ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1611/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 5 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții R.S. și R.R. au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1337 și art. 1341 C. civ. și Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâții T.E., C.G., P.A., T.N., obligarea pârâților să le lase în deplina proprietate și liniștită posesie apartamentele situate în imobilul din București, str. V., sector 2, împreună cu cota indiviză corespunzătoare fiecăruia dintre acestea din părțile comune ale construcției și din terenul situat sub construcție, respectiv: apartamentul nr. X, dobândit de pârâta T.E. prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996, apartamentul nr. Y, dobândit de pârâtul C.G.

prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, apartamentul nr. Z, dobândit de pârâtul P.A. prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997 și apartamentul nr. Q, dobândit de pârâta T.N. prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. La termenul de judecata din 19 februarie 2007, pârâții C.G., C.R.C. și C.S.C. (aceștia, ca succesori în drepturi ai numitei C.T.D., parte în contractul de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996) T.E., P.A.

și T.N., au formulat întâmpinare, cerere reconvențională și cerere de chemare în garanție împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând, în principal, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare; în cazul admiterii acțiunii, obligarea chematului în garanție Statul Român la restituirea, către fiecare dintre aceștia, a valorii actualizate a prețurilor achitate pentru cumpărarea apartamentelor revendicate, obligarea chematului în garanție Statul Român și a reclamanților-pârâți, în solidar, la plata valorii actualizate a îmbunătățirilor aduse apartamentelor, după cumpărarea lor și acordarea unui drept de retenție asupra apartamentelor, până la achitarea integrală a valorii actualizate a îmbunătățirilor, cu cheltuieli de judecată.

Pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale active, arătând ca reclamanții nu au făcut dovada identității dintre autorul lor, R.H. decedat la 10 ianuarie 1967 și numitul R.H.H., fostul proprietar al apartamentelor revendicate, la care face referire extractul de naștere din 1899 al Primăriei București. Pârâții au invocat și excepția inadmisibilității acțiunii potrivit principiului electa una via prevăzut de Legea nr. 10/2001, raportat la împrejurarea că reclamanții au optat pentru aplicarea prevederilor Legii speciale nr. 10/2001, solicitând Municipiului București, prin notificarea înregistrată la Primăria acestuia din 19 iulie 2001, acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de respectiva lege.

La termenul de judecată din data de 14 mai 2007, tribunalul a admis excepția de netimbrare a capătului de cerere din cererea reconvențională privind acordarea dreptului de retenție. Prin sentința nr. 1350 din 5 noiembrie 2007, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei către Judecătoria sector 2, reținând că acțiunea dedusă judecății conține patru cereri principale distincte, prin care se revendică de la mai mulți pârâți distincți patru apartamente diferite, valoarea obiectului fiecărei astfel de cereri nedepășind pragul de 500.000 RON, aspect față de care s-a apreciat că revine judecătoriei competența de soluționare a cauzei în primă instanță.

La rândul său, Judecătoria sector 2 București, a pronunțat sentința civilă nr. 1927 din 29 februarie 2008, de declinare a competenței de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului, apreciind că valoarea imobilelor deduse judecății se situează peste plafonul valoric menționat de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care atrage competența de soluționare a cauzei în primă instanță în fața tribunalului, iar prin sentința nr. 30 din 17 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București în regulator de competență, s-a stabilit ca Tribunalului București îi revine competența în soluționarea prezentei cereri. Prin sentința nr. 1891 din 17 decembrie 2008 Tribunalul București a respins acțiunea principală, ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, că, față de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., analizarea acestei excepții face de prisos cercetarea aspectelor legate de dovedirea calității procesuale active sau a celorlalte apărări formulate de pârâți în subsidiar. În acest sens, tribunalul a reținut că reclamanții au formulat atât acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului în litigiu preluat abuziv, în contradictoriu cu pârâții (foști chiriași) care au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995, cât și notificarea din 19 iulie 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001, încă nesoluționată, situație ce ar putea conduce la o dublă reparație, ceea ce este inadmisibil, fiind, totodată, încălcat și principiul specialia generalibus derogant conform căruia legea specială înlătură calea dreptului comun.

