ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4570/2011

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 2131 pronunțată în data de 8

aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de T.A. împotriva sentinței

civile nr. 1708 din 14 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a constatat, așa cum reiese din considerentele deciziei, următoarele:

Reclamantul T.A. a chemat

în judecată Inspecția Muncii, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta

să dispună suspendarea executării deciziei din 24 decembrie 2009, emisă de pârâtă,

până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii de fond.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că prin decizia din 31 octombrie 2001, a fost numit în funcția

publică de conducere de șef-serviciu în cadrul Direcției Legislație Contencios,

iar la data de 4 ianuarie 2010 i s-a comunicat decizia sus-menționată, prin care

era numit, începând cu data de 24 decembrie 2009 în funcția publică de șef birou

la Biroul Contencios din cadrul Serviciului Legislație, cu indicarea art. 100

alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcționarilor publici.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1708

din 14 aprilie 2010, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că, la o sumară verificare a deciziei emise de către pârâtă se

constată că reclamantul nu relevă o îndoială serioasă în privința legalității deciziei,

în condițiile în care argumentele sale aduse în sprijinul dovedirii acestei condiții

sunt argumente de fond.

Instanța a reținut că

nici condiția pagubei iminente nu este îndeplinită, întrucât lipsirea reclamantului

de o parte nesemnificativă a veniturilor lunare, prin trecerea sa pe o funcție de

conducere retribuită la un nivel inferior, nu reprezintă o pagubă iminenta, în sensul

legii.

Împotriva acestei sentințe,

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamantul T.A., formulând

critici pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 7, 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate de recurentul-reclamant și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte a constat că recursul nu este fondat.

Instanța a reținut că

măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie

a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă

va cenzura legalitatea actului consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale,

atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în

ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde

recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, se reține în

considerentele sentinței atacate, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea

nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri

vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile

sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare,

în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile

publice în contextul puterii lor discreționare.

Art. 14 din Legea nr.

554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiției existenței unui

caz bine justificat și a iminenței unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse

în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ.

Cazul bine justificat

și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale

fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua

decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și

de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil

între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească

și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

A mai reținut instanța

de recurs că soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a

fundamentat aceasta sunt la adăpost de orice critică, pentru că s-a apreciat corect

că motivele de nelegalitate circumscrise de recurentul-reclamant cazului bine justificat

nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare

a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de

executare,

Conchide, arătând că,

ideea inexistenței unor indicii de nelegalitate a fost, de altfel, întărită și prin

soluția pronunțată în primă instanță cu privire la acțiunea în anularea actului

administrativ, respinsă ca neîntemeiată prin sentința din 21 septembrie 2010. Deși,

nefiind irevocabilă, această sentință are numai o putere de lucru judecat relativă,

constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate, pentru că judecătorul

fondului a avut posibilitatea administrării și interpretării unor probe și a efectuării

unei evaluări aprofundate, pe care mecanismul procesual al suspendării de executare

nu o îngăduie.

Pentru că art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune îndeplinirea cumulativă a celor două condiții,

inexistenta cazului bine justificat face inutilă examinarea criticilor referitoare

la abordarea condiției pagubei iminente în sentința atacată.

La data de 20 aprilie

2011 recurentul T.A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei sus enunțate,

contestație întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., susținând în esență

următoarele:

- în speța dedusă judecății,

instanța de fond cât și cea de recurs trebuia să verifice, pe baza probelor administrate

la dosar, dacă în cazul reorganizării, pârâta Inspecția Muncii a respectat procedura

instituită de art. 100, respectiv de art. 99 alin. (1) lit. b) alin. (3), (5) și

(7) din Legea nr. 188/1999, conform căreia reducerea unui post poate avea loc numai

dacă atribuțiile aferente acestuia se modifică în proporție de peste 50% sau dacă

sunt modificate condițiile specifice de ocupare a postului respectiv, referitoare

la studii;

- cele două instanțe trebuiau

să verifice dacă decizia din 24 decembrie 2009 emisă de pârâtă a fost motivată,

situație a cărei absență sau insuficiență antrenează anularea actului. În cuprinsul

deciziei nu se regăsește nicio referire la motivele de fapt și de drept care ar

fi condus la numirea sa în funcția de șef birou din funcția publică de șef serviciu,

respectiv la termenul în care aceasta poate fi atacată și nici la care instanță

poate fi contestată, încălcându-se astfel principiul legalității și stabilității

în exercitarea funcției publice prevăzut de dispozițiile art. 3 lit. a) și f) din

Legea nr. 188/1999;

- în mod eronat, atât

prima instanță cât și cea de recurs nu au analizat îndeplinirea celei de-a doua

condiții, iminența producerii unei pagube, prin modificarea raportului de serviciu,

el fiind prejudiciat cu pierderea sporului de 30% calculat la salariul de bază brut

și de care se ținea cont la calculul stimulentului acordat lunar.

