anulării actului administrativ atacat.

Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului în sensul că în mod greșit Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 și că instanța de fond a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății și a adăugat la dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din respectiva ordonanță de urgență. Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentului Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G.

nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică. Reiterând argumentele reținute anterior, instanța de control judiciar apreciază că dreptul reclamanților la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătorești, nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009, aplicabil numai în privința hotărârilor judecătorești devenite executorii prin care s-a dispus plata în concret a unei sume de bani determinată. Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actele contestate au caracter retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata salariului.

Înalta Curte apreciază ca fiind corectă soluția instanței de fond în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a deciziei nr. 60 din 02 iulie 2009 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, reținând că prin actele atacate s-a dispus în mod retroactiv, la data de 7 iulie 2009, cu încălcarea principiului neretroactivității, asupra sporurilor cuvenite reclamanților pentru luna iunie, data de 10 iulie fiind numai data plății efective a salariului și nu data nașterii dreptului reclamanților la plata salariului aferent lunii iunie.

Înalta Curte reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actele contestate au caracter retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata drepturilor salariale, atâta timp cât motivele invocate de autoritățile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege. Astfel, este de necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și al deciziei nr. 60 din 02 iulie 2009, atât timp cât actele au fost emise în cursul lunii iulie și dispun suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

În același sens, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul și decizia contestate trebuiau să fie elaborate și emise cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății. Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.

Înalta Curte apreciază că prin emiterea celor două acte administrative cu nesocotirea principiului neretroactivității se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atâta timp cât certitudinea reclamanților cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea celor 2 acte administrative atacate cu încălcarea principiului neretroactivității și a principiului securității raporturilor juridice, autoritățile emitente, pârâte în prezenta cauză, au manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie. Înalta Curte apreciază că susținerea de către pârâți a aplicării dispozițiilor O.U.G.

nr. 71/2009 este total nefondată, în condițiile în care plata sporului a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, iar plata eșalonată a fost stabilită în mod unilateral, fără acordul creditorului, ceea ce contravine, principiilor reglementate de art. 161 alin. (1) C. muncii, potrivit căruia plata se face cel puțin o dată pe lună, fără a se putea eșalona acest drept de creanță în lipsa acordului angajatului, obligând Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata către reclamanți a sumelor reprezentând spor de risc și solicitare neuropsihică de 50%.

Se apreciază că susținerea recurentului în sensul că anularea actelor atacate este lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanță, întrucât legalitatea actului administrativ contestat se verifică la momentul emiterii sale și nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior. Astfel fiind, în mod corect a reținut instanța de fond că actele atacate au fost emise și cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autoritățile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege.

Înalta Curte apreciază că nesoluționarea cererii de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice, în raport de dispozițiile art. 60 din C. proc. civ., nu este de natură a altera soluția pronunțată de instanța de fond, având în vedere obiectul cauzei, cu atât mai mult cu cât nu se poate reține existența în sarcina Ministerului Finanțelor Publice a vreunei obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii. În jurisprudență s-a reținut în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuția de a adopta legi. Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuțiile ce revin ministerului în privința elaborării bugetului de stat sunt detaliate și în actele normative de organizare și funcționare a ministerului (H.G. nr. 34/2009).

În consecință, Ministerul Finanțelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget. În aceste condiții, Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuția de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat. De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii.

În consecință, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice se vădește a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin ministerului chemat în garanție, nefiind îndeplinite condițiile art. 60 C. proc. civ. Pe cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara nu a avut calitatea de parte la judecarea cauzei în fond, astfel că va respinge recursul declarat de această instituție, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 2201 din 11 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva aceleiași sentințe, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2011.