ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 246/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 246/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, la data de 13 martie 2009 reclamanta SC T.V.A.

SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.N.A. anularea Deciziei nr. 300 din

24 februarie 2009.

În

motivarea cererii reclamanta a arătat că prin decizia atacată a fost

sancționată în mod nelegal, întrucât în cadrul emisiunii „A.D." nu s-a

folosit un limbaj licențios, nu s-au promovat exemple negative iar imaginile

prezentate au fost editate astfel încât nicio parte a acestora să nu contravină

normelor de protecție a minorilor.

î

n ceea ce privește prezumția de nevinovăție, a susținut reclamanta, aceasta

nu are semnificația din domeniul dreptului penal ci trebuie interpretată în coroborare

cu art. 42 alin. (2) C. audiovizualului care se referă la obligația prezentării

de dovezi în cazul formulării unor acuzații.

Referitor

la obligația de a audia și cealaltă parte, a arătat că emitentul actului nu a

făcut nici măcar minime cercetări pentru a stabili dacă reclamanta a făcut

demersuri pentru audierea părții adverse.

Curtea

de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, prin

sentința civilă nr. 1053 din 2 martie 2010 a respins acțiunea reclamantului SC T.V.A. S A în contradictoriu cu C.N.A. ca neîntemeiată.

Pentru

a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente:

Sancțiunea

reclamantului cu amendă pentru încălcarea prev. art. 39 alin. (2) din Legea nr.

504/2002, art. 21 alin. (1) și art. 18 lit. d) din Decizia nr. 187/2006

raportat la art. 16 alin. (3) lit. f), k) și I) din aceeași decizie, precum și

dispozițiile art. 34 alin. (1) și art. 42 alin. (2) din decizia menționată a

fost aplicată pentru motivul că în cadrul emisiunii „A.D." din data de 13

ianuarie 2009 s-a încălcat prezumția de nevinovăție, fiind acuzată o persoană

de întreținere de raporturi sexuale cu un tânăr cu dizabilități pe care îl

avea în grijă dar și cu fiul propriu fără ca aceasta să fi fost condamnată

printr-o hotărâre penală.

De

asemenea, în cadrul aceleiași emisiuni din 16 ianuarie 2009 a fost acuzată o

persoană de hărțuire sexuală fără ca persoana respectivă să fi fost audiată

conform principiului

audiatur et altera pars

.

A

treia faptă reținută prin decizia de sancționare se referă la emisiunea „A.D."

din 26 ianuarie 2009 în care a fost abordată problema prostituției masculine în

intervalul orar 17.00-19.00 cu marcajul AP, încălcându-se legislația privind

protecția minorilor.

Autoritatea

pârâtă a aplicat corect sancțiunea cu amendă întrucât normele constituționale

impun ca o persoană acuzată de săvârșirea unei fapte penale să fie considerată

nevinovată până la dovedirea nevinovăției sale în condiții legale. Or,

realizatorul emisiunii a „tranșat" problema vinovăției persoanei în cadrul

emisiunii atât prin titlul propus „violat de propria mamă" cât și prin

atitudinea realizatorului care prezenta situația ca și cum vinovăția ar fi fost

pe deplin stabilită.

În

ceea ce privește emisiunea din 16 ianuarie 2009, deși reclamanta a susținut că

emitentul actului ar fi trebuit să întreprindă demersuri pentru a verifica dacă

s-a încercat audierea persoanei cu privire la care s-au formulat acuzații în

respectiva emisiune, în situația dată, sarcina probei revine reclamantei

întrucât aceasta este cea care afirmă un fapt pozitiv (încercarea de a audia o

persoană) nu C.N.A. care afirmă un fapt negativ (lipsa acestor demersuri).

Or,

reclamanta nu a dovedit în nici un mod că a încercat audierea persoanei cu

privire la care a fost făcută emisiunea.

î

n ceea ce privește emisiunea din data de 26 ianuarie 2009, prima

instanță a constatat că un program de natură să afecteze grav dezvoltarea minorilor

a fost difuzat într-un interval orar în care copiii aveau acces la program

(17.00-19.00) cu marcajul AP.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC T.V.A. SA invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform căruia „sentința instanței

de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii”.

În

susținerea motivului de recurs formulat, recurenta-reclamantă precizează că

numai printr-o greșită aplicare a dispozițiilor art. 34, art. 39 alin. (1) și

art. 42 alin. (2) din Decizia nr. 187/2006, privind Codul de reglementare a

conținutului în audiovizual și a art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 a

audiovizualului, instanța de fond a concluzionat că sancțiunea cu amendă în

cuantum de 15000 lei ce i-a fost aplicată este temeinică și legală, aceasta, în

raport de faptul că prin cele trei ediții ale emisiunii „A.D.” ce fac obiectul

sancțiunii nu s-a procedat decât la prezentarea unor cazuri reprobabile, de

încălcarea a unor norme legale și morale, fiind semnalate și condamnate fapte

petrecute deja.