Tribunalul a apreciat că, formulând în aceste condiții acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, reclamanții încalcă principiul de drept electa una via non datur recursus ad alteram, deschizându-și calea pentru o dublă reparație, ceea ce este inadmisibil. Așa cum a decis deja Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată în recurs în interesul legii și obligatorie pentru toate instanțele, „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale”, iar „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

De asemenea, câtă vreme raporturile dintre foștii proprietari și chiriașii cumpărători sunt reglementate în Legea nr. 10/2001 în sensul că foștii proprietari pot obține restituirea în natură și a imobilelor înstrăinate doar dacă obțin în prealabil anularea contractelor de vânzare-cumpărare, în caz contrar, dreptul de proprietate al chiriașului cumpărător fiind definitiv consolidat și protejat, conform art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar cum în speță, reclamanții nu au obținut această constatare a nulității, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai poate fi primită, căci ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților și ar cauza o instabilitate nejustificată a raporturilor juridice.

Nu s-a putut reține că, suprimându-se calea acțiunii de drept comun, s-ar suprima accesul liber la justiție și la un proces echitabil (așa cum pretind reclamanții), câtă vreme legea specială instituie controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la două instanțe de fond și una de recurs, în condițiile art. 21 alin. (1) și alin. (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Tribunalul a înlăturat și argumentul reclamanților în sensul inaplicabilității deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pe motiv că nu ar fi fost încă semnată de toți judecătorii și publicată în M. Of., întrucât decizia dată în recurs în interesul legii, este definitivă și obligatorie de la data pronunțării sale, conform art. 329 alin. ultim, dată la care dispozitivul care dezleagă problema de drept este semnat de toți judecătorii care au participat la judecată, fiind o hotărâre judecătorească.

C. proc. civ. și legea specială (Lega nr. 304/2004) nu prevăd condiția publicării în M. Of., a acestor decizii sau a vreunei alte hotărâri judecătorești. Prin decizia civilă nr. 458/A din 5 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamanților împotriva sentinței mai sus arătate și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că acțiunea în revendicare introdusă după apariția Legii nr. 10/2001 nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă în situațiile în care mecanismul alternativ oferit de legea specială nu este unul care să funcționeze efectiv, adică să conducă la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri rezonabile într-un interval suficient de scurt.

Soluția instanței de apel a fost întemeiată și pe dezlegările de principiu regăsite în decizia 33/2008, reținându-se că atât instanța de contencios european, dar și instanța supremă română au recunoscut admisibilitatea introducerii unei astfel de acțiuni în revendicare de drept comun. Prin decizia nr. 3332 din 28 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul pârâților persoane fizice împotriva deciziei anterior menționate, reținând că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a deciziei în interesul legii nr. 33/2008. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 5 octombrie 2010. La data de 10 decembrie 2010, pârâții T.E., T.D., T.V., P.A., C.R.C.

au formulat cerere de chemare în garanție, a Primăriei Municipiului București și SC F. SA pentru a fi obligate la restituirea valorii de circulație a apartamentelor dobândite în baza contractelor de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996, din 16 decembrie 1996, din 20 ianuarie 1997 și din 20 ianuarie 1997. Prin sentința civilă nr. 950 din 27 aprilie 2012 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamanților, a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâții T.E., C.G., C.S.C., T.N.-decedat, T.D., T.V., P.A. și C.R.C., a respins capătul de cerere al cererii de chemare în garanție privind valoarea actualizată a îmbunătățirilor, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate de procesuală și, pe cale de consecință, a respins, ca neîntemeiate celelalte pretenții formulate pe calea cererii de chemare în garanție.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că prin sentința nr. 735 din 27 mai 2009 pronunțată de Tribunalul București și rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 5826 din 4 noiembrie 2010, reclamanților din prezenta cauză le-a fost admisă cererea de obligare a pârâtului Municipiul București, prin Primar General, să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului situat în București, str. V., sector 2, care nu a făcut obiectul înstrăinării în baza Legii nr. 112/1995, iar în ceea ce privește cele patru apartamente pentru care dreptul de proprietate s-a transmis prin contractele de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997, din 16 decembrie 1996, din 19 decembrie 1996 și din 20 ianuarie 1997, instanța a dispus obligarea aceluiași pârât să emită dispoziție pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Față de această situație, tribunalul a constatat că în beneficiul reclamanților se naște cel puțin o speranță legitimă în recunoașterea calității cerute de art. 3 Legea nr. 10/2001, sens în care excepția lipsei calității procesuale active nu se justifică. Referitor la fondul pretențiilor, soluția decurge din considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în deciziile nr. 33/2008 și nr. 27/2011 pronunțate în recursuri în interesul legii, respectiv, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

