ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3332/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3332/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului penal de față:

Examinând actele și lucrările dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 71 din 4 iunie 2010 a Curții

de Apel Ploiești s-a respins ca tardivă plângerea formulată de petentul M.I.,

împotriva Rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 862/P/2009 din data

de 18 februarie 2010 și a Rezoluției nr. 247/II/2/2010 din data de 31 martie

2010 ambele ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Menține soluția dispusă prin rezoluțiile atacate.

Obligă petentul la 100 lei cheltuieli judiciare către

stat.

S-a consemnat că, prin rezoluția nr. 862/P/2009 din

18 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii N.L. - avocat, M.L., B.A.V., B.V.

și L.C., cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 206 C.

pen., întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză rezultă că faptei îi

lipsește unui din elementele constitutive ale infracțiunii (latura obiectivă)

astfel că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare.

În cuprinsul acestei rezoluții se reține că persoana

vătămată M.I. a solicitat tragerea la răspundere penală a făptuitorilor pentru

săvârșirea infracțiunii de mai sus, faptă pretins comisă prin aceea că, în

cuprinsul întâmpinării redactată de făptuitoarea N.L., în numele făptuitorilor

și depusă în dosarul civil nr. 350/331/2009, aflat pe rolul judecătoriei

Vălenii de Munte, la termenul de judecată din data de 18 martie 2009, a făcut

afirmații calomnioase, în sensul că „deține act de moștenire fals".

Din actele premergătoare efectuate, a rezultat că

persoana vătămată a chemat în judecată civilă făptuitorii, solicitând instanței

ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună ieșirea din indiviziune de pe

urma autorului comun, defunctul M.M. și să constate masa bunurilor succesorale.

Făptuitorii M.L., B.V., B.A.V. au încheiat un

contract de asistență juridică pentru asistare și reprezentare în fața

instanței cu făptuitoarea N.L. - avocat în cadrul Baroului București.

În baza acestui contract, a fost depusă pentru

termenul de judecată din 18 martie 2009 o întâmpinare și cerere

reconvențională, prin care făptuitorii solicitau instanței să constate deschisă

succesiunea de pe urma defunctului M.M., calitatea de succesori legali și masa

bunurilor de împărțit rămase de pe urma defunctului M.M., cotele ce li se cuvin

și lichidarea stării de indiviziune.

În cuprinsul acțiunii s-a consemnat că „în cauză nu

există un certificat de moștenitor de pe urma lui M.M.".

Această din urmă afirmație a fost apreciată de

persoana vătămată ca fiind calomnioasă și a depus în dovedirea susținerii certificatului

de moștenitor nr. 64 din 20 februarie 1997, eliberat de Biroul notarului Public

„M.O.", în dosarul nr. 72/1996 în care se certifica faptul că de pe urma

defunctului M.M. au rămas bunuri și moștenitori.

În cuprinsul rezoluției contestată se arată că

infracțiunea reclamată, sub aspectul laturii obiective se realizează printr-o

acțiune de afirmare sau impunere în public a unei fapte determinante privitoare

la o persoană, care, dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la o

sancțiune penală, administrativă, disciplinară ori disprețului public. Nu se

cere ca fapta afirmată sau imputată să fi atras persoanei calomniate, în mod

efectiv, o sancțiune penală, administrativă, disciplinară sau disprețul public,

ci este suficient ca, prin natura ei, fapta afirmată sau imputată să fi creat

numai posibilitatea suportării de către cel calomniat a uneia dintre aceste

consecințe. Cu alte cuvinte, este suficient ca, prin natura ei, fapta afirmată

sau imputată să constituie în sine o contravenție, infracțiune, abatere

disciplinară ori o faptă imorală.

