ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4570/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 2131 pronunțată în data de 8 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de T.A. împotriva sentinței civile nr. 1708 din 14 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, instanța a constatat, așa cum reiese din considerentele deciziei, următoarele: Reclamantul T.A. a chemat în judecată Inspecția Muncii, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta să dispună suspendarea executării deciziei din 24 decembrie 2009, emisă de pârâtă, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii de fond.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin decizia din 31 octombrie 2001, a fost numit în funcția publică de conducere de șef-serviciu în cadrul Direcției Legislație Contencios, iar la data de 4 ianuarie 2010 i s-a comunicat decizia sus-menționată, prin care era numit, începând cu data de 24 decembrie 2009 în funcția publică de șef birou la Biroul Contencios din cadrul Serviciului Legislație, cu indicarea art. 100 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcționarilor publici. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1708 din 14 aprilie 2010, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, la o sumară verificare a deciziei emise de către pârâtă se constată că reclamantul nu relevă o îndoială serioasă în privința legalității deciziei, în condițiile în care argumentele sale aduse în sprijinul dovedirii acestei condiții sunt argumente de fond. Instanța a reținut că nici condiția pagubei iminente nu este îndeplinită, întrucât lipsirea reclamantului de o parte nesemnificativă a veniturilor lunare, prin trecerea sa pe o funcție de conducere retribuită la un nivel inferior, nu reprezintă o pagubă iminenta, în sensul legii. Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamantul T.A., formulând critici pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 7, 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentul-reclamant și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte a constat că recursul nu este fondat. Instanța a reținut că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, se reține în considerentele sentinței atacate, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare. Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiției existenței unui caz bine justificat și a iminenței unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

A mai reținut instanța de recurs că soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat aceasta sunt la adăpost de orice critică, pentru că s-a apreciat corect că motivele de nelegalitate circumscrise de recurentul-reclamant cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare, Conchide, arătând că, ideea inexistenței unor indicii de nelegalitate a fost, de altfel, întărită și prin soluția pronunțată în primă instanță cu privire la acțiunea în anularea actului administrativ, respinsă ca neîntemeiată prin sentința din 21 septembrie 2010. Deși, nefiind irevocabilă, această sentință are numai o putere de lucru judecat relativă, constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării și interpretării unor probe și a efectuării unei evaluări aprofundate, pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie.

Pentru că art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune îndeplinirea cumulativă a celor două condiții, inexistenta cazului bine justificat face inutilă examinarea criticilor referitoare la abordarea condiției pagubei iminente în sentința atacată. La data de 20 aprilie 2011 recurentul T.A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei sus enunțate, contestație întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., susținând în esență următoarele: - în speța dedusă judecății, instanța de fond cât și cea de recurs trebuia să verifice, pe baza probelor administrate la dosar, dacă în cazul reorganizării, pârâta Inspecția Muncii a respectat procedura instituită de art. 100, respectiv de art. 99 alin. (1) lit. b) alin. (3), (5) și (7) din Legea nr. 188/1999, conform căreia reducerea unui post poate avea loc numai dacă atribuțiile aferente acestuia se modifică în proporție de peste 50% sau dacă sunt modificate condițiile specifice de ocupare a postului respectiv, referitoare la studii; - cele două instanțe trebuiau să verifice dacă decizia din 24 decembrie 2009 emisă de pârâtă a fost motivată, situație a cărei absență sau insuficiență antrenează anularea actului.

În cuprinsul deciziei nu se regăsește nicio referire la motivele de fapt și de drept care ar fi condus la numirea sa în funcția de șef birou din funcția publică de șef serviciu, respectiv la termenul în care aceasta poate fi atacată și nici la care instanță poate fi contestată, încălcându-se astfel principiul legalității și stabilității în exercitarea funcției publice prevăzut de dispozițiile art. 3 lit. a) și f) din Legea nr. 188/1999; - în mod eronat, atât prima instanță cât și cea de recurs nu au analizat îndeplinirea celei de-a doua condiții, iminența producerii unei pagube, prin modificarea raportului de serviciu, el fiind prejudiciat cu pierderea sporului de 30% calculat la salariul de bază brut și de care se ținea cont la calculul stimulentului acordat lunar.

