ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2422/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2422/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții: N.M., U.D.A.,

V.D.B., G.C., P.P., R.F., M.D.D., D.B.A., T.S., S.R., S.A.I., M.O.M., C.C., B.F.,

C.F., D.M., D.V., D.L., D.I., G.R., G.D., H.S., H.V., I.A., I.S., R.D., T.R., Ț.O.G.,

R.S.F., P.M., G.V., M.A., T.G., D.S.G., P.G., M.C., G.L.S., C.A., M.D., A.M.L.,

P.A., C.L.G., A.I.F., M.E., C.E., F.M., N.P., P.D., G.O.M., A.D., B.E., C.M., C.C.,

G.D., G.M., J.C., S.D., V.E., B.C., B.M., C.N., J.R., D.M.M., A.C., D.A., M.P.,

S.H., M.PE., F.G., V.D., T.T., C.I.F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, anularea Ordinului

nr. 1472 din 02 iulie 2009, anularea deciziei nr. 60 din 02 iulie 2009 și recunoașterea

dreptului salarial de 50% pentru spor de risc și suprasolicitare neuropsihică.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că prin actele atacate li s-a suspendat plata sporului de

risc și suprasolicitare neuropsihică, fără a exista un temei legal pentru suspendarea

unui astfel de drept salarial recunoscut printr-o hotărâre pronunțată în recurs

în interesul legii și că, în ceea ce privește dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, acestea

se referă la drepturi bănești restante, nu la drepturi bănești curente.

Prin sentința civilă

nr. 2201 din 11 mai 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamanților, în contradictoriu cu pârâtul

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; a anulat Ordinul nr.

1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție; a anulat decizia nr. 60/2009 emisă de Procurorul General

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a respins cererea

de recunoaștere a dreptului de 50% pentru sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin Ordinul nr. 526

din 03 martie 2009 li s-a recunoscut magistraților dreptul la un spor de risc și

suprasolicitare neuropsihică de 50%, iar prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009

s-a procedat la suspendarea acestui drept, invocându-se dispozițiile O.U.G. nr.

71/2009 și o serie de norme bugetare. De asemenea, prin decizia nr. 60 din 02

iulie 2009 s-a dispus suspendarea acestui drept și pentru personalul auxiliar.

Instanța a apreciat că

Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 și decizia nr. 60 din 02 iulie 2009 sunt nelegale

întrucât O.U.G. nr. 71/2009 reglementează modalitatea de eșalonare a unor datorii

restante, nu modalitatea de plată a drepturilor salariale curente.

S-a arătat în considerentele

hotărârii atacate că, dacă pentru datoriile restante existau justificări pentru

eșalonarea plăților, în ceea ce privește datoriile curente nu există nici un motiv

pentru care să se procedeze la o suspendare a plății, cu consecința acumulării unor

datorii suplimentare și că, în aceste condiții, în mod greșit s-a procedat la suspendarea

plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică prin raportare la O.U.G.

nr. 71/2009, astfel că s-a dispus anularea Ordinului atacat.

În ceea ce privește capătul

trei de cerere, instanța a constatat că reclamanții au deschisă calea unei acțiuni

în realizarea dreptului în fața instanței de litigii de muncă, nefiind posibilă

pronunțarea unei hotărâri în constatarea dreptului de către instanța de contencios

administrativ.

Față de aceste considerente,

instanța a admis primele două capete de cerere, așa cum au fost formulate și a respins

cel de-al treilea capăt al acțiunii, ca inadmisibil.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de recurs

formulate, recurenții critică sentința civilă, invocând prevederile art. 304 pct.

4, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., cu aplicarea art. 304

1

C.

proc. civ. și solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea

acțiunii în anulare ca nefondată, respectiv admiterea cererii de chemare în garanție

a Ministerului Finanțelor Publice, așa cum a fost formulată.

În raport cu prevederile

art. 304

1

C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele,

reaprecierea materialului probator și interpretarea corectă a stării de fapt și

de drept.

În temeiul art. 137

C. proc. civ. se reiterează excepția lipsei de interes a intimaților-reclamanți

în promovarea prezentei acțiuni, având în vedere că prin sentința civilă nr. 196

din 19 octombrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 922/35/2009 al Curții de Apel Oradea,

secția contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia nr. 1412 din

11 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, s-a dispus deja, în mod irevocabil, anularea Ordinului nr. 1472/2009

al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

astfel că, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004,

reclamanții nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.