Cât

privește reținerea săvârșirii abaterii de „nerespectarea principiului

constituțional al prezumției de nevinovăție”, recurenta-reclamantă susține că

instanța de fond s-a aflat într-o gravă eroare, deoarece această obligație

statuată la nivel constituțional este stabilită de legea fundamentală în

sarcina statului și a instituțiilor sale și nu a operatorilor audiovizuali,

acest principiu referindu-se exclusiv la raporturile de drept penal.

Semnificația

juridică a acestei obligații stabilită de C.N.A., prin Decizia nr. 187/2007

arată recurenta, este cu totul alta decât cea prevăzută în Constituția

României, respectarea ori încălcarea acestei obligații putând fi stabilită doar

prin raportare la obligația stabilită de art. 42 alin. (2) C. proc. civ. audiovizualului,

conform căreia „în cazul în care în emisiunile audiovizualului se aduc acuzații

unor persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea

trebuie susținute cu dovezi”.

Or,

în speță, susține recurenta-reclamantă, faptele criticate au fost în fiecare

caz în parte susținute cu înregistrări video sau foto, deci nu se pune problema

nedovedirii acuzațiilor.

O

altă critică adusă sentinței instanței de fond se referă la faptul că în mod

eronat s-a reținut de prima instanță că recurenta-reclamantă a încălcat

principiul „

audiatur et altera pars”,

în sensul că nu ar fi încercat

ascultarea persoanelor „acuzate” în cadrul emisiunilor respective, pentru ca

acestea să-și exprime punctul lor de vedere, recurenta susținând că aceasta

obligația îi revenea intimatului-pârât, care trebuia să facă unele minime

cercetări și să stabilească dacă într-adevăr recurenta a depus diligențe în

acest sens.

Cât

privește emisiunea din 26 ianuarie 2009, recurenta-reclamantă precizează că în

mod eronat s-a considerat că prin subiectul prezentat și care viza problema

prostituției masculine ar fi fost afectată dezvoltarea copiilor, aceasta pentru

că simpla abordare, în scopul combaterii virulente a unui aspect negativ din

societate, nu poate reprezenta un pericol la adresa dezvoltării copiilor, ci

din contră.

Se

solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul

admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, cu consecința anulării Deciziei

de sancționare nr. 300 din 24 februarie 2009.

Intimatul

C.N.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recursul

este nefondat și urmează a fi respins în baza art. 312 C. proc. civ., potrivit

considerentelor ce se vor arăta în continuare.

Critica

formulată de recurenta-reclamantă vizând încălcarea principiului ce se referă

la prezumția de nevinovăție este neîntemeiată.

Recurenta-reclamantă

susține că respectarea prezumției de nevinovăție s-ar raporta la dispozițiile

art. 42 alin. (2) C. audiovizualului și nu la normele constituționale care

reglementează acest principiu.

Or,

reglementarea principiului respectării prezumției de nevinovăție se regăsește

și în dispozițiile Codului audiovizualului, art. 34 alin. (1) care statuează că

„orice persoană acuzată sau cercetată pentru săvârșirea unei infracțiuni este

prezumată nevinovată atât timp cât nu a fost condamnată printr-o hotărâre

penală definitivă și irevocabilă”.

Această

prevedere este însă în concordanță cu prevederile art. 23 pct. 11 din

Constituția României, potrivit cărora până la rămânerea definitivă a hotărârii

judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată, precum și cu

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și

Libertăților Fundamentale ale Omului, conform cărora orice persoană acuzată sau

cercetată pentru săvârșirea unei infracțiuni este prezumată nevinovată atâta timp

cât nu a fost condamnată printr-o hotărâre penală definitivă și irevocabilă.

În

virtutea acestor reglementări, radiodifuzorii au obligația de a respecta acest

principiu până ce vinovăția persoanei acuzate de săvârșirea unei fapte penale

va fi legal stabilită.

Or,

în cadrul ediției din 13 ianuarie 2009, radiodifuzorul a încălcat prezumția de

nevinovăție, întrucât a fost acuzată o persoană că a întreținut raporturi

sexuale cu un tânăr cu dizabilități pe care îl avea în grijă, dar și cu

propriul fiu, fără ca la momentul emisiunii, aceasta să fie condamnată printr-o

hotărâre penală definitivă.

Sub

acest aspect, instanța de fond a reținut în mod corect că realizatorul

emisiunii a „tranșat” problema vinovăției persoanei în cadrul emisiunii, atât

prin titlul afișat pe ecran „violat de propria mamă”, cât și prin atitudinea

realizatorului care a prezentat situația în așa fel încât „vinovăția ar fi fost

pe deplin dovedită”.

Față

de cele relatate, se observă că recurenta reclamantă este în eroare când

susține că respectarea prezumției de nevinovăție s-ar raporta la obligația

stabilită prin art. 42 alin. (2) C. proc. civ. audiovizualului, deoarece acest

text face referire la obligația radiodifuzorului, ca în cazul în care în

emisiunile audiovizuale se aduc acuzații unor persoane privind fapte sau

comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute de dovezi, iar

persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-și exprima punctul de

vedere, iar dacă acuzațiile sunt aduse de radiodifuzor acesta trebuie să respecte

principiul „

auditur et altera pars

”.

