ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1611/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1611/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5 decembrie

2006 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții R.S. și R.R.

au solicitat, în temeiul

dispozițiilor art. 1337 și art.

1341 C. civ. și Legii nr. 10/2001,

în contradictoriu cu pârâții T.E., C.G.,

P.A., T.N., obligarea pârâților să le lase în deplina proprietate și liniștită posesie

apartamentele situate în imobilul din București, str. V., sector 2, împreună cu

cota indiviză corespunzătoare fiecăruia dintre acestea din părțile comune ale construcției

și din terenul situat sub construcție, respectiv: apartamentul nr. X, dobândit de

pârâta T.E. prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996, apartamentul

nr. Y, dobândit de pârâtul C.G. prin contractul de vânzare-cumpărare din 16

decembrie 1996, apartamentul nr. Z, dobândit de pârâtul P.A. prin contractul de

vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997 și apartamentul nr. Q, dobândit de pârâta

T.N. prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997, cu obligarea pârâților

la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecata

din 19 februarie 2007, pârâții C.G., C.R.C. și C.S.C. (aceștia, ca succesori în

drepturi ai numitei C.T.D., parte în contractul de vânzare-cumpărare din 16

decembrie 1996) T.E., P.A. și T.N., au formulat întâmpinare, cerere reconvențională

și cerere de chemare în garanție împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând, în principal, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare;

în cazul admiterii acțiunii, obligarea chematului în garanție Statul Român la restituirea,

către fiecare dintre aceștia, a valorii actualizate a prețurilor achitate pentru

cumpărarea apartamentelor revendicate, obligarea chematului în garanție Statul Român

și a reclamanților-pârâți, în solidar, la plata valorii actualizate a îmbunătățirilor

aduse apartamentelor, după cumpărarea lor și acordarea unui drept de retenție asupra

apartamentelor, până la achitarea integrală a valorii actualizate a îmbunătățirilor,

cu cheltuieli de judecată.

Pârâții au invocat excepția

lipsei calității procesuale active, arătând ca reclamanții nu au făcut dovada identității

dintre autorul lor, R.H. decedat la 10 ianuarie 1967 și numitul R.H.H., fostul proprietar

al apartamentelor revendicate, la care face referire extractul de naștere din 1899

al Primăriei București.

Pârâții au invocat și

excepția inadmisibilității acțiunii potrivit principiului electa una via prevăzut

de Legea nr. 10/2001, raportat la împrejurarea că reclamanții au optat pentru aplicarea

prevederilor Legii speciale nr. 10/2001, solicitând Municipiului București, prin

notificarea înregistrată la Primăria acestuia din 19 iulie 2001, acordarea măsurilor

reparatorii prevăzute de respectiva lege.

La termenul de judecată

din data de 14 mai 2007, tribunalul a admis excepția de netimbrare a capătului de

cerere din cererea reconvențională privind acordarea dreptului de retenție.

Prin sentința nr. 1350

din 5 noiembrie 2007, Tribunalul București a declinat competența de soluționare

a cauzei către Judecătoria sector 2, reținând că acțiunea dedusă judecății conține

patru cereri principale distincte, prin care se revendică de la mai mulți pârâți

distincți patru apartamente diferite, valoarea obiectului fiecărei astfel de cereri

nedepășind pragul de 500.000 RON, aspect față de care s-a apreciat că revine judecătoriei

competența de soluționare a cauzei în primă instanță.

La rândul său, Judecătoria

sector 2 București, a pronunțat sentința civilă nr. 1927 din 29 februarie 2008,

de declinare a competenței de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului, apreciind

că valoarea imobilelor deduse judecății se situează peste plafonul valoric menționat

de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care atrage competența de

soluționare a cauzei în primă instanță în fața tribunalului, iar prin sentința

nr. 30 din 17 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București în regulator

de competență, s-a stabilit ca Tribunalului București îi revine competența în soluționarea

prezentei cereri.

Prin sentința nr. 1891

din 17 decembrie 2008 Tribunalul București a respins acțiunea principală, ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut, în esență, că, față de prevederile art. 137 alin. (1)

C. proc. civ., analizarea acestei excepții face de prisos cercetarea aspectelor

legate de dovedirea calității procesuale active sau a celorlalte apărări formulate

de pârâți în subsidiar.

În acest sens, tribunalul

a reținut că reclamanții au formulat atât acțiunea în revendicare întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari

ai imobilului în litigiu preluat abuziv, în contradictoriu cu pârâții (foști chiriași)

care au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995, cât și notificarea din 19

iulie 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001, încă nesoluționată, situație ce ar putea

conduce la o dublă reparație, ceea ce este inadmisibil, fiind, totodată, încălcat

și principiul specialia generalibus derogant conform căruia legea specială înlătură

calea dreptului comun.

