ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3213/2011
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3213/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
recursului penal de față;
Prin sentința
penală nr. 92 din 9 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția
penală și pentru cauze cu minori
și de
familie,
în baza art. 278/1 alin.
(8) lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă ca
nefondată plângerea petentului
I.N. împotriva rezoluției nr. 8/P/2010 din 5 ianuarie 2011 a Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Ploiești.
S-a menținut rezoluția atacată.
A fost obligat petentul la 100 lei cheltuieli
judiciare către stat.
S-a reținut că
prin rezoluția nr. 8/P/2010 din 05 ianuarie 2011 a procurorului din cadrul
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Ploiești
s-a dispus neînceperea urmăririi penale, pentru săvârșirea
infracțiunilor
prev. de art. 246 C. pen. și art. 264 C. pen., față de magistrații C.E. - fost
procuror, C.V. - procuror, M.C. - procuror, C.C. - procuror și
I.C.C. - judecător, deoarece faptele reclamate nu
există.
Pentru a se
dispune astfel, s-a reținut de către procuror în această rezoluție că, în urma
verificărilor efectuate că aspectele semnalate nu au corespondent în realitate.
Astfel,
soluțiile adoptate de procurori și judecători au fost dispuse cu bună credință,
în temeiul dispozițiilor legale, fără să
existe
probe sau indicii care să formeze convingerea că aceștia au
săvârșit
faptele pentru care sunt cercetați în prezenta cauză.
Astfel, în
dosarele nr. 668/P/2009 și nr. 518/P/2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Ploiești, soluțiile adoptate de procuror nu au fost infirmate, motivat și
de lipsa plângerilor împotriva soluțiilor, pe care persoana vătămată ar fi
putut să le facă.
Sentința
penală nr. 434/2009, pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul nr.
6830/315/2009 a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea ca tardiv a
recursului declarat.
Împotriva
rezoluției de mai sus, s-a formulat plângere,
conform
art. 378
9
C. proc. pen., de către petentul I.N.
, iar prin
rezoluția nr. 365/11/2/2011 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Ploiești, a fost respinsă această plângere.
Pentru a
dispune astfel, s-a apreciat că, verificările efectuate nu au constatat că
magistrații respectivi au comis faptele pentru care să justifice începerea
urmăririi penale și ca atare, în cauză, s-a dispus soluția de neîncepere a
urmăririi penale față de aceștia.
Ca atare, s-a apreciat de către procurorul
ierarhic superior că
rezoluția atacată este temeinică și legală.
În plus,
petiționarul a inserat în conținutul plângerii și aspecte ce se referă la modul
în care judecătoarea P.S. a instrumentat dosarul nr. 6061/2005 al Judecătoriei
Târgoviște (sentința civilă nr. 2587/2006).
Aceste aspecte
au fost verificate în cadrul dosarului cu nr. 163/P/2008 al Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Ploiești, Plângerile formulate, în temeiul art. 275-278 C.
proc. pen. și art. 278/1 C. proc. pen. împotriva soluției din acest dosar fiind
respinse și menținute prin rezoluția nr. 163/P/2008 a Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Ploiești.
Curtea de
Apel, examinând plângerea formulată, în raport de actele și lucrările dosarului
de urmărire penală ce a fost atașat, de dispozițiile legale incidente în
materie, a constatat că aceasta este nefondată, după cum se va arăta în
continuare:
Petentul a
solicitat antrenarea răspunderii penale a magistraților procurori și a
magistratului judecător, pentru aspecte ce țin de măsurile dispuse de către
aceștia în cadrul soluționării unor cauze în care petentul a figurat ca parte.
În concret,
nemulțumirea petentului are drept fundament o sentință judecătorească
definitivă și irevocabilă pronunțată în materie civilă de către Judecătoria
Târgoviște, mai exact sentința civilă nr. 2587 din 03 iulie 2006 pronunțată în
completul compus de
către magistratul
judecător P.S.C., procesul având
ca obiect partajarea masei succesorale
rămasă de pe urma defuncților autori ai petentului de față.