S-a concluzionat de procuror, că raportat la speță,

susținerea făptuitorilor, în sensul că nu ar exista un certificat de

moștenitor, nu este de natură a atrage răspunderea penală contravențională,

disciplinară, administrativă sau disprețul public în ce privește persoana

vătămată și că plângerea penală prealabilă a fost depusă cu depășirea

termenului de două luni prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. pen.. împotriva

acestei rezoluții petentul M.I. s-a adresat cu plângere potrivit și disp. art. 278

C. proc. pen. procurorului ierarhic superior, iar prin rezoluția nr. 247/II/2/2010

din 31 martie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Ploiești, plângerea petentului a fost respinsă, cu motivarea că în cauză

nu există un certificat de moștenitor de pe urma lui M.M.- acesta este practic

aserțiunea din întâmpinarea-cerere reconvențională depusă de făptuitor în

dosarul civil despre care persoana vătămată pretinde că reprezintă calomnie,

iar simpla afirmație, indiferent dacă este sau nu făcută cu bună credință, nu

este de natură să aducă atingere reputației și onorarei unei persoane chiar

dacă aceasta ar fi titulara unor drepturi succesorale recunoscute printr-un

certificat de moștenitor valabil în legătură cu moștenirea aceluiași defunct.

Mai mult, s-a reținut că în ceea ce o privește pe avocat N.L., sunt incidente

dispozițiile art. 37 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora avocatul

nu răspunde penal pentru susținerile făcute oral sau în scris, în forma

adecvată și cu respectarea prevederilor alin. (5), în fața instanțelor de

judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de

jurisdicție și numai dacă aceste susțineri sunt în legătură cu apărarea în acea

cauză și sunt necesare stabilirii adevărului, iar în prezenta cauză nu există

nici un indiciu că avocatul în discuție nu ar fi respectat aceste exigențe

legale.

Examinând plângerea formulată, în raport de

dispozițiile legale incidente, Curtea de Apel a constatat însă că plângerea

este tardivă.

Soluția de neîncepere a urmăririi penale, respectiv

Rezoluția nr. 862/P/2009 a fost dispusă la 18 februarie 2010 ( fila 21 dosar

urmărire penală ) și comunicată petentului la 25 februarie 2010, așa cum reiese

din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la fila 28 verso,

dosar urmărire penală.

Împotriva acestei rezoluții petentul a uzat de calea

prevăzută de art. 278 C. proc. pen., formulând în termenul de 20 de zile

plângere la procurorul ierarhic superior, plângerea fiind înregistrată la data

de la 1 martie 2010, așa cum reiese din viza Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Ploiești (fila 24 dosar urmărire penală), iar prin Rezoluția nr. 247/II/2/2010

a procurorului general din data de 31 martie 2010 s-a respins ca neîntemeiată

plângerea petentului formulată împotriva rezoluției prin care procurorul a

soluționat pe fond, în data de 18 februarie 2010, dosarul nr. 862/P/2009.

Soluția dispusă de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Ploiești i-a fost comunicată petentului la data de

06 aprilie 2010 așa cum reiese din dovada de îndeplinire a procedurii de

comunicare aflată la fila 29, dosar urmărire penală.

Curtea a constatat că în cauză rezoluția procurorului

general s-a dat după expirarea termenului de 20 de zile reglementat de lege,

așa încât ne aflăm în câmpul de aplicare al de art. 278/1 alin. (2) C. proc.

pen. Potrivit acestui text de lege, în cazul în care prim procurorul parchetului

sau după caz procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel,

procurorul șef de secție al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție ori procurorul ierarhic superior nu a soluționat plângerea în termenul

prevăzut de art. 277 C. proc. pen., termenul prevăzut în alin. (1) (deci cel de

formulare a plângerii la instanța de judecată în termen de 20 de zile), curge

de la data expirării termenului inițial de 20 de zile.

În această materie, Înalta Curte de Casație și

Justiție s-a pronunțat pe calea recursului în interesul legii prin decizia nr.

15/06 aprilie 2009, publicată în M.Of. nr. 735 din 29 octombrie 2009,

publicarea având loc anterior dispunerii soluției de neurmărire penală de către

procuror, în prezenta cauză. Această decizie a statuat că termenele prevăzute

de art. 278 alin. (3) și art. 278/1 alin. (2) C. proc. pen., sunt termene de

decădere, sub aspectul naturii juridice, ceea ce, potrivit argumentelor expuse

în motivarea acestei decizii, atrage respingerea plângerii ca tardivă în

situația în care nu au fost respectate aceste termene.