De asemenea, recurenții-pârâți

reiterează excepția lipsei de obiect a acțiunii în anulare sub aspectul producerii

de efecte pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din

anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, arătând că

în aceste condiții este evident că atât

Ordinul Procurorului General nr. 526 din 03 martie 2009 și decizia nr. 525 din

3 martie 2009, cât și Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 și decizia nr. 60 din

2 iulie 2009, a căror anulare se cere în speță, au fost abrogate ca urmare a emiterii

Ordinului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție nr. 2777 din 17 noiembrie 2009.

Sub aspectul motivelor

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ., recurenții-pârâți

arată că instanța de fond a dispus în mod nelegal anularea ordinului și a deciziei

atacate, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea

specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acestor acte normative, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită

a legii.

Recurenții-pârâți mai

arată că instanța de fond a reținut în mod netemeinic și nelegal că ordinul și decizia

contestate au caracter retroactiv, deoarece drepturile salariale aferente lunii

iunie 2009 au fost scadente în cursul lunii iulie 2009, mai precis la data de 13

iulie 2009, deci după data emiterii ordinului și deciziei atacate, iar, în speță,

noțiunea de activitate a ordinului și deciziei trebuie raportată la data de scadență

a drepturilor bănești.

Se mai arată în motivele

de recurs formulate că actele supuse controlului de legalitate prin prezenta acțiune

au fost emise în urma adresei din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanțelor Publice,

prin care s-a comunicat că plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică

va fi suspendată la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului

nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect

acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

Apreciază recurenții-pârâți

că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanțelor Publice cu această destinație,

Ministerul Public se află în imposibilitate obiectivă de a plăti în continuare sporul

vizat și de a executa dispozițiile ordinului nr. 526/2009 și ale deciziei nr. 60/2009,

așa încât în aceste condiții nu se poate reține că emiterea actelor atacate reprezintă

un exces de putere din partea autorității emitente.

Sub aspectul motivului

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți susțin că în mod greșit

instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, astfel

că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din ordonanța de urgență,

instanța de fond a adăugat la lege, deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit

acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin

titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătorești de acordare a sporului.

Se arată în motivele de

recurs faptul că Ministerul Public nu a refuzat executarea titlurilor judecătorești,

ci numai a încadrat executarea acestora în prevederile legii.

Se mai arată că instanța

de fond a recunoscut că plata acestui spor este efectul executării unor hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile și totuși, în mod contradictoriu, a reținut

că în cauză nu sunt incidente dispozițiile O.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost completată

prin O.U.G. nr. 45/2010.

Astfel, emiterea actelor

atacate în speță nu are valoarea unui așa zis refuz de executare, ci semnifică încadrarea

acestei executări în prevederile legii și, atât timp cât O.U.G. nr. 71/2009, astfel

cum a fost completată de O.U.G. nr. 45/2010, se află în vigoare, este de netăgăduit

faptul că orice fel de măsură de executare nu mai poate fi exercitată.

Prin reținerea ca incidente

în speță a altor acte normative și prin anularea actelor administrative în discuție,

instanța de fond nu a făcut altceva decât să adauge la textul de lege al O.U.G.

nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 45/2010

și al O.U.G. nr. 27/2006, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă

- poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.

Arată recurenții că anularea

actelor deduse judecății reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești

în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și în consecință, o încălcare a

dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.

Sub un alt aspect, aceste

pretenții sunt lipsite de obiect în condițiile intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009,

la data de 12 noiembrie 2009, care a recunoscut dreptul dedus judecății în favoarea

reclamanților.

Mai arată recurenții că,

cel puțin sub aspectul producerii de efecte pentru viitor, anularea Ordinului

nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție și a deciziei nr. 60 din 02 iulie 2009 a Procurorului

General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara este lipsită de obiect,

în raport de dispozițiile art. 4. din anexa nr. VI  la Legea nr. 330 din 5 noiembrie

2009 - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Deci, în prezența dispoziției

legale sus-menționate este de necontestat că o eventuală anulare, care să producă

efecte ex nunc, este total lipsită de obiect.