Nemulțumit de
compunerea lotului care i-a fost atribuit, petentul s-a adresat în repetate
rânduri organelor de urmărire penală abilitate, formulând plângeri penale prin
care a solicitat antrenarea răspunderii penale a magistraților care au
soluționat cauza civilă, plângerile fiind soluționate de către intimații din
prezenta cauză.
Practic, și la
acest moment, petentul contestă componența lotului atribuit, susținând că
hotărârea judecătorească de partaj a fost pronunțată prin fals și uz de fals,
deși în cauză este vorba despre o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat,
la a cărei respectare este datoare orice persoană cetățean al statului în care
s-a pronunțat sentința.
Curtea
constată în această situație că ne aflăm în câmpul de aplicare al art. 17 din
Legea nr. 304/2004 republicată, privind organizarea judiciară, text de lege
potrivit căruia desființarea și reformarea hotărârilor judecătorești sau a
măsurilor și actelor dispuse de către procuror, sunt permise doar în cadrul
căilor de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale.
Altfel spus,
nu este permisă imixtiunea în actul de justiție la intervenția uneia din
părțile pretins defavorizate prin hotărârile pronunțate, aceasta având la
îndemână posibilitatea folosirii căilor de atac ordinare și/sau extraordinare,
cenzura unei hotărâri judecătorești și respectiv a măsurilor și actelor dispuse
de către procuror realizându-se numai de către instanțele de judecată, sau de
către procurorul ierarhic superior, conform procedurii prevăzute în art. 278 C.
proc. pen., și nu în cadrul unei anchete penale.
În cauzele
aflate spre soluționare, magistrații judecători și procurori se supun numai
legii pronunțând soluțiile în funcție de probele administrate și în raport de
propria convingere, iar nemulțumirea părților față de soluția adoptată și
etichetarea acesteia drept abuzivă ori partinică, fără prezentarea niciunui
element solid de natură să susțină această
calificare, nu reprezintă
un temei
pentru angajarea răspunderii penale a magistraților ce au
pronunțat-o.
Din examinarea
soluțiilor adoptate de către intimați se observă că acestea sunt amplu motivate
în fapt și în drept, astfel că întrunesc toate condițiile cerute de lege în
acest sens, iar susținerea petentului în sensul caracterului abuziv al acestora
reprezintă o simplă speculație, insuficientă pentru a da naștere unui raport
juridic de drept penal.
Împotriva
acestei sentințe a declarat recurs petiționarul.
Recursul este inadmisibil.
Prin Legea nr.
202/2010 au fost aduse modificări Codului de procedură penală, de natură a
contribui la accelerarea soluționării proceselor, între acestea regăsindu-se și
suprimarea unor căi de
atac, cum este cazul
recursului împotriva hotărârilor pronunțate în
procedura prevăzută de
art. 278/1 C. proc. pen.
În acest sens,
potrivit art. 278/1 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin
art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, hotărârea prin care judecătorul
soluționează plângerea împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de
netrimitere în judecată, este definitivă.
În speță,
sentința instanței de fond a fost pronunțată la data de 9 mai 2011, așadar
ulterior intrării în vigoare a Legii
nr.
202/2010, Înalta Curte reține că această hotărâre este definitivă,
mențiune
existentă de altfel atât în minuta, cât și dispozitivul sentinței atacate.
În această situație,întrucât petentul a formulat
o cale de atac
neprevăzută de legea în vigoare, Înalta Curte urmează a
respinge ca inadmisibil recursul cu care a fost investită, conform
art. 385/15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.,
obligându-l totodată pe petiționar la
plata cheltuielilor judiciare
către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca
inadmisibil recursul declarat de petentul I.N. împotriva sentinței penale nr.
92 din 9 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și
pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă
recurentul petent la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare
către stat.
Definitivă.
Pronunțată în
ședință publică azi 22 septembrie 2011.