Făcând aplicarea acestei decizii în speța dedusă

soluționării, Curtea a constatat că aflându-ne în sfera de aplicare a art. 278/1

alin. (2) C. proc. pen., petentul ar fi putut să atace cu plângere la instanța

de judecată soluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale în termen de

40 de zile de la data la care aceasta i-a fost comunicată, termen care este

rezultatul adiționării celor două termene la care face vorbire acest text de

lege și care în concret, în cazul petentului, începe să curgă de la data

comunicării primei soluții de neurmărire penală atacate - deci de la data de 25

februarie 2010 - și expiră la data de 07 aprilie 2010, conform art. 186 C.

proc. pen. Or, petentul a formulat plângere la instanța de judecată la data de

21 aprilie 2010, așa cum reiese din viza de înregistrare aplicată pe plângere -

fila 3 dosar fond.

Ca atare, plângerea adresată instanței a fost depusă

după expirarea termenului de decădere de 40 de zile, ceea ce atrage consecința

respingerii acesteia, ca tardivă, conform art. 287/1 alin. (8) lit. a) teza 1 C.

proc. pen.

Împotriva sentinței pronunțate, implicit împotriva

rezoluției procurorului cât și a rezoluției procurorului general, petentul M.I.

s-a adresat cu recurs instanței ierarhic superioare de judecată, respectiv

I.C.C.J.

În recursul scris formulat, și cu ocazia susținerii

orale a acestuia, recurentul a arătat, în esență, că rezoluțiile atacate sunt

greșite, deoarece sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii

reclamate și există material probator suficient, impunându-se admiterea căii de

atac, casarea hotărârii ca netemeinică și nelegală, a solicitat rejudecarea,

admiterea plângerii, desființarea rezoluțiilor atacate și pe fond să se dispună

continuarea cercetărilor și trimiterea în judecată a învinuiților pentru

faptele reclamate.

Trecând peste aspectul că o abordare pe substanța

reclamației ar fi condus la constatarea netemeiniciei ei - raportat la speță,

susținerea făptuitorilor, în sensul că nu ar exista un certificat de

moștenitor, nu este de natură a atrage răspunderea penală contravențională,

disciplinară, administrativă sau disprețul public în ce privește persoana

vătămată, simpla afirmație, indiferent dacă este sau nu făcută cu bună

credință, nu este de natură să aducă atingere reputației și onorarei unei

persoane chiar dacă aceasta ar fi titulara unor drepturi succesorale

recunoscute printr-un certificat de moștenitor valabil în legătură cu

moștenirea aceluiași defunct, iar în ceea ce o privește pe avocat N.L. , sunt

incidente dispozițiile art. 37 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora

avocatul nu răspunde penal pentru susținerile făcute oral sau în scris, în

forma adecvată și cu respectarea prevederilor alin. (5), în fața instanțelor de

judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de

jurisdicție și numai dacă aceste susțineri sunt în legătură cu apărarea în acea

cauză și sunt necesare stabilirii adevărului, iar în prezenta cauză nu există

nici un indiciu că avocatul în discuție nu ar fi respectat aceste exigențe

legale - examinând recursul formulat, în raport de dispozițiile legale

incidente, Înalta Curtea constată că plângerea a fost considerată în mod corect

că este tardivă, după cum se va arăta în continuare:

Soluția de neîncepere a urmăririi penale, respectiv

Rezoluția nr. 862/P/2009 a fost dispusă la 18 februarie 2010 (fila 21 dosar

urmărire penală) și comunicată petentului la 25 februarie 2010, așa cum reiese

din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la fila 28 verso,

dosar urmărire penală. împotriva acestei rezoluții petentul a uzat de calea

prevăzută de art. 278 C. proc. pen., formulând în termenul de 20 de zile

plângere la procurorul ierarhic superior, plângerea fiind înregistrată la data

de la 1 martie 2010, așa cum reiese din viza Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Ploiești (fila 24 dosar urmărire penală), iar prin Rezoluția nr. 247/II/2/2010

a procurorului general din data de 31 martie 2010 s-a respins ca neîntemeiată

plângerea petentului formulată împotriva rezoluției prin care procurorul a

soluționat pe fond, în data de 18 februarie 2010, dosarul nr. 862/P/2009.