De altfel, reclamanții cunosc existența legii speciale, câtă vreme au formulat notificarea din 19 iulie 2001 și au promovat cerere de chemare în judecată în virtutea acestei legi speciale de reparație. Față de considerentele expuse prin sentința nr. 735 din 27 mai 2009 a Tribunalului București, irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 5826 din 4 noiembrie 2010, precum și soluția adoptată, instanța de fond a constatat, contrar celor statuate prin decizia nr. 458 din 5 octombrie 2009 a Curții de Apel București, că cel puțin în cazul reclamanților, mecanismul instituit de Legea nr. 10/2001 nu este nici ineficace și nici iluzoriu în recunoașterea calității de persoana îndreptățită, precum și a dreptului de proprietate.

Prin urmare, tribunalul a reținut în integralitate inadmisibilitatea prezentei cereri principale, având în vedere ca nu se face dovada respectării principiului specialia generalibus derogant, și nici dovada respectării cerințelor de forma prevăzute de legea specială. Față de soluția pronunțată în cererea principală, apare ca evidentă și hotărârea pe cererea reconvențională formulată de pârâți având ca obiect obligarea reclamanților la plata contravalorii actualizate a îmbunătățirilor efectuate în cele patru imobile. Cum, potrivit art. 119 C. proc. civ., prin cererea reconvențională pârâtul are posibilitatea de a formula pretenții proprii în legătură cu cele ale reclamantului, văzând că în pricina de față, pretenția reclamanților a fost respinsă, solicitarea pârâților de obligare la plata contravalorii actualizate a îmbunătățirilor, devine neîntemeiată.

Cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive invocate de chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a constatat temeinicia acesteia față de ambele pretenții deduse judecații. Cum calitatea procesual pasivă presupune examinarea identității între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecații, este evident că analizarea excepției este prioritară față de cercetarea pe fond a pretențiilor formulate pe calea cererii de chemare în garanție. În aceasta materie, legitimitatea procesual pasivă este stabilită de lege. Cu referire la contravaloarea îmbunătățirilor aduse unui imobil, legiuitorul a lămurit cadrul procesual pasiv într-o asemenea cerere, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin cererea de chemare în garanție formulată la data de 10 decembrie 2010, pârâții au chemat în judecată Primăria municipiului București și SC F. SA, solicitând obligarea acestora la plata contravalorii bunurilor imobile. Cum acțiunea în revendicare promovată de reclamanți nu și-a realizat finalitatea, aceea de deposedare a pârâților de bunul imobil, cererea acestora de restituire în patrimoniul lor a prețului plătit pentru achiziționarea dreptului de proprietate asupra celor patru apartamente, respectiv, a prețului actualizat în contradictoriu cu chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este lipsita de temei juridic. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții R.S., R.R., precum și pârâții C.S.C., C.R.C., T.D., P.A., C.G., T.E.

și T.V. Reclamanții au arătat, în esență, că s-au reluat greșeli din primul ciclu procesual, că cererea de chemare în judecată este admisibilă, existând practică judiciară în acest sens în dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, că cererea este temeinică și în cauză este incident art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pârâții au arătat că excepția lipsei calității procesuale pasive este neîntemeiată, că trebuie plătit prețul reactualizat de stat și că, urmare a respingerii cererii principale și cererea în garanție a fost respinsă, dar nemotivat. Prin decizia nr. 224/A din 7 octombrie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile, a desființat în tot sentința civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare contravine legii, neexistând un text legal expres conform căruia astfel de acțiuni să fie respinse ca inadmisibile. Instanța de apel a mai reținut că motivarea privind „respingerea ca inadmisibilă a acțiunii de drept comun” formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, reprezintă o mențiune luată din considerentele deciziei civile nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dar care este scoasă din context și nu reprezintă raționamentul juridic care să fundamenteze respingerea prezentei acțiuni ca „inadmisibilă”.