Contestatorul își întemeiază

contestația pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., constând în faptul că dezlegarea

dată este rezultatul unor greșeli materiale; instanța de recurs a omis să cerceteze

motivele de modificare și de casare pe care le-a invocat oral în cadrul ședinței

de judecată și prin notele scrise depuse la dosar.

Intimata-pârâtă Inspecția

Muncii a depus întâmpinare solicitând respingerea contestației în anulare ca fiind

lipsită de obiect, fiind pronunțată pe fond o soluție de respingere ca neîntemeiată

a acțiunii reclamantului de anulare a actului administrativ, iar în subsidiar ca

neîntemeiată.

Contestația în anulare

formulată este neîntemeiată și urmează a fi respinsă potrivit considerentelor ce

se vor arăta în continuare.

Temeiul juridic pe care

și-a fundamentat contestatorul contestația în anulare formulată este cel prevăzut

de art. 318 C. proc. civ., dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale

și omiterea cercetării motivelor de modificare sau de casare pe care le-a invocat

în cererea de recurs, precum și oral în fața instanței.

Cât privește prima teză

a art. 318 C. proc. civ., este de observat că textul de lege se referă la „eroare

materială”, prin aceasta înțelegându-se orice eroare materială evidentă pe care

o săvârșește instanța, cum ar fi, de pildă, anularea recursului ca netimbrat, deși

la dosar se găsește recipisa de plată a taxelor legale de timbru sau respingerea

recursului ca tardiv, deși a fost depus în termen la poștă dar instanța nu a observat

recipisa scrisorii recomandate, luând în considerare data înregistrării căii de

atac sau neobservarea de către instanță a unui act de procedură cu privire la care

nu s-a făcut nicio judecată.

Or, prin motivele contestației

în anulare, contestatorul face vorbire despre nelegalitatea și netemeinicia celor

două hotărâri pronunțate la fond și în recurs, susținând ca un prim motiv că instanțele

nu au verificat dacă în cazul reorganizării pârâta Inspecția Muncii a respectat

procedura instituită de art. 100 și art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (3), (5)-(7)

din Legea nr. 188/1999 deci invocă aspecte ce țin de judecata fondului cauzei, de

greșita soluționare în fond a cauzei dar și în recurs.

Însă, așa după cum este

știut, contestația în anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, nu poate

conduce la remedierea unor greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor

sau de interpretare a unor dispoziții legale, pentru că astfel ar deschide calea

recursului la recurs, ceea ce este inadmisibil.

Contestatorul susține

că instanța de fond și cea de recurs nu au analizat nu au apreciat corect dacă sunt

întrunite condițiile suspendării executării unui act administrativ, condiții prevăzute

de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, referindu-se în

mod special la condiția denumită „iminența producerii unei pagube”, or acestea sunt

aspecte ce se verifică doar în calea de atac a recursului de către instanța de control

judiciar.

Într-adevăr, instanța

de recurs, în decizia pronunțată, atacată cu contestație în anulare, nu a mai analizat

și această a doua condiție, considerând în mod corect că nu se mai impune din moment

ce a constatat că prima condiție, aceea a existenței unui caz bine justificat nu

este îndeplinită, iar textul art. 14 din Legea nr. 554/2004 prevede că este necesară

îndeplinirea cumulativă a celor două condiții pentru a se putea dispune suspendarea

executării unui act administrativ.

De fapt, motivele contestației

în anulare nu sunt decât o reiterare a motivelor de recurs formulate împotriva sentinței

nr. 1708 din 14 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului

de suspendare a executării deciziei nr. 704 din 24 decembrie 2009 emisă de Inspecția

Muncii, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii de fond.

Or, așa cum s-a arătat

instanța de recurs, contrar celor susținute de contestator, a analizat toate aceste

motive de recurs, referindu-se în mod detaliat la condiția existenței cazului bine

justificat și apreciind că în mod corect instanța de fond a concluzionat că nu este

îndeplinită această condiție pentru că motivele de nelegalitate circumscrise de

recurentul-reclamant cazului bine justificat nu pot fi declarate printr-o verificare

a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși

limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Ideea inexistenței cazului

bine justificat a fost întărită și de soluția pronunțată de prima instanță cu privire

la acțiunea în anulare a actului administrativ, respinsă ca neîntemeiată prin sentința

nr. 3508 din 21 septembrie 2010, sentință care, chiar dacă nu are puterea lucrului

judecat, nefiind irevocabilă, constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate.

Nu trebuie însă ignorat

nici faptul că contestația în anulare vizează o decizie a Înaltei Curți de Casație

și Justiție pronunțată în recurs prin care s-a analizat legalitatea și temeinicia

unei hotărâri având ca obiect suspendarea executării unui act administrativ în temeiul

art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, suspendarea executării

unui act administrativ fiind o măsură vremelnică și provizorie până la soluționarea

definitivă și irevocabilă a acțiunii în anularea actului administrativ.

Ca o concluzie a celor

expuse, contestația în anulare formulată și întemeiată pe dispozițiile art. 318

alin. (1), teza I și II C. proc. civ., este neîntemeiată și urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul

T.A. împotriva deciziei nr. 2123 din 8 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie

2011.