Soluția dispusă de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Ploiești i-a fost comunicată petentului la data de

06 aprilie 2010 așa cum reiese din dovada de îndeplinire a procedurii de

comunicare aflată la fila 29, dosar urmărire penală.

în cauză rezoluția

procurorului general s-a dat după expirarea termenului de 20 de zile

reglementat de lege, așa încât ne aflăm, cu siguranță, în câmpul de aplicare al

de art. 278/1 alin. (2) C. proc. pen. Potrivit acestui text de lege, în cazul

în care prim procurorul parchetului sau după caz procurorul general al

parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul șef de secție al parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori procurorul ierarhic

superior nu a soluționat plângerea în termenul prevăzut de art. 277 C. proc.

pen., termenul prevăzut în alin. (1) deci cel de formulare a plângerii la

instanța de judecată în termen de 20 de zile, curge de la data expirării

termenului inițial de 20 de zile. În această materie, Înalta Curte de Casație

și Justiție s-a pronunțat pe calea recursului în interesul legii prin decizia

nr. 15/06 aprilie 2009, publicată în M.Of. nr. 735 din 29 octombrie 2009.

Această decizie a statuat că termenele prevăzute de art. 278 alin. (3) și art. 278/1

alin. (2) C. proc. pen., sunt termene de decădere, sub aspectul naturii

juridice, ceea ce, potrivit argumentelor expuse în motivarea acestei decizii,

atrage respingerea plângerii ca tardivă în situația în care nu au fost

respectate aceste termene.

Făcând aplicarea

acestei decizii în speța dedusă soluționării, Curtea a constatat cu deplin

drept că aflându-ne în sfera de aplicare a art. 278/1 alin. (2) C. proc. pen.,

petentul ar fi putut să atace cu plângere la instanța de judecată soluția

procurorului de neîncepere a urmăririi penale în termen de 40 de zile de la

data la care aceasta i-a fost comunicată, termen care este rezultatul

adiționării celor două termene la care face vorbire acest text de lege și care

în concret, în cazul petentului, începe să curgă de la data comunicării primei

soluții de neurmărire penală atacate - deci de la data de 25 februarie 2010 -

și expiră la data de 07 aprilie 2010, conform art. 186 C. proc. pen. Or,

petentul a formulat plângere la instanța de judecată la data de 21 aprilie

2010, așa cum reiese din viza de înregistrare aplicată pe plângere - fila 3

dosar fond.

Ca atare, plângerea

adresată instanței a fost depusă după expirarea termenului de decădere de 40 de

zile, ceea ce a atras consecința respingerii acesteia, ca tardivă, conform art.

278/1 alin. (8) lit. a) teza 1 C. proc. pen.

Până la urmă, este

dreptul reclamanților de a ajunge cu doleanțele lor în fața instanțelor de

judecată dar nimic nu oprește ca legiuitorul să poată impune unele rigori,

unele întinderi mărginite în posibilitatea de promovare a acestora. Sarcina

reclamanților este doar aceea de a se circumscrie acestor termene.

Ori petentul de față

nu s-a conformat acestor rigori legislative și astfel plângerea acestuia a fost

constatată ca fiind tardiv introdusă, pentru argumentele arătate recursul fiind

de respins, ca nefondat, pe considerentele art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și disp. art.

192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționarul M.I. împotriva sentinței penale nr. 71 din 4

iunie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie.

Obligă recurentul

petiționar la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 24 septembrie

2010.