ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4326/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 281 din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta B.R., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, a anulat Ordinul nr. 2084 din 9 octombrie 2009 emis de conducătorul autorității pârâte și a dispus reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior emiterii actului respectiv, cu plata unei despăgubiri constând în diferența dintre indemnizația cuvenită și salariul încasat pe durata modificării contractului de management; de asemenea, instanța de judecată a obligat pârâtul la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că declararea ca neconstituțională a O.U.G. nr. 105/2009, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1629 din 03 decembrie 2009, este de natură a atrage nelegalitatea ordinului contestat, emis în temeiul actului normativ declarat neconstituțional, cu consecința repunerii părților în situația avută anterior emiterii acestuia. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurentul arată că în mod netemeinic și nelegal instanța de fond a admis cererea de anulare a ordinului contestat, ca urmare a constatării neconstituționalității actului normativ în temeiul căruia a fost emis, fără a ține cont de faptul că legalitatea ordinului trebuia verificată în raport cu legislația în vigoare la momentul emiterii sale, și nu în raport cu o împrejurare ivită ulterior acestui moment. Susține recurentul că, prin ordinul contestat, intimata-reclamantă a fost eliberată din funcția publică de conducere, de director coordonator în cadrul Oficiului Județean de Consultanță Agricolă Vrancea, dispunându-se și încetarea aplicabilității contractului de management al intimatei, în aplicarea art. IV și art. XIV din O.U.G.

nr. 105/2009, desființarea funcției respective producându-se, așadar, în temeiul legii; autoritatea recurentă a fost, deci, obligată să procedeze în conformitate cu dispozițiile imperative ale actului normativ respectiv, în vigoare la data emiterii ordinului contestat. In opinia recurentului, regula care-și găsește aplicabilitate în cauză este cea exprimată în adagiul tempus regit actum, conform căruia o situație juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei. De asemenea, susține recurentul, sentința atacată este nelegală și sub aspectul autorității obligate față de reclamant, aceasta trebuind să fie, în opinia recurentului, Camera Agricolă Județeană Vrancea, ce constituie serviciu public descentralizat în subordinea Consiliului Județean Vrancea iar nu a ministerului.

Totodată, arată recurentul, instanța de fond trebuia să rețină că cererea este lipsită de obiect, de vreme ce actul contestat „a ajuns la termen anterior pronunțării și chiar introducerii acțiunii" iar, potrivit legii, pentru a putea face obiectul cererii de chemare în judecată, actul contestat trebuie să fie unul cu executare succesivă, nu cu executare dintr-o dată, cum este în cazul de față. O altă critică adusă sentinței recurate vizează cheltuielile de judecată care, în opinia recurentului, au fost greșit acordate, în raport cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prin Ordinul nr. 1746 din 18 august 2009, emis de ministrul agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale, intimata-reclamantă a fost numită în funcția de director coordonator în cadrul Oficiului Județean de Consultanță Agricolă Vrancea, în baza art. III alin. (3)- (10) și (12) din O.U.G. nr. 37/2009, care au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009, definitivă și obligatorie conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată. Prin ordinul contestat în cauză, nr. 2084 din 9 octombrie 2009, având același emitent, s-a dispus ca, după un preaviz de 15 zile, să înceteze aplicabilitatea atât a ordinului de numire în funcție a intimatei-reclamante, cât și a contractului de management nr. 80 din 18 august 2009, încheiat între părți.

Temeiul juridic al celui de al doilea act administrativ, ordinul contestat în cauză, îl constituie art. IV și art. XIV din O.U.G. nr. 105/2009, art. 65 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, art. 9 alin. (1) lit. h) din contractul de management și H.G. nr. 8/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII și anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009, arătând, în esență, că modalitatea de reglementare a funcției publice, respectiv actul administrativ de numire, se prezintă construcții juridice deficitare și confuze care ridică problema statutului juridic al directorului coordonator și a naturii juridice a contractului de management.

De asemenea, funcția publică din care a fost eliberată intimata-reclamantă a fost înființată prin O.U.G. nr. 37/2009, care, așa cum s-a arătat, a fost, și ea, declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009. Așa fiind, în mod corect instanța de fond a reținut că actul administrativ contestat a fost lipsit de orice fundament legal, ca urmare a deciziilor Curții Constituționale susmenționate. In legătură cu acest aspect, nu poate fi reținută susținerea recurentului-pârât, potrivit căreia ordinul contestat își păstrează validitatea deoarece ordonanțele de urgență erau în vigoare la data emiterii lor, întrucât aceasta ar lipsi de finalitate controlul de constituționalitate, care nu se limitează la asanarea sistemului legislativ, prin eliminarea prevederilor legale contrare Constituției, ci include protecția efectivă a drepturilor și libertăților fundamentate ale destinatarilor normelor declarate neconstituționale.