Cele

două articole, art. 34 alin. (1), respectiv art. 42 alin. (2) C. proc. civ.

audiovizualului, conțin deci reglementări diferite cu privire la principii

diferite.

Cea

de-a doua critică ce vizează încălcarea principiului „

auditur et altera pars

”,

formulată de recurenta reclamantă este și ea neîntemeiată.

Contrara

celor susținute de recurentă, acest principiu a fost încălcat în emisiunea din

16 ianuarie 2009, când nu i s-a oferit posibilitatea angajatului I.S.V. Slobozia,

acuzat de hărțuire sexuală, să-și exprime punctul de vedere cu privire la acuzațiile

aduse, deși radiodifuzorul avea această obligație.

Recurenta-reclamantă,

vine, în apărarea sa, cu argumente în sensul că intimatul-pârât ar avea

obligația de a face cercetări și de a stabili dacă recurenta a făcut demersuri

pentru ca persoanele „acuzate” să-și exprime punctul de vedere cu privire la

acuzațiile aduse.

Astfel

cum corect susține intimatul-pârât C.N.A., legislația audiovizualului

constituie, în prim rând, în sarcina radiodifuzorului această obligație, acesta

fiind cel care aduce acuzații și deci trebuie să solicite persoanei acuzate

punctul de vedere, astfel cum este prevăzut de art. 42 alin. (2) C. proc. civ.

Cu

privire la acest aspect, instanța de fond a reținut în mod corect faptul că

sarcina probei revine recurentei-reclamante, care nu a dovedit în niciun mod că

a încercat audierea persoanei care a fost subiectul emisiunii din 16 ianuarie

2009.

În

fine, printr-o cea de-a treia critică formulată, recurenta-reclamantă susține

că în mod eronat a considerat instanța de fond că prin subiectul prezentat în

emisiunea din 26 ianuarie 2009 s-ar fi creat un pericol la adresa dezvoltării

copiilor.

Simpla

abordare a unui eveniment negativ din societate, arată recurenta, nu poate

reprezenta un pericol la adresa dezvoltării copiilor.

Or,

așa cum în mod corect s-a susținut de către C.N.A. prin decizia atacată, prin

subiectele tratate în edițiile emisiunii „A.D.”, monitorizate, din zile de 13, 16

și 26 ianuarie 2009, în intervalul orar 17-19, în direct, cu marcajul AP,

radiodifuzorul a încălcat grav prevederile din legislația audiovizualului

privind protecția minorilor.

Mediatizarea

unor astfel de cazuri în intervalul orar 17,00 – 19,00 cu marcajul AP

(producții audiovizuale care pot fi vizionate de copiii în vârstă de până la 12

ani numai cu acordul sau împreună cu părții ori familia) a dus la accesul

neîngrădit al minorului la vizionarea lor, aspect de natură a afecta

dezvoltarea armonioasă a acestora.

Sub

acest aspect, instanța de fond în mod corect a reținut în considerentele

sentinței că emisiunea din 26 ianuarie 2009 a avut un conținut neadecvat orei de difuzare, fiind abordată problema prostituției masculine, în intervalul orar

17,00 – 19,00, fapt de natură a afecta dezvoltarea psihică și morală a

copiilor, deosebit de nociv pentru aceștia, știut fiind că discernământul lor

este diminuat și există tendința de a imita cu ușurință comportamentele

adulților.

Potrivit

art. 16 alin. (2) C. audiovizualului și art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului,

radiodifuziunii au responsabilitatea clasificării producțiilor audiovizuale,

responsabilitate ce vizează alegerea intervalului orar de difuzare a producției

respective, în funcție de programul transmis.

Or,

în speță, recurenta-reclamantă nu a dovedit o astfel de responsabilitate pentru

ca minorii care se uită la televizor, în acest interval orar, să fie protejați.

În

raport de cele precizate și având în vedere prevederile art. 10 alin. (3) lit.

e) din Legea audiovizualului, conform cărora Consiliul are obligația de a

asigura protejarea demnității umane, a dreptului la propria imagine precum și

cea a minorilor, se constată că emiterea unei sancțiuni de C.N.A. în sarcina recurentei-reclamante

prin decizia nr. 300 din 24 februarie 2009, decizie menținută de către instanța

de fond prin pronunțarea unei soluții legale și temeinice, este consecința

aplicării în mod corect a legislației în vigoare ce reglementează domeniul

audiovizualului, în concordanță și cu legislația europeană, legislație care

respectă și ocrotește drepturile și libertățile fundamentale ale omului, de a

nu aduce atingere, prin programele audiovizuale, imaginii și demnității

persoanelor-subiecte ale discuțiilor din emisiunile difuzate, cât și

dezvoltării mentale și morale a copiilor.

Așa

fiind, cum sentința instanței de fond este legală și temeinică, recursul

declarat de reclamantă se privește ca nefondat și urmează a fi respins în baza

art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC T.V.A. SA

București împotriva sentinței civile nr. 1053 din 2 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie

2011.