De asemenea, au fost avute în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ. prin raportare la decizia care s-a pronunțat în cauză și care a stabilit deja că acțiunea de față nu e inadmisibilă față de dispozițiile legale incidente. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții T.E., C.G., T.D., T.V., P.A., C.S.C., C.R.C., precum și chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. 1. Recurenții-pârâți T.E., C.G., T.D., T.V., P.A., C.S.C., C.R.C. au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

și au formulat următoarele critici: a) Hotărârea recurată nu este motivată, această critică fiind raportată la împrejurarea că, în apel, instanța a pus în discuția părților incidența dispozițiilor Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, fără ca aspectele reținute de aceasta să se regăsească în hotărârea pronunțată. Motivarea lapidară a soluției din apel, fără a indica rațiunile pentru care au fost înlăturate apărările pârâților, echivalează cu lipsa motivării. Instanța de apel nu a analizat susținerile pârâților prin care aceștia au arătat că există temei de drept pentru inadmisibilitatea acțiunii, respectiv, puterea de lucru judecat de care se bucură sentința nr. 735/2010, dispozițiile Legii nr. 165/2013 și dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

b) Hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv, a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, întrucât instanța de fond, respingând acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, s-a raportat, în mod corect, la efectele juridice ale sentinței nr. 735 din 1 mai 2009, la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și la principiul priorității legii speciale în concurs cu legea generală. Astfel, în al doilea ciclu procesual, instanța de fond a apreciat admisibilitatea cererii de chemare în judecată raportat la puterea de lucru judecat a sentinței nr. 735/2010 și a avut în vedere faptul că reclamanții au epuizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 obținând, printr-un titlu irevocabil, reparația pentru imobilul pe care îl pretind în cadrul prezentului litigiu.

2. Recurentul-chemat în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că în mod greșit instanța de apel a reținut că acțiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, având în vedere obiectul cererii, respectiv, prevederile dreptului comun, art. 480 C. civ., în condițiile în care în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Această chestiune a fost tranșată atât prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, dată în respectarea principiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și obligatorie pentru instanțe, conform căreia în materia acțiunilor întemeiate pe dreptul comun având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cât și prin decizia în interesul legii nr. 53/2007, prin care s-a reținut că Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Acest recurent a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând recursurile declarate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate în considerarea celor ce urmează: Cu referire la recursul declarat de pârâți, se reține că cea dintâi critică a acestuia s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocând lipsa oricărei referiri a instanței de apel, în motivarea soluției sale, la incidența Legii nr. 165/2013 asupra judecării cauzei, aspect pus în discuție de aceasta la termenul de judecată a litigiului, motivarea lapidară și lipsa oricărei referiri în considerentele deciziei atacate la susținerile lor, prin care indicau temeiurile de drept pentru reținerea inadmisibilității acțiunii.

Critica este nefondată întrucât respectarea exigențelor impuse prin dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu privire la cuprinsul unei hotărâri judecătorești nu se analizează prin raportare la chestiunile puse în discuția părților chiar din inițiativa instanței și la măsura în care acestea se regăsesc în argumentele care îi justifică soluția pe care o adoptă, ci la măsura în care soluția adoptată este motivată suficient cât să permită cunoașterea de către părți a raționamentului și argumentelor avute în vedere de judecător și cât să permită instanței superioare în grad exercitarea controlului judiciar asupra acesteia.

Or, Înalta Curte constată că decizia atacată pe calea prezentului recurs respectă aceste exigențe, fiind absolut nerelevantă împrejurarea că motivarea soluției nu face nicio referire la aspectul pus în discuția părților de către instanță, cu ocazia susținerii de către acestea a concluziilor orale în apel, privitor la incidența Legii nr. 165/2013 în prezenta procedură. În virtutea rolului lor activ, pe care sunt datori să îl manifeste în orice pricină, judecătorii pot, în acord cu prevederile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, nefiind obligatoriu ca aspectele puse în discuție să fie dintre cele care și hotărăsc soarta litigiului, pentru a deduce de aici obligația instanței de a se referi la acestea în considerentele hotărârii pe care o pronunță.

Tot astfel, este posibil ca în urma interpelării părților de către instanță și pe baza explicațiilor oferite de acestea, instanța să se edifice și să depășească impedimentul ce a generat nevoia punerii în discuție a unei anumite chestiuni.

Cât privește critica de motivare lapidară și care nu se referă în nici un fel la apărările pârâților ce au indicat argumente justificative ale inadmisibilității acțiunii în revendicare, Înalta Curte apreciază că o hotărâre îndeplinește cerința de a fi motivată și atunci când, fără a răspunde fiecărui argument invocat de părțile litigante, surprinde și reține esența problemei de drept care justifică soluția adoptată, acesta fiind și cazul deciziei supuse controlului judiciar în prezentul recurs, care se sprijină pe trei argumente decisive ce constituie atât justificări ale soluției pronunțate, cât și contraargumente de înlăturare a apărărilor pârâților, după cum se va arăta în analiza celei de-a doua critici a recursului acestor părți și a recursului declarat de chematul în garanție.