Hotărârea recurată este, însă, criticabilă sub aspectul reintegrării intimatei- reclamante în funcția deținută anterior ordinului anulat și întinderii despăgubirilor bănești acordate, prin prisma unor considerente ținând, de asemenea, de neconstituționalitatea legii, în sensul raționamentului expus anterior, cu privire la încetarea funcției. Așa cum s-a arătat mai sus, ordinul de numire a intimatei în funcția de director coordonator în cadrul Oficiului Județean de Consultanță Agricolă Vrancea și contractul de management al acesteia au fost încheiate în temeiul art. III din O.U.G. nr. 37/2009.

Așadar, în raport cu deciziile pronunțate de Curtea Constituțională referitor la aceste modificări legislative, funcția de director coordonator se consideră a fi desființată, instanța de fond în mod greșit apreciind că intimata-reclamantă mai poate fi reintegrată într-o astfel de funcție, a cărei existență a fost afectată de neconstituționalitatea actului normativ prin care a fost înființată. Această concluzie este susținută și de considerentele Deciziilor nr. 413 și nr. 414/2010 ale Curții Constituționale care, exercitând controlul de constituționalitate asupra legii de modificare și completare a Legii nr. 188/1999, anterior promulgării, a reținut că, începând cu data de 28 februarie 2010, funcția de director coordonator nu mai există, reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate fiind cea anterioară modificărilor aduse prin O.U.G.

nr. 37/2009 și prin O.U.G. nr. 105/2009, acesta fiind un efect specific al pierderii legitimității constituționale a celor două ordonanțe de urgență, sancțiune pe care Curtea Constituțională o consideră „diferită și mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ". În ceea ce privește aspectul despăgubirilor, sub forma drepturilor bănești, acordate reclamantei de prima instanță, se va reține că, într-adevăr, punerea în aplicare a celor două acte normative, prin numirea și revocarea din postul de director coordonator a intimatei-reclamante, în interval de aproximativ 2 luni, din motive ce exclud culpa acesteia, a produs efecte vătămătoare asupra carierei sale, inducând o stare de instabilitate, de incertitudine juridică, efecte ce se impun a fi înlăturate prin repararea pagubei cauzate, conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 106 din Legea nr. 188/1999.

Având, însă, în vedere circumstanțele faptice și normative prezentate mai sus, care nu permit încadrarea în ipoteza tipică a prevederilor art. 106 din Legea nr. 188/1999. în sensul reîncadrării în funcție și plății drepturilor salariale până la acel moment, Înalta Curte apreciază că obligarea autorității emitente a ordinului anulat la plata de despăgubiri, până la data pronunțării deciziei, reprezintă o modalitate adecvată și echitabilă de reparare a prejudiciului cauzat intimatei-reclamante. În ceea ce privește critica ce vizează nelegalitatea sentinței atacate, sub aspectul autorității obligate în cauză, se va reține că aceasta nu este întemeiată, față de faptul că, într-o acțiune în contencios administrativ, „pârâtul" este emitentul actului administrativ contestat, emitent care, în speță, este chiar autoritatea recurentă.

Referitor la critica potrivit căreia în mod greșit a apreciat prima instanță că ordinul contestat poate face obiectul cererii de chemare în judecată, față de caracterul acestuia de act cu executare dintr-o dată, Înalta Curte consideră că argumentele invocate se referă la procedura suspendării actului administrativ, analiza lor fiind lipsită de finalitate, în condițiile în care prin hotărârea atacată instanța de judecată nu s-a pronunțat cu privire la o asemenea procedură. In acest context, prin raportare la acțiunea în anularea actului administrativ, ce face obiectul analizei în cauza de față, raționamentul recurentului-pârât este lipsit de fundament juridic, pe de o parte pentru că Legea nr. 554/2004 nu face distincție între tipurile de acte administrative ce pot face obiectul acțiunii în contencios administrativ și, pe de altă parte, întrucât, ca regulă generală, întoarcerea executării este o consecință firească a desființării unui act juridic deja executat.

Nu este întemeiată nici critica ce vizează greșita acordare a cheltuielilor de judecată care, în opinia recurentului, nu ar fi trebuit acordate sau, cel puțin, ar fi trebuit reduse, prin apreciere, conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Aceasta, întrucât, potrivit prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. , „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", pe de o parte, iar aplicarea la speță a prevederilor alin.(3) al aceluiași articol este lăsată la aprecierea instanței de judecată, în raport cu criteriile prevăzute de lege, respectiv obiectul cauzei și activitatea prestată de avocat, pe de altă parte. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1)-(3) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica, în parte, sentința atacată, în sensul celor arătate mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva sentinței nr. 281 din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal. Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că respinge cererea reclamantei de reintegrare în funcția de director coordonator la Oficiul Județean de Consultanță Agricolă Vrancea. Obligă pârâtul la plata către reclamantă a drepturilor salariale cuvenite, în perioada de la emiterea ordinului anulat, până la data pronunțării prezentei decizii. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2010.