Arată recurenții că, în

conformitate cu dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 republicată,

raportat la art. 60 - 63 C. pen., cu aplicarea art. 304

1

C. pen., instanța

de fond nu a luat în considerare, la pronunțarea sentinței atacate, cererea de chemare

în garanție formulată și depusă în termen legal de Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în situația în care a admis acțiunea

reclamanților, înlăturând în mod nelegal un mijloc de apărare al pârâtului Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, se arată că instanța

de fond a ignorat cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice,

formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție în conformitate cu dispozițiile art. 60-63 din C. proc. civ., deși în preambulul

sentinței se ia act de faptul că prin serviciul registratură s-a depus la dosar

cererea de chemare în garanție.

În cazul de față, obligația

de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție de către aceasta

există în temeiul art. 131 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, potrivit căruia activitatea instanțelor și Parchetelor este

finanțată de la bugetul de stat.

Se arată că Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate

de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a dispune de fonduri

bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate, astfel că va fi obligat să

procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2010, în

care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în această

cauză.

În concluzie, cererea

de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea

procesuală, prin interes înțelegându-se folosul practic urmărit de cel ce a pus

în mișcare acțiunea civilă.

Astfel, interesul Ministerului

Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este născut și

actual, personal și direct legitim, juridic, iar ignorarea cererii de chemare în

garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor de către instanța de fond, aduce

atingere interesului legitim al Ministerului Public, motiv pentru care recurenții

solicită admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice,

așa cum a fost formulată.

Analizând cu prioritate

excepțiile invocate în cauză de către recurenții-pârâți

, în temeiul art. 137

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

excepția lipsei de obiect a acțiunii, Înalta Curte reține că aceasta este neîntemeiată,

întrucât legalitatea actelor contestate se verifică în raport cu data emiterii lor

și se analizează vătămarea invocată de către reclamanți a drepturilor și intereselor

lor legitime pentru perioada în care actele respective s-au aflat în vigoare și

în raport cu efectele juridice pe care le-au produs.

Astfel fiind, adoptarea

și intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, act normativ care produce efecte juridice

numai pentru viitor, ori anularea actului administrativ ulterior introducerii cererii,

nu sunt de natură a lipsi de obiect acțiunea reclamanților.

Sub acest aspect, instanța

reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și

art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța

are de analizat atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât și existența

vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, prin

efectele juridice produse în perioada în care actul s-a aflat în vigoare (A se vedea

decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007

– Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 106).

instanța reține că este neîntemeiată și excepția lipsei de interes invocată de recurenții-pârâți,

deoarece reclamanții justifică un interes legitim actual, prin prisma drepturilor

și intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată pentru perioada în care

actele contestate și-au produs efectele juridice.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat, pentru considerentele în continuare

arătate.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și

a realizat o încadrare juridică adecvată.

Sub aspectul motivelor

de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanța de

control judiciar constată că instanța de fond nu a pronunțat hotărârea atacată cu

depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este neîntemeiată susținerea

din recurs în sensul că instanța a adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009.

Înalta Curte reține că

aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G. nr. 71/2009

are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor

prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor

drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar,

devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că

în speță hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanților

în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci un drept al reclamanților la acordarea

sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Este neîntemeiat motivul

de recurs întemeiat de recurent pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile

art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care

s-au înlăturat cererile părților.

Motivele de fapt și de

drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele

de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv,

o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care

anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind

și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Aceasta nu înseamnă însă

că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care

pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun

doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată

și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și

cele pentru care au fost respinse cererile părților (nu susținerile acestora), cerință

îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a expus motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul anulării actului

administrativ atacat.

Sub aspectul motivului

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs

constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului în sensul că în mod greșit

Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 și

că instanța de fond a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al actului juridic dedus judecății și a adăugat la dispozițiile art. 1 alin. (1)

și (2) și art. 2 din respectiva ordonanță de urgență.

Pentru argumentele expuse

cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentului

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în

sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare

hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Reiterând argumentele reținute anterior, instanța de control judiciar apreciază

că dreptul reclamanților la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătorești,

nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009, aplicabil numai în

privința hotărârilor judecătorești devenite executorii prin care s-a dispus plata

în concret a unei sume de bani determinată.

Sub aspectul motivului

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actele contestate au caracter

retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata salariului.

