ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2991/2015

Decizia nr. 2991/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 402 din 16 februarie 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că rezoluția paratei din data de 27 august 2012 emisă în Dosarul nr. x/IJ/SIJ/2012 este legală și temeinică. Astfel, în mod corect în urma verificărilor prealabile parata a stabilit că judecătorii care au soluționat Dosarul nr. x/114/2011 al Tribunalului Buzău au respectat dispozițiile normelor de drept material și procesual. Așa fiind, afirmațiile părții reclamante conform cărora judecătorii și-au exercitat funcția cu rea-credință nu sunt susținute probator, nefiind vorba în speță despre existența unor indicii de comitere a unei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală pentru că fost încălcat grav parag. 1 al art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, care înglobează principiul egalității armelor și dreptul fundamental la caracterul contradictoriu al procedurii. Or, aceasta din urma implică facultatea de a lua cunoștință de observațiile sau actele depuse de cealaltă parte și de a le discuta. În ceea ce privește egalitatea armelor, element inerent dreptului la un proces echitabil, implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație de dezavantaj în comparație cu adversarul său. (Hotărârea din 23 iunie 1993 a Plenului Curții în cauza Ruiz-Mateos contra Spaniei și Hotărârea din 9 decembrie 1994 [seria A nr. 301-B] Camera Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis contra Greciei, Jurisprudența C.E.D.O.).

Recurenta consideră că

în fața instanței de judecată nu a fost egală cu pârâta Inspecția Judiciară în sensul că, deși partea adversă a depus întâmpinare la dosarul cauzei la data de 21 ianuarie 2015, nu a avut posibilitatea să-și exprime un punct de vedere față de acel înscris pentru că nu a luat cunoștință de conținutul său.

De asemenea, recurenta consideră că instanța a apreciat în mod greșit că nu se impunea admiterea cererii de amânare a judecării cauzei pentru că la primul termen din data de 9 februarie 2015 condițiile meteorologice de la acea dată nu erau propice pentru a circula cu mașina, mai ales în București.

Se mai susține că din considerentele sentinței rezultă că instanța a pus în discuție decizia civilă nr. 469/2011, pronunțată de Tribunalul Buzău în Dosarul nr. x/114/2011 ceea ce este greșit.

Recurenta precizează că în petiția adresată Consiliului Superior al Magistraturii, redirecționată spre competentă soluționare Inspecției Judiciare, s-a referit strict la faptul că instanța investită să judece cererea de revizuire a respins acțiunea deoarece temeiul legal invocat nu se susținea. În perioada acelor termene de judecată se publicase în M. Of. al României, Partea I nr. 340/19.05.2011, Decizia nr. 233/2011 prin care Curtea Constituțională a decis că dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. sunt neconstituționale.

Recurenta mai susține că nu avea relevanță în fața acestei instanțe ceea ce a menționat în cererea adresată Inspecției Judiciare, faptul că s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului. Esențial ar fi fost pentru Curtea de Apel București să rețină faptul că s-au încălcat grav prevederile art. 13 alin. (1) lit. c) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, aprobat prin H.C.S.M. nr. 387/2005, cu modificările și completările ulterioare și prevederile art. 99 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Reclamanta A. a contestat rezoluția nr. x/IJ/482/SIJ/2012, prin care a fost clasată sesizarea pe care a formulat-o împotriva magistraților care au făcut parte din completul ce a soluționat dosarul civil nr. x/114/2011 al Tribunalului Buzău, având ca obiect dedus judecății o cerere de revizuire.

În susținerea cererii, a învederat faptul că soluția Inspecției Judiciare a fost dată în contradicție cu dispozițiile legale în vigoare, în urma unor verificări superficiale, care nu au răspuns concret și exact la problema sesizată prin petiția din 9 februarie 2012.

Prin sesizarea formulată și adresată Consiliului Superior al Magistraturii, petenta a arătat, în esență, că judecătorii care au soluționat cererea de revizuire ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/114/2011 al Tribunalului Buzău, prin pronunțarea deciziei civile nr. 469 din 28 iunie 2011, nu au ținut seama de Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011 a Curții Constituționale, prin care fusese admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. anterior.

Verificările prealabile efectuate nu au relevat existența unor indicii de săvârșire a vreunei abateri disciplinare de către judecătorii din cadrul Tribunalului Buzău, astfel că nu s-a impus luarea vreunei măsuri împotriva acestora.

Prin rezoluția emisă în data de 27 august 2012 s-a arătat faptul că reclamanta, prin cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 279 din 15 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Buzău în Dosarul nr. x/287/2010.

În motivarea cererii de revizuire, a arătat că s-a adresat cu cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, înregistrată sub nr. x/11, depunând la dosarul cauzei dovada sesizării.

Deci, la data formulării cererii de revizuire, precum și la data când instanța învestită cu soluționarea acesteia a pronunțat soluția criticată prin sesizare, reclamanta nu se afla în posesia unei hotărâri C.E.D.O.

Prin rezoluția contestată s-a mai arătat faptul că revizuirea întemeiată pe motivul menționat operează numai în condițiile existenței unei hotărâri pronunțate de C.E.D.O., prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale printr-o hotărâre judecătorească internă, numai dacă consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii, iar simpla existență a cererii înregistrate pe rolul C.E.D.O. nu este suficientă pentru a fi în situația prevăzută de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. anterior, astfel că doar după obținerea unei hotărâri C.E.D.O. ar fi avut posibilitatea formulării unei cereri de revizuire întemeiate pe motivul arătat.

În ceea ce privește faptul că instanța nu a ținut cont de Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. anterior sunt neconstituționale, s-a constatat că acele dispoziții au fost declarate neconstituționale în măsura în care nu permiteau revizuirea unei hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi și libertăți fundamentale, încălcări constatate de C.E.D.O.

Prin urmare, s-a arătat

faptul că nu era vorba despre declararea neconstituțională a dispozițiilor art. 322 pct. 9 C. proc. civ. anterior.

Or, în cazul de față, în urma verificărilor prealabile care au fost efectuate s-a constatat, în mod întemeiat, că judecătorii care au instrumentat și soluționat dosarul menționat de petiționară au respectat dispozițiile normelor de drept material și procesual, au expus raționamentul logico-juridic urmărit și motivele care au justificat soluția pronunțată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod temeinic a apreciat că simplele afirmații ale reclamantei potrivit cărora judecătorii, cu rea-credință, au înțeles să cerceteze și să soluționeze cererile formulate de aceasta în cadrul dosarului menționat, nu au fost susținute cu niciun mijloc de probă, astfel încât nu pot constitui un indiciu de săvârșire a vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.

În ceea ce privește susținerea recurentei potrivit căreia instanța de fond în mod greși nu a admis cererea de amânare formulată pentru imposibilitate obiectivă de prezentare, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată deoarece instanța, într-adevăr, a respins cererea de amânare dar a amânat pronunțarea sentinței pentru a-i da posibilitatea reclamantei să depună concluzii scrise, astfel că nu i-au fost încălcate drepturile.

De asemenea, Înalta Curte constată că întâmpinarea formulată de pârât a fost depusă la dosar la data de 21 ianuarie 2015, iar în data de 29 ianuarie 2015 reclamanta a depus înscrisuri astfel că a avut cunoștință de aceasta.

Deci, reclamanta a avut posibilitatea să-și formuleze apărările, în cauză fiind respectat principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală iar susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 402 din 16 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2015.