ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 343/2012

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 4871 din 20 octombrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.A. împotriva sentinței nr. 3508 din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Împotriva acestei decizii, la data de 25 octombrie 2011, a formulat cerere de revizuire recurentul-reclamant T.A., solicitând, în contradictoriu cu intimata Inspecția Muncii, admiterea cererii de revizuire, schimbarea în tot a Deciziei nr. 4871 din 20 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 2135/2/2010 și reluarea judecății în vederea pronunțării unei noi hotărâri temeinice și legale.

În motivarea cererii, întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuentul susține că instanța de recurs a ignorat principiul priorității dreptului comunitar în prezenta cauză și că nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut.

Astfel, revizuentul arată că prin cererea de chemare în judecată, completată ulterior, prin cererea de recurs și concluziile scrise a invocat faptul că deciziile contestate, nr. 704/2009 și nr. 501/2010, emise de Inspecția Muncii, nu sunt motivate în fapt, situație care impune anularea acestora, având în vedere prevederile art. 31 alin. (2) din Constituția României, republicată, ale art. 41 alin. (1) și (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și ale art. 17 pct. 2 din Recomandarea (2007) a Comitetului de Miniștri al Statelor Membre, respectiv jurisprudența unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscală, precum și a Curților de Apel.

Mai arată revizuentul că în cuprinsul deciziilor contestate, nr. 704/2009 și nr. 501/2010, nu se regăsește nicio referire la motivele de fapt, care ar fi condus la numirea sa din funcția publică de șef serviciu în funcția publică de șef birou și ulterior în cea de consilier juridic, încălcându-se în acest sens principiul legalității și stabilității în exercitarea funcției publice, prevăzut de dispozițiile art. 3 lit. a) și f) din Legea nr. 188/1999. Astfel, deciziile contestate reprezintă acte nelegale, care sunt de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcție, care se circumscrie noțiunii de securitate socială, protejată prin C.E.D.O. și actele comunitare, precum și prin alte tratate internaționale la care România este parte și a căror îndeplinire este obligată să o asigure, potrivit art. 11 și 20 din Constituția României.

Pe de altă parte, se arată în cererea de revizuire, instanța de recurs nu a reținut și nu a motivat sub nicio formă, pur și simplu a ignorat, motivele de drept invocate de recurent cu privire la: - art. 11, art. 20, art. 31 alin. (2) din Constituția României, republicată; - art. 41 alin. (1) și (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene; - art. 17 pct. 2 din Recomandarea (2007) a Comitetului de Miniștri al Statelor Membre referitoare la o bună administrație; Revizuentul arată că, drept urmare a acestor prevederi legale, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a instanțelor judecătorești din țară, este unitară, în sensul că atunci când constată că autoritățile publice nu respectă prevederile art. 31 alin. (2) și art. 1 alin. (3) din Constituția României, precum și art. 41 alin. (1) și alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dispun anularea actului administrativ contestat.

Arată revizuentul că în speță prevederile legale sus citate au fost ignorate de judecătorii instanței de fond și de recurs în mod intenționat, aceștia neținând cont nici de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. În ceea ce privește motivul de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 2 din C. proc. civ. se arată următoarele: - Instanța de recurs în mod corect a reținut la pct. 2.1 din decizie că recursul reclamantului a avut ca temei legal prevederile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ., însă afirmația instanței cu privire la faptul că, în speță, criticile recurentului nu au fost sistematizate în raport cu cele două motive este total eronată, deoarece motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc.

civ. a fost invocat și susținut de recurent prin cererea de recurs și sistematizat în mod expres prin concluziile scrise. - Instanța de recurs nu s-a pronunțat și pe Decizia nr. 501 din 25 februarie 2010 emisă de Inspecția Muncii, prin care revizuentul a fost numit în funcția publică de execuție de consilier juridic, reținând din expunerea circumstanțelor cauzei și a soluției instanței de fond că recurentul-reclamant a cerut prin acțiunea sa numai anularea Deciziei nr. 704/2009 emisă de Inspecția Muncii, prin care a fost numit în funcția publică de conducere de șef birou. - Instanța de recurs nu s-a pronunțat pe pct. IV - V din cererea de recurs, puncte reluate și dezvoltate la pag. 3 din concluziile scrise la recurs, cu privire la afirmația instanței de fond în ceea ce privește neatacarea și a ordinelor de reorganizare, afirmația instanței de recurs, precum că recurentul-reclamant nu a atacat Ordinul nr. 1.819/2009, fiind total falsă.