Înalta Curte apreciază

ca fiind corectă soluția instanței de fond în ceea ce privește capătul de cerere

privind anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a

deciziei nr. 60 din

02 iulie 2009 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, reținând că prin actele atacate

s-a dispus în mod retroactiv, la data de 7 iulie 2009, cu încălcarea principiului

neretroactivității, asupra sporurilor cuvenite reclamanților pentru luna iunie,

data de 10 iulie fiind numai data plății efective a salariului și nu data nașterii

dreptului reclamanților la plata salariului aferent lunii iunie.

Înalta Curte reține că

întemeiat a apreciat instanța de fond că actele contestate au caracter retroactiv

și contravin

dispozițiilor

art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în dreptul

lor la plata drepturilor salariale, atâta timp cât motivele invocate de autoritățile

emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text

de lege.

Astfel, este de necontestat

caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și al deciziei nr. 60 din 02

iulie 2009, atât timp cât actele au fost emise în cursul lunii iulie și dispun suspendarea

de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte,

în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților aferente muncii

prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

În același sens, instanța

reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în

temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actelor administrative

cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul și decizia contestate

trebuiau să fie elaborate și emise cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2)

din Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității, ceea

ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății.

Împrejurarea că plata

drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie

2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura

caracterul retroactiv al celor două acte administrative.

Înalta Curte apreciază

că prin emiterea celor două acte administrative cu nesocotirea principiului neretroactivității

se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, care este implicit

în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat

în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atâta timp cât certitudinea

reclamanților cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca

deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în

cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte reține că, prin emiterea celor 2 acte administrative atacate cu încălcarea

principiului neretroactivității și a principiului securității raporturilor juridice,

autoritățile emitente, pârâte în prezenta cauză, au manifestat un evident exces

de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea

adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii

iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie.

Înalta Curte apreciază

că susținerea de către pârâți a aplicării dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 este

total nefondată, în condițiile în care plata sporului a fost stabilită prin hotărâre

judecătorească, iar plata eșalonată a fost stabilită în mod unilateral, fără acordul

creditorului, ceea ce contravine, principiilor reglementate de art. 161 alin.

(1) C. muncii, potrivit căruia plata se face cel puțin o dată pe lună, fără a se

putea eșalona acest drept de creanță în lipsa acordului angajatului, obligând Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata către

reclamanți a sumelor reprezentând spor de risc și solicitare neuropsihică de 50%.

Se apreciază că susținerea

recurentului în sensul că anularea actelor atacate este lipsită de obiect în privința

producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4

alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanță,

întrucât legalitatea actului administrativ contestat se verifică la momentul emiterii

sale și nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.

Astfel fiind, în mod corect

a reținut instanța de fond că actele atacate au fost emise și cu încălcarea

dispozițiilor art. 74

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autoritățile

emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text

de lege.

Înalta Curte apreciază

că nesoluționarea cererii de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice,

în raport de dispozițiile art. 60 din C. proc. civ., nu este de natură a altera

soluția pronunțată de instanța de fond, având în vedere obiectul cauzei, cu atât

mai mult cu cât nu se poate reține existența în sarcina Ministerului Finanțelor

Publice a vreunei obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii.

În jurisprudență s-a reținut

în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei

obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care

transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros”

și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare,

cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Potrivit art. 16

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat

se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași procedură, conform principiului

simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Finanțelor Publice

nu are atribuția de a adopta legi.

Tot Legea nr. 500/2002

prevede, în art. 28, că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea

proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor

prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuțiile ce revin ministerului

în privința elaborării bugetului de stat sunt detaliate și în actele normative de

organizare și funcționare a ministerului (H.G. nr. 34/2009).

În consecință, Ministerul

Finanțelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza

legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite,

astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.

În aceste condiții, Ministerul

Finanțelor Publice nu are atribuția de a vira ordonatorilor principali de credite

alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și nici posibilitatea

de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse

în bugetul de stat.

De altfel, prin O.G.

nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite

prin titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice

vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii.

În consecință, cererea

de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice se vădește a fi neîntemeiată

în raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin ministerului chemat în garanție,

nefiind îndeplinite condițiile art. 60 C. proc. civ.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat

cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge ca nefondat recursul

declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Din analiza actelor și

lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara nu a avut calitatea de parte la judecarea cauzei în fond, astfel că va

respinge recursul declarat de această instituție, ca fiind formulat de o persoană

fără calitate procesuală activă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

împotriva sentinței civile nr. 2201 din 11 mai 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva aceleiași sentințe,

ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 aprilie 2011.