Pentru aceste motive, cea dintâi critică a acestui recurs este apreciată ca fiind nefondată. Cea de-a doua critică a recursului declarat de pârâți s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut că decizia recurată contravine dezlegărilor obligatorii ale deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. La rândul său, recurentul chemat în garanței Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut că hotărârea atacată nesocotește decizia nr. 33/2008, cât și decizia nr. 53/2007, ambele pronunțate în soluționarea unor recursuri în interesul legii, prin care s-a statuat că Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun.

Dat fiind conținutul lor similar, în acest punct, cele două recursuri vor fi examinate în comun. Pentru a răspunde acestor critici, Înalta Curte are în vedere că cele trei argumente ce au fundamentat soluția instanței de apel au vizat următoarele chestiuni: a) respingerea unei acțiuni în revendicare ca inadmisibilă nu se regăsește în nicio prevedere expresă a legii; b) observând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., prin deciziile anterioare pronunțate în cauză, s-a constatat că acțiunea reclamanților nu e inadmisibilă față de dispozițiile legale incidente; c) referirea primei instanțe la un paragraf al deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu-i sprijină soluția, redarea acestuia fiind ruptă din context și nu reprezintă raționamentul juridic care să constituie temeiul respingerii acțiunii în revendicare de față ca inadmisibilă.

Înalta Curte apreciază că toate cele trei argumente ce sprijină decizia instanței de apel sunt corecte și că, dacă primul și ultimul dintre acestea au totuși o valoare relativă, fiind susceptibile de contraargumente, cel de-al doilea, privitor la încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către prima instanță în rejudecarea cauzei, este suficient și îndestulător în demonstrarea netemeiniciei oricărei critici de nelegalitate a hotărârii din apel care, constatând producerea acestei încălcări de către judecătorul fondului, a sancționat această încălcare prin desființarea sentinței și prin trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Astfel, se reține că în cea dintâi etapă procesuală de soluționare a cauzei, acțiunea reclamanților a fost respinsă ca inadmisibilă, considerându-se că prin promovarea ei au fost nesocotite principiile de drept „electa una via non datur recursus ad alteram” și „specialia generalibus derogant”, în contextul în care s-a reținut că pentru același imobil reclamanții formulaseră și notificare în baza Legii nr. 10/2001, încă nesoluționată, și că aceștia nu obținuseră până la acea dată constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobil.

Această soluție a fost desființată în apel, reținându-se că atât C.E.D.O., în jurisprudența legată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 în cauzele împotriva României, dar și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, asupra incidenței căreia în cauză s-a statuat în sens pozitiv, recunosc admisibilitatea acțiunilor în revendicare de drept comun introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu condiția de a fi avut în vedere mecanismul legii speciale.

Prin decizia nr. 3332 din 28 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce a soluționat recursul la hotărârea instanței de apel, s-a reținut că prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a tranșat atât problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, cât și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recunoscându-se prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală și a Convenției Europene a Drepturilor Omului în raport cu legea specială (Legea nr. 10/2001), în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între normele europene și cele cuprinse în legea specială internă.

Cu referire la cazul dedus judecății, s-a arătat că prima instanță a aplicat decizia în interesul legii numai din perspectiva primei probleme pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin decizia nr. 33/2008, ignorând în mod nelegal celelalte aspecte ce au conturat a doua problemă dezlegată și în rezolvarea unitară a căreia, instanța supremă a îndrumat, prin decizia în interesul legii, în sensul necesității determinării, printr-o analiză în concret a fiecărei cauze, dacă acea cale a legii speciale este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant, neputându-se aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, fiind posibil cu reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru aceasta este însă necesar a i se asigura accesul la justiție. Răspunzând criticilor recurenților-pârâți care au invocat, la rândul lor necesitatea de a fi protejați în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 și necesitatea respectării efectelor decurgând din aplicarea art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, instanța de recurs a trimis, de asemenea, la dezlegările obligatorii ale deciziei nr. 33/2008 prin care s-a statuat că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului. Instanța de recurs a mai stabilit că toate aceste îndrumări obligă instanța de trimitere să analizeze aspectele invocate în susținerea valabilității titlului opus de părți, cu respectarea dezlegărilor date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Nesocotind toate aceste dezlegări în drept și îndrumări necesare de urmat în rejudecarea pricinii, Tribunalul București, sub motivul aparent al unei modificări în situația juridică a părților existentă în cursul celei dintâi etape procesuale de soluționare a cauzei (finalizată cu infirmarea respingerii ca inadmisibile a acțiunii în revendicare), date de pronunțarea sentinței civile nr. 735 din 27 mai 2009 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă, a respins ca inadmisibilă, pentru a doua oară aceeași cerere de chemare în judecată.

