ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 343/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 343/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 4871 din 20 octombrie 2011

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.A. împotriva

sentinței nr. 3508 din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel București - Secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei

decizii, la data de 25 octombrie 2011, a formulat cerere de revizuire

recurentul-reclamant T.A., solicitând, în contradictoriu cu intimata Inspecția

Muncii, admiterea cererii de revizuire, schimbarea în tot a Deciziei nr. 4871

din 20 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 2135/2/2010 și reluarea

judecății în vederea pronunțării unei noi hotărâri temeinice și legale.

În motivarea cererii,

întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind

contenciosul administrativ, cu modificările și completările ulterioare și ale

art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuentul susține că instanța de recurs a

ignorat principiul priorității dreptului comunitar în prezenta cauză și că nu

s-a pronunțat asupra unui lucru cerut.

Astfel, revizuentul

arată că prin cererea de chemare în judecată, completată ulterior, prin cererea

de recurs și concluziile scrise a invocat faptul că deciziile contestate, nr.

704/2009 și nr. 501/2010, emise de Inspecția Muncii, nu sunt motivate în fapt,

situație care impune anularea acestora, având în vedere prevederile art. 31

alin. (2) din Constituția României, republicată, ale art. 41 alin. (1) și (2)

din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și ale art. 17 pct. 2 din

Recomandarea (2007) a Comitetului de Miniștri al Statelor Membre, respectiv

jurisprudența unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscală, precum și a Curților de Apel.

Mai arată revizuentul

că în cuprinsul deciziilor contestate, nr. 704/2009 și nr. 501/2010, nu se

regăsește nicio referire la motivele de fapt, care ar fi condus la numirea sa

din funcția publică de șef serviciu în funcția publică de șef birou și ulterior

în cea de consilier juridic, încălcându-se în acest sens principiul legalității

și stabilității în exercitarea funcției publice, prevăzut de dispozițiile art.

3 lit. a) și f) din Legea nr. 188/1999.

Astfel, deciziile

contestate reprezintă acte nelegale, care sunt de natură a afecta în mod

evident securitatea raporturilor de funcție, care se circumscrie noțiunii de

securitate socială, protejată prin C.E.D.O. și actele comunitare, precum și

prin alte tratate internaționale la care România este parte și a căror

îndeplinire este obligată să o asigure, potrivit art. 11 și 20 din Constituția

României.

Pe de altă parte, se

arată în cererea de revizuire, instanța de recurs nu a reținut și nu a motivat

sub nicio formă, pur și simplu a ignorat, motivele de drept invocate de

recurent cu privire la:

- art. 11, art. 20,

art. 31 alin. (2) din Constituția României, republicată;

- art. 41 alin. (1)

și (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene;

- art. 17 pct. 2 din

Recomandarea (2007) a Comitetului de Miniștri al Statelor Membre referitoare la

o bună administrație;

Revizuentul arată că,

drept urmare a acestor prevederi legale, jurisprudența Înaltei Curți de Casație

și Justiție, cât și a instanțelor judecătorești din țară, este unitară, în

sensul că atunci când constată că autoritățile publice nu respectă prevederile

art. 31 alin. (2) și art. 1 alin. (3) din Constituția României, precum și art.

41 alin. (1) și alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii

Europene, dispun anularea actului administrativ contestat.

Arată revizuentul că

în speță prevederile legale sus citate au fost ignorate de judecătorii

instanței de fond și de recurs în mod intenționat, aceștia neținând cont nici

de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal.

În ceea ce privește

motivul de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 2 din C. proc. civ. se arată

următoarele:

- Instanța de recurs

în mod corect a reținut la pct. 2.1 din decizie că recursul reclamantului a

avut ca temei legal prevederile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C.

proc. civ., însă afirmația instanței cu privire la faptul că, în speță,

criticile recurentului nu au fost sistematizate în raport cu cele două motive

este total eronată, deoarece motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 din

C. proc. civ. a fost invocat și susținut de recurent prin cererea de recurs și

sistematizat în mod expres prin concluziile scrise.

- Instanța de recurs

nu s-a pronunțat și pe Decizia nr. 501 din 25 februarie 2010 emisă de Inspecția

Muncii, prin care revizuentul a fost numit în funcția publică de execuție de

consilier juridic, reținând din expunerea circumstanțelor cauzei și a soluției

instanței de fond că recurentul-reclamant a cerut prin acțiunea sa numai

anularea Deciziei nr. 704/2009 emisă de Inspecția Muncii, prin care a fost

numit în funcția publică de conducere de șef birou.

- Instanța de recurs

nu s-a pronunțat pe pct. IV - V din cererea de recurs, puncte reluate și

dezvoltate la pag. 3 din concluziile scrise la recurs, cu privire la afirmația

instanței de fond în ceea ce privește neatacarea și a ordinelor de

reorganizare, afirmația instanței de recurs, precum că recurentul-reclamant nu

a atacat Ordinul nr. 1.819/2009, fiind total falsă.

- Instanța de recurs

nu s-a pronunțat pe pct. 1 și 2, din cererea de recurs, puncte reluate și

dezvoltate la pct. V din concluziile scrise la recurs, cu privire la ignorarea

atât de către Inspecția Muncii, cât și de către instanța de fond, a

prevederilor art. 3 lit. a) și f), art. 100 și art. 99 alin. (1) lit. b), alin.

(3), alin. (5) - (7) din Legea nr. 188/1999.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, intimata Inspecția Muncii a solicitat respingerea cererii de

revizuire ca neîntemeiată.

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de revizuent, inclusiv a prevederilor art. 21 din

Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare și art. 322 pct.