Tribunalul a apreciat

că, formulând în aceste condiții acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun,

reclamanții încalcă principiul de drept electa una via non datur recursus ad alteram,

deschizându-și calea pentru o dublă reparație, ceea ce este inadmisibil.

Așa cum a decis deja Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008,

pronunțată în recurs în interesul legii și obligatorie pentru toate instanțele,

„concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale”, iar „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială

(Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată

pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice”. De asemenea, câtă vreme raporturile

dintre foștii proprietari și chiriașii cumpărători sunt reglementate în Legea

nr. 10/2001 în sensul că foștii proprietari pot obține restituirea în natură și

a imobilelor înstrăinate doar dacă obțin în prealabil anularea contractelor de vânzare-cumpărare,

în caz contrar, dreptul de proprietate al chiriașului cumpărător fiind definitiv

consolidat și protejat, conform art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar cum în speță, reclamanții nu au obținut

această constatare a nulității, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai poate

fi primită, căci ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților și ar cauza

o instabilitate nejustificată a raporturilor juridice.

Nu s-a putut reține că,

suprimându-se calea acțiunii de drept comun, s-ar suprima accesul liber la justiție

și la un proces echitabil (așa cum pretind reclamanții), câtă vreme legea specială

instituie controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la

două instanțe de fond și una de recurs, în condițiile art. 21 alin. (1) și alin.

(3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului. Tribunalul a înlăturat și argumentul reclamanților în sensul inaplicabilității

deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pe motiv că nu ar fi fost încă semnată de toți

judecătorii și publicată în M. Of., întrucât decizia dată în recurs în interesul

legii, este definitivă și obligatorie de la data pronunțării sale, conform art.

329 alin. ultim, dată la care dispozitivul care dezleagă problema de drept este

semnat de toți judecătorii care au participat la judecată, fiind o hotărâre judecătorească.

C. proc. civ. și legea specială (Lega nr. 304/2004) nu prevăd condiția publicării

în M. Of., a acestor decizii sau a vreunei alte hotărâri judecătorești.

Prin decizia civilă

nr. 458/A din 5 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamanților împotriva sentinței

mai sus arătate și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, că acțiunea în revendicare introdusă după

apariția Legii nr. 10/2001 nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă în situațiile în

care mecanismul alternativ oferit de legea specială nu este unul care să funcționeze

efectiv, adică să conducă la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri

rezonabile într-un interval suficient de scurt.

Soluția instanței de apel

a fost întemeiată și pe dezlegările de principiu regăsite în decizia 33/2008, reținându-se

că atât instanța de contencios european, dar și instanța supremă română au recunoscut

admisibilitatea introducerii unei astfel de acțiuni în revendicare de drept comun.

Prin decizia nr. 3332

din 28 mai 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul pârâților persoane fizice împotriva

deciziei anterior menționate, reținând că în cauză s-a făcut o corectă aplicare

a deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Tribunalului București la data de 5 octombrie 2010.

La data de 10

decembrie 2010, pârâții T.E., T.D., T.V., P.A., C.R.C. au formulat cerere de chemare

în garanție, a Primăriei Municipiului București și SC F. SA pentru a fi obligate

la restituirea valorii de circulație a apartamentelor dobândite în baza contractelor

de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996, din 16 decembrie 1996, din 20

ianuarie 1997 și din 20 ianuarie 1997.

Prin sentința civilă

nr. 950 din 27 aprilie 2012 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins,

ca inadmisibilă, acțiunea reclamanților, a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională

formulată de pârâții T.E., C.G., C.S.C., T.N.-decedat, T.D., T.V., P.A. și C.R.C.,

a respins capătul de cerere al cererii de chemare în garanție privind valoarea actualizată

a îmbunătățirilor, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate

de procesuală și, pe cale de consecință, a respins, ca neîntemeiate celelalte pretenții

formulate pe calea cererii de chemare în garanție.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut că prin sentința nr. 735 din 27 mai 2009 pronunțată de Tribunalul

București și rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte

de Casație și Justiție prin decizia nr. 5826 din 4 noiembrie 2010, reclamanților

din prezenta cauză le-a fost admisă cererea de obligare a pârâtului Municipiul București,

prin Primar General, să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului situat

în București, str. V., sector 2, care nu a făcut obiectul înstrăinării în baza Legii

nr. 112/1995, iar în ceea ce privește cele patru apartamente pentru care dreptul

de proprietate s-a transmis prin contractele de vânzare-cumpărare din 20

ianuarie 1997, din 16 decembrie 1996, din 19 decembrie 1996 și din 20 ianuarie 1997,

instanța a dispus obligarea aceluiași pârât să emită dispoziție pentru acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent.

