ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2385/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta

Societatea Română de Televiziune a solicitat în contradictoriu cu pârâtul

Consiliul Național al Audiovizualului (C.N.A.) anularea Deciziei nr. 517 din 30

aprilie 2009 emisă de acesta, iar în subsidiar înlocuirea de către instanță a

sancțiunii amenzii cu cea a somației publice, conform art. 91 din Legea nr.

504/2002, iar ca urmare a anulării deciziei, restituirea amenzii de 5.000 RON

cu care a fost sancționată reclamanta.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că prin decizia contestată a fost sancționată de

pârât cu amendă de 5.000 RON pentru pretinsa nerespectare a art. 27 alin. (2)

din Decizia C.N.A. nr. 187/2006 - Codul de reglementare a conținutului

audiovizualului, text potrivit căruia „radiodifuzorii vor evita prezentarea

repetată a scenelor de violență”.

S-a mai arătat că

C.N.A. a considerat că reclamanta a încălcat dispozițiile menționate prin aceea

că a difuzat pe postul TVR 1, în cadrul emisiunii de știri din data de 26

aprilie 2009, ora 20.00, de 3 ori imagini șocante și violente cu agresarea la

Mall Plaza a lui E.P., presupus cap al unui clan interlop, iar în data de 27

aprilie 2009, în cadrul emisiunii de știri de la ora 14.00, de 3 ori și în cea

de la ora 20.00, de 5 ori, difuzări care ar fi accentuat, în mod nejustificat,

impactul emoțional negativ asupra publicului, în special asupra copiilor.

Criticile pe care

reclamanta le aduce deciziei C.N.A. vizează nerespectarea dispozițiilor art. 91

alin. (2) din Legea nr. 504/2002, precum și individualizarea sancțiunii

amenzii, apreciind că aceasta nu a fost corect făcută.

Prin Sentința nr.

1239 din 10 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de

reclamanta Societatea Română de Televiziune.

Pentru a se pronunța

astfel s-a reținut că:

În ceea ce privește

critica reclamantului referitoare la nelegala sancționare a sa direct cu amendă,

fără o prealabilă somație publică de intrare în legalitate, s-a apreciat că

această susținere este neîntemeiată, nefiind obligatorie somarea prealabilă,

pentru că reclamanta a fost somată public anterior.

Cu privire la fondul

contravenției reținută în sarcina reclamantei, apărarea acesteia că secvența

agresiunii era de doar aproximativ 20 de secunde a fost apreciată fără absolut

nicio relevanță din perspectiva întrunirii elementelor constitutive ale

contravenției, putând constitui cel mult un criteriu în stabilirea unui cuantum

mai redus al amenzii în cadrul limitelor legale.

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs Societatea Română de Televiziune.

Prin cererea de

recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., s-a arătat, în esență, că în raport cu alte decizii de sancționare a

altor posturi de televiziune (R. TV, A. 3 și A. 1) sancțiunea aplicată

recurentei este disproporționată în raport de situația de fapt reținută de

instanță, astfel că se impune o individualizare corectă în sensul reducerii

acesteia pe baza criteriilor prevăzute în art. 90 alin. (4) din Legea nr.

504/2002, sau înlocuirea amenzii aplicate cu sancțiunea somației publice

prevăzută de art. 91 alin. (2) din Legea nr. 504/2002.

În opinia recurentei,

Recomandarea Curții Europene a Drepturilor Omului, la care instanța de fond a

făcut trimitere, a fost întocmai respectată, în realitate știrea în sine

nefiind difuzată decât o singură dată în cadrul aceleiași emisiuni, iar

imaginile aferente care trebuiau obligatoriu să însoțească știrea au fost

limitate la 20 de secunde, timp în care violența prezentată era la limita

suportabilă.

Prin întâmpinare,

C.N.A. a solicitat menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate,

reiterând apărările de fapt și de drept prezentate și în fața instanței de

fond.