- Instanța de recurs nu s-a pronunțat pe pct. 1 și 2, din cererea de recurs, puncte reluate și dezvoltate la pct. V din concluziile scrise la recurs, cu privire la ignorarea atât de către Inspecția Muncii, cât și de către instanța de fond, a prevederilor art. 3 lit. a) și f), art. 100 și art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (3), alin. (5) - (7) din Legea nr. 188/1999. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata Inspecția Muncii a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată. Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de revizuent, inclusiv a prevederilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare și art. 322 pct. 2 C. proc. civ., în raport și de toate susținerile și apărările părților, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este nefondată.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile, prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc.civ.

și are menirea de a asigura respectarea de către instanțele de contencios administrativ a principiului priorității normelor dreptului comunitar față de norma internă, principiu care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată. Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menționat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanța nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, analizându-l doar în baza legislației interne, ori în speță, revizuentul a invocat încălcarea acestor principii doar în calea de atac a revizuirii. Prin urmare, în cauza dedusă judecății, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanța de recurs a cărei decizie este supusă revizuirii.

Aplicarea principiului priorității dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiționată de existența unei incompatibilități între normele interne și cele comunitare. Revizuentul nu a dovedit această cerință esențială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar, întrucât nu a motivat incompatibilitatea prevederilor din legislația internă aplicată de instanța de recurs cu ordinea juridică comunitară reglementată prin normele Tratatului Uniunii Europene, indicate în cererea de revizuire și, astfel, nu se poate reține existența unei incompatibilități între dreptul comunitar și legislația internă, pentru a fi îndeplinită cerința impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, din examinarea deciziei atacate rezultă că instanța de recurs a analizat argumentele susținute în calea de atac, precum și motivele de recurs invocate, stabilind situația de fapt și de drept prin prisma normelor legale incidente. Încălcarea de către instanța de recurs a prevederilor dreptului comunitar cu relevanță în materie a fost neîntemeiat invocată de revizuent pentru considerentele care vizează rejudecarea recursului și nu pentru ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, din motivele invocate de revizuent rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice.

Neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rezultă și din faptul că la judecarea recursului nu s-a solicitat aplicarea cu prioritate a prevederilor dreptului comunitar indicate în prezenta cerere de revizuire, astfel că, argumentele expuse de revizuent cu privire la încălcarea acestora nu corespund ipotezei juridice avută în vedere la reglementarea căii extraordinare de atac exercitată în cauză. Revizuentul a mai invocat și motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 din C. proc. civ., potrivit căruia: „Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: 2. dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.

Acest motiv de revizuire constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale, principiu în conformitate cu care instanța este „în drept” să statueze numai în limitele în care a fost sesizată, fiind obligată, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, neputând să hotărască asupra unui lucru care nu s-a cerut, să dea mai mult decât s-a cerut sau să nu se pronunțe asupra unui lucru cerut. Nerespectarea acestor exigențe poate conduce la exercitarea revizuirii în condițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., însă cererea de revizuire nu declanșează un litigiu nou, ci reprezintă o fază procesuală a aceluiași litigiu, care se desfășoară în cadrul procesual conturat de etapele anterioare.

Ori, susținând că instanța de recurs nu a analizat cauza sub toate aspectele, respectiv că nu s-a pronunțat asupra motivelor de recurs încadrate de revizuent în ipoteza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind anularea Deciziei nr. 501 din 25 februarie 2010, că nu a analizat susținerile sale cu privire la afirmația instanței de fond în ceea ce privește neatacarea și a ordinelor de reorganizare și nu a analizat probele administrate în cauză, revizuentul invocă aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care instanța de recurs, prin aprecierea probelor și prin stabilirea situației de fapt, în raport cu interpretarea dată dispozițiilor legale incidente a înțeles să exercite controlul hotărârii recurate.

În acord cu cele reținute în doctrina de specialitate, dar și față de jurisprudența dezvoltată în această materie, Înalta Curte, examinând considerentele și soluția cuprinse în decizia ce formează obiectul cererii de revizuire, constată că motivele de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate și invocate de revizuent, nu pot fi reținute în condițiile în care instanța de control judiciar s-a pronunțat strict asupra motivelor de recurs invocate de către recurentul-reclamant.

De altfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că revizuirea nu poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluționat definitiv și că numai erorile care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hotărârea nr. 1861/2005 din 10 mai 2007, parag. 28; Pehenitehny c. Rusiei, Hotărârea nr. 30.422/2003 din 14 februarie 2008, parag. 26). În consecință, în raport de cele reținute anterior, Înalta Curte constată că nu au existat încălcări ale vreunor norme ale dreptului comunitar, în sensul invocat de către revizuent, care să justifice admiterea cererii de revizuire în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nefiind îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 322 pct. 2 C. proc.

civ. invocate de revizuent. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite cerințele art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, coroborate cu art. 322 C. proc. civ., astfel încât cererea de revizuire va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge cererea de revizuire formulată de T.A. împotriva Deciziei nr. 4871 din 20 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.