Față de această situație,

tribunalul a constatat că în beneficiul reclamanților se naște cel puțin o speranță

legitimă în recunoașterea calității cerute de art. 3 Legea nr. 10/2001, sens în

care excepția lipsei calității procesuale active nu se justifică.

Referitor la fondul pretențiilor,

soluția decurge din considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție

în deciziile nr. 33/2008 și nr. 27/2011 pronunțate în recursuri în interesul legii,

respectiv, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs

cu acesta. De altfel, reclamanții cunosc existența legii speciale, câtă vreme au

formulat notificarea din 19 iulie 2001 și au promovat cerere de chemare în judecată

în virtutea acestei legi speciale de reparație.

Față de considerentele

expuse prin sentința nr. 735 din 27 mai 2009 a Tribunalului București, irevocabilă

prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia

nr. 5826 din 4 noiembrie 2010, precum și soluția adoptată, instanța de fond a constatat,

contrar celor statuate prin decizia nr. 458 din 5 octombrie 2009 a Curții de Apel

București, că cel puțin în cazul reclamanților, mecanismul instituit de Legea

nr. 10/2001 nu este nici ineficace și nici iluzoriu în recunoașterea calității de

persoana îndreptățită, precum și a dreptului de proprietate.

Prin urmare, tribunalul

a reținut în integralitate inadmisibilitatea prezentei cereri principale, având

în vedere ca nu se face dovada respectării principiului specialia generalibus derogant,

și nici dovada respectării cerințelor de forma prevăzute de legea specială.

Față de soluția pronunțată

în cererea principală, apare ca evidentă și hotărârea pe cererea reconvențională

formulată de pârâți având ca obiect obligarea reclamanților la plata contravalorii

actualizate a îmbunătățirilor efectuate în cele patru imobile. Cum, potrivit

art. 119 C. proc. civ., prin cererea reconvențională pârâtul are posibilitatea de

a formula pretenții proprii în legătură cu cele ale reclamantului, văzând că în

pricina de față, pretenția reclamanților a fost respinsă, solicitarea pârâților

de obligare la plata contravalorii actualizate a îmbunătățirilor, devine neîntemeiată.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesual pasive invocate de chematul în garanție Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a constatat temeinicia acesteia față

de ambele pretenții deduse judecații. Cum calitatea procesual pasivă presupune examinarea

identității între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecații,

este evident că analizarea excepției este prioritară față de cercetarea pe fond

a pretențiilor formulate pe calea cererii de chemare în garanție.

În aceasta materie, legitimitatea

procesual pasivă este stabilită de lege. Cu referire la contravaloarea îmbunătățirilor

aduse unui imobil, legiuitorul a lămurit cadrul procesual pasiv într-o asemenea

cerere, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin cererea de chemare

în garanție formulată la data de 10 decembrie 2010, pârâții au chemat în judecată

Primăria municipiului București și SC F. SA, solicitând obligarea acestora la plata

contravalorii bunurilor imobile. Cum acțiunea în revendicare promovată de reclamanți

nu și-a realizat finalitatea, aceea de deposedare a pârâților de bunul imobil, cererea

acestora de restituire în patrimoniul lor a prețului plătit pentru achiziționarea

dreptului de proprietate asupra celor patru apartamente, respectiv, a prețului actualizat

în contradictoriu cu chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, este lipsita de temei juridic.

Împotriva acestei sentințe

au formulat apel reclamanții R.S., R.R., precum și pârâții C.S.C., C.R.C., T.D.,

P.A., C.G., T.E. și T.V.

Reclamanții au arătat,

în esență, că s-au reluat greșeli din primul ciclu procesual, că cererea de chemare

în judecată este admisibilă, existând practică judiciară în acest sens în dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului, că cererea este temeinică și în cauză

este incident art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâții au arătat că excepția

lipsei calității procesuale pasive este neîntemeiată, că trebuie plătit prețul reactualizat

de stat și că, urmare a respingerii cererii principale și cererea în garanție a

fost respinsă, dar nemotivat.

Prin decizia nr. 224/A

din 7 octombrie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile,

a desființat în tot sentința civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de fond.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în

revendicare contravine legii, neexistând un text legal expres conform căruia astfel

de acțiuni să fie respinse ca inadmisibile.

Instanța de apel a mai

reținut că motivarea privind „respingerea ca inadmisibilă a acțiunii de drept comun”

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră

sub incidența acestui act normativ, reprezintă o mențiune luată din