Înalta Curte mai constată că întocmai ca și în precedenta sentință de respingere ca inadmisibilă a acțiunii (din cel dintâi ciclu procesual de soluționare a litigiului), argumentele instanței s-au întemeiat pe necesitatea de a respecta principiul „specialia generalibus derogant”, la a cărui încălcare s-a considerat că s-ar ajunge dacă s-ar admite judecarea revendicării întemeiate pe dreptul comun, în condițiile în care reclamanților li s-a recunoscut și acordat un drept la reparație pentru același imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin sentința civilă nr. 735 din 27 mai 2009 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă.

Instanța de recurs apreciază ca fiind greșit argumentul tribunalului pentru care acesta s-a considerat îndreptățit să se abată de la îndrumările și dezlegările în drept, obligatorii, care i-au fost date prin hotărârile pronunțate în căile de atac din primul ciclu procesual al cauzei, care i se impuneau cu forța dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a căror încălcare a avut loc în acest fel, întrucât situația juridică a părților existentă în cea dintâi etapă de soluționare a cauzei nu a fost în mod real și efectiv modificată ca urmare a recunoașterii în favoarea reclamanților a unui drept de a primi măsuri reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 pentru cele 4 apartamente vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 și care constituie obiectul material al litigiului pendinte.

Atâta timp cât nu s-a dovedit că reclamanții au fost în mod efectiv despăgubiți, rămâne mai departe de actualitate în cauză problematica dezlegată prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a cărei soluționare a fost dată prin cel de-al patrulea alineat al dispozitivului deciziei menționate, și a cărei explicare se regăsește în considerentele aceleiași hotărâri, pentru aplicarea căreia în prezenta cauză a dispus și decizia de recurs nr. 3332 din 28 mai 2010. Înalta Curte mai reține, ca și în precedenta decizie de recurs pronunțată în prezenta cauză (nr. 3332 din 28 mai 2010), că prin soluția adoptată în rejudecare, prima instanță nu a făcut decât să persiste în greșeala de a aplica decizia nr. 33/2008 numai din perspectiva primei probleme dezlegate, cea a raportului dintre legea specială și dreptul comun, C. civ., care ar fi fost singura incidentă în speță în măsura în care, eventual, acțiunea în revendicare ar fi fost introdusă împotriva Municipiului București, adică împotriva acelui subiect care, în calificarea Legii nr. 10/2001, ar fi avut rolul de unitate deținătoare.

Cum acțiunea în revendicare a fost îndreptată împotriva terților dobânditori ai bunului înstrăinat, pentru a înfăptui o judecată care să dea expresie dezlegărilor și îndrumărilor obligatorii din decizia nr. 33/2008, prin luarea în considerare a drepturilor și apărărilor tuturor părților cu interese contrarii, instanța de rejudecare trebuie să aplice la cazul concret dezlegările ce au fost date de instanța supremă, corespunzător celei de-a doua problematici a deciziei de recurs în interesul legii. Pentru considerentele arătate, o soluție menită să protejeze regula „specialia generalibus derogant”, lipsită de relevanță în raport de analiza pe care o reclamă drepturile și interesele părților în concurs, nu poate fi văzută ca fiind corectă la cazul concret, chiar dacă, aparent, aceasta se sprijină pe aceeași deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Întrucât, în lipsa unui motiv real și serios, instanța de rejudecare a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., după cum în mod corect a reținut instanța de apel, Înalta Curte va respinge recursurile declarate ca nefondate, urmând ca la refacerea judecății să fie avute în vedere dezlegările în drept date prin decizia nr. 3332 din 28 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții T.E., C.G., T.D., T.V., P.A. , C.S.C., C.R.C. și de chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentant de Direcția Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 224/A din 7 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2014.