Contestatorul își întemeiază contestația pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., constând în faptul că dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli materiale; instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de modificare și de casare pe care le-a invocat oral în cadrul ședinței de judecată și prin notele scrise depuse la dosar. Intimata-pârâtă Inspecția Muncii a depus întâmpinare solicitând respingerea contestației în anulare ca fiind lipsită de obiect, fiind pronunțată pe fond o soluție de respingere ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului de anulare a actului administrativ, iar în subsidiar ca neîntemeiată. Contestația în anulare formulată este neîntemeiată și urmează a fi respinsă potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

Temeiul juridic pe care și-a fundamentat contestatorul contestația în anulare formulată este cel prevăzut de art. 318 C. proc. civ., dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale și omiterea cercetării motivelor de modificare sau de casare pe care le-a invocat în cererea de recurs, precum și oral în fața instanței. Cât privește prima teză a art. 318 C. proc. civ., este de observat că textul de lege se referă la „eroare materială”, prin aceasta înțelegându-se orice eroare materială evidentă pe care o săvârșește instanța, cum ar fi, de pildă, anularea recursului ca netimbrat, deși la dosar se găsește recipisa de plată a taxelor legale de timbru sau respingerea recursului ca tardiv, deși a fost depus în termen la poștă dar instanța nu a observat recipisa scrisorii recomandate, luând în considerare data înregistrării căii de atac sau neobservarea de către instanță a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată.

Or, prin motivele contestației în anulare, contestatorul face vorbire despre nelegalitatea și netemeinicia celor două hotărâri pronunțate la fond și în recurs, susținând ca un prim motiv că instanțele nu au verificat dacă în cazul reorganizării pârâta Inspecția Muncii a respectat procedura instituită de art. 100 și art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (3), (5)-(7) din Legea nr. 188/1999 deci invocă aspecte ce țin de judecata fondului cauzei, de greșita soluționare în fond a cauzei dar și în recurs. Însă, așa după cum este știut, contestația în anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, nu poate conduce la remedierea unor greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale, pentru că astfel ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce este inadmisibil.

Contestatorul susține că instanța de fond și cea de recurs nu au analizat nu au apreciat corect dacă sunt întrunite condițiile suspendării executării unui act administrativ, condiții prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, referindu-se în mod special la condiția denumită „iminența producerii unei pagube”, or acestea sunt aspecte ce se verifică doar în calea de atac a recursului de către instanța de control judiciar. Într-adevăr, instanța de recurs, în decizia pronunțată, atacată cu contestație în anulare, nu a mai analizat și această a doua condiție, considerând în mod corect că nu se mai impune din moment ce a constatat că prima condiție, aceea a existenței unui caz bine justificat nu este îndeplinită, iar textul art. 14 din Legea nr. 554/2004 prevede că este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiții pentru a se putea dispune suspendarea executării unui act administrativ.

De fapt, motivele contestației în anulare nu sunt decât o reiterare a motivelor de recurs formulate împotriva sentinței nr. 1708 din 14 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de suspendare a executării deciziei nr. 704 din 24 decembrie 2009 emisă de Inspecția Muncii, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii de fond.

Or, așa cum s-a arătat instanța de recurs, contrar celor susținute de contestator, a analizat toate aceste motive de recurs, referindu-se în mod detaliat la condiția existenței cazului bine justificat și apreciind că în mod corect instanța de fond a concluzionat că nu este îndeplinită această condiție pentru că motivele de nelegalitate circumscrise de recurentul-reclamant cazului bine justificat nu pot fi declarate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare. Ideea inexistenței cazului bine justificat a fost întărită și de soluția pronunțată de prima instanță cu privire la acțiunea în anulare a actului administrativ, respinsă ca neîntemeiată prin sentința nr. 3508 din 21 septembrie 2010, sentință care, chiar dacă nu are puterea lucrului judecat, nefiind irevocabilă, constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate.

Nu trebuie însă ignorat nici faptul că contestația în anulare vizează o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs prin care s-a analizat legalitatea și temeinicia unei hotărâri având ca obiect suspendarea executării unui act administrativ în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură vremelnică și provizorie până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anularea actului administrativ. Ca o concluzie a celor expuse, contestația în anulare formulată și întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1), teza I și II C. proc. civ., este neîntemeiată și urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul T.A. împotriva deciziei nr. 2123 din 8 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2011.