2 C. proc. civ., în raport și de toate susținerile și apărările părților,

Înalta Curte constată că cererea de revizuire este nefondată.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc.

civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile, prin încălcarea

principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin.

(2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Revizuirea prevăzută

de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de

atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru

care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc.civ. și are

menirea de a asigura respectarea de către instanțele de contencios

administrativ a principiului priorității normelor dreptului comunitar față de

norma internă, principiu care are și o consacrare constituțională în art. 148

alin. (2) din Constituția României, republicată.

Instituirea căii de

atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menționat, reprezintă o modalitate

prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a

prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care

instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și

deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin

încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea

dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și

completată, este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a

invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanța nu

a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, analizându-l doar în baza

legislației interne, ori în speță, revizuentul a invocat încălcarea acestor

principii doar în calea de atac a revizuirii.

Prin urmare, în cauza

dedusă judecății, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr.

554/2004, cu modificările și completările ulterioare, ar putea fi admisă numai

dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanța

de recurs a cărei decizie este supusă revizuirii.

Aplicarea principiului

priorității dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea

Europeană, este condiționată de existența unei incompatibilități între normele

interne și cele comunitare.

Revizuentul nu a

dovedit această cerință esențială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului

comunitar, întrucât nu a motivat incompatibilitatea prevederilor din legislația

internă aplicată de instanța de recurs cu ordinea juridică comunitară

reglementată prin normele Tratatului Uniunii Europene, indicate în cererea de

revizuire și, astfel, nu se poate reține existența unei incompatibilități între

dreptul comunitar și legislația internă, pentru a fi îndeplinită cerința impusă

de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr.

554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, din

examinarea deciziei atacate rezultă că instanța de recurs a analizat

argumentele susținute în calea de atac, precum și motivele de recurs invocate,

stabilind situația de fapt și de drept prin prisma normelor legale incidente.

Încălcarea de către

instanța de recurs a prevederilor dreptului comunitar cu relevanță în materie a

fost neîntemeiat invocată de revizuent pentru considerentele care vizează

rejudecarea recursului și nu pentru ipoteza juridică avută în vedere de

legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, din motivele

invocate de revizuent rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în

realitate la o nouă judecare a recursului, situație inadmisibilă față de

prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și

libertăților fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității

raporturilor juridice.

Neîndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, rezultă și din faptul că la judecarea

recursului nu s-a solicitat aplicarea cu prioritate a prevederilor dreptului

comunitar indicate în prezenta cerere de revizuire, astfel că, argumentele

expuse de revizuent cu privire la încălcarea acestora nu corespund ipotezei

juridice avută în vedere la reglementarea căii extraordinare de atac exercitată

în cauză.

Revizuentul a mai

invocat și motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 din C. proc.

civ., potrivit căruia: „Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța

de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de

recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru

cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.

Acest motiv de

revizuire constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale,

principiu în conformitate cu care instanța este „în drept” să statueze numai în

limitele în care a fost sesizată, fiind obligată, potrivit art. 129 alin. (6)

C. proc. civ., să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, neputând

să hotărască asupra unui lucru care nu s-a cerut, să dea mai mult decât s-a

cerut sau să nu se pronunțe asupra unui lucru cerut.

Nerespectarea acestor

exigențe poate conduce la exercitarea revizuirii în condițiile art. 322 pct. 2

C. proc. civ., însă cererea de revizuire nu declanșează un litigiu nou, ci

reprezintă o fază procesuală a aceluiași litigiu, care se desfășoară în cadrul

procesual conturat de etapele anterioare.

Ori, susținând că

instanța de recurs nu a analizat cauza sub toate aspectele, respectiv că nu s-a

pronunțat asupra motivelor de recurs încadrate de revizuent în ipoteza art. 304

pct. 7 C. proc. civ., că nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind

anularea Deciziei nr. 501 din 25 februarie 2010, că nu a analizat susținerile

sale cu privire la afirmația instanței de fond în ceea ce privește neatacarea

și a ordinelor de reorganizare și nu a analizat probele administrate în cauză,

revizuentul invocă aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care instanța

de recurs, prin aprecierea probelor și prin stabilirea situației de fapt, în

raport cu interpretarea dată dispozițiilor legale incidente a înțeles să

exercite controlul hotărârii recurate.

În acord cu cele

reținute în doctrina de specialitate, dar și față de jurisprudența dezvoltată

în această materie, Înalta Curte, examinând considerentele și soluția cuprinse

în decizia ce formează obiectul cererii de revizuire, constată că motivele de

revizuire prevăzute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., astfel cum au fost

argumentate și invocate de revizuent, nu pot fi reținute în condițiile în care

instanța de control judiciar s-a pronunțat strict asupra motivelor de recurs

invocate de către recurentul-reclamant.

De altfel, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că revizuirea nu

poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui

proces soluționat definitiv și că numai erorile care nu au devenit vizibile

decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la

principiul securității juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin

exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hotărârea

nr. 1861/2005 din 10 mai 2007, parag. 28; Pehenitehny c. Rusiei, Hotărârea nr.

30.422/2003 din 14 februarie 2008, parag. 26).

În consecință, în

raport de cele reținute anterior, Înalta Curte constată că nu au existat

încălcări ale vreunor norme ale dreptului comunitar, în sensul invocat de către

revizuent, care să justifice admiterea cererii de revizuire în temeiul art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nefiind îndeplinite nici condițiile prevăzute

de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. invocate de revizuent.

Având în vedere

considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite cerințele

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, coroborate

cu art. 322 C. proc. civ., astfel încât cererea de revizuire va fi respinsă ca

nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge cererea de

revizuire formulată de T.A. împotriva Deciziei nr. 4871 din 20 octombrie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.