Examinând cauza prin

prisma obiectului cererii de chemare în judecată, a probatoriului administrat,

a normelor legale incidente, cât și în temeiul art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul este nefondat.

Se observă, în primul

rând, că niciunul din aspectele enunțate de recurentă și prezentate în rezumat

în considerentele de față nu se circumscrie vreunuia din motivele de

nelegalitate invocate, anume art. 304 C. proc. civ. pct. 7 („când hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii”), pct. 8 („când instanța, interpretând greșit

actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia”) și pct. 9 („când hotărârea pronunțată este lipsită

de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”),

mai exact că niciunul din aceste aspecte nu se concretizează în critici

argumentate ale soluției pronunțate de Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, rezumându-se la citarea parțială a

unor pasaje din sentință fără a se explica motivele pentru care ar trebui

înlăturate concluziile primei instanțe.

În al doilea rând,

instanța de control judiciar constată că soluția la care a ajuns judecătorul

fondului este una pe deplin argumentată, instanța raportându-se la situația de

fapt expusă pe larg în considerentele sentinței, dar și la dispozițiile Legii

nr. 504/2002 a audiovizualului, la cele ale Deciziei nr. 187/2006 privind Codul

de reglementare a conținutului audiovizual și nu în ultimul rând la norma

europeană cu valoare de recomandare - Recomandarea nr. (97) 19 a Comitetului de

Miniștri al Consiliului Europei către statele membre cu privire la

reprezentarea violenței în mijloacele electronice de comunicare în masă,

Secțiunea Memorandumul explicativ.

Abordarea instanței

de fond este corectă și legală, consecința firească fiind aceea a constatării

că nu sunt incidente dispozițiile art. 1, art. 8 și art. 18 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ pentru anularea deciziei de sancționare a

Societății Române de Televiziune cu amendă în sumă de 5.000 RON pentru

încălcarea prevederilor art. 27 alin. (2) din Decizia nr. 187/2006 privind

Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

În condițiile în

care, anterior emiterii deciziei contestate, C.N.A. a emis reclamantei somații

de intrare în legalitate ca urmare a încălcării dispozițiilor aceluiași art. 27

alin. (1) și (2) din Decizia nr. 187/2006, iar jurisprudența Înaltei Curți de

Casație și Justiție în materie a statuat că interpretarea corectă a art. 91

alin. (2) din Legea nr. 504/2002 este aceea că somația publică nu trebuie să

privească aceeași emisiune, s-a reținut că Decizia nr. 517 din 30 aprilie 2009

a fost emisă cu respectarea art. 91 alin. (1) și (2) din Legea audiovizualului.

La emiterea deciziei

de sancționare în discuție au fost respectate dispozițiile art. 90 alin. (4)

din Legea nr. 504/2002 privitoare la individualizarea sancțiunii în cazul

săvârșirii unei contravenții prevăzute de lege și criteriile de individualizare

detaliate în art. 162 alin. (3) din Decizia C.N.A. nr. 187/2006, așa încât în

condițiile în care în concret s-a aplicat o sancțiune apropiată de minimul

prevăzut de lege, iar înlocuirea amenzii cu somația publică nu are suport

legal, Înalta Curte constată că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinței

recurate.

Fără a nega dreptul

la liberă exprimare al mass-media și dreptul publicului de a fi informat cu

privire la realitatea cotidiană pentru ca acesta să-și formeze propria opinie,

C.N.A. și instanța de judecată sesizate cu verificarea legalității deciziei

emise de aceasta au subliniat că nu simplul fapt al difuzării de imagini

violente aferente unei știri dintr-o emisiune informativă au determinat

aplicarea sancțiunii cu amendă, cu difuzarea în mod repetat a secvențelor de

violență care trece peste limitele unui interes public real, încalcă

obligațiile și responsabilitățile pe care le comportă exercițiul libertății de

exprimare.

Pentru cele expuse,

văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 modificată și completată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Societatea Română de Televiziune împotriva Sentinței nr. 1239 din

10 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 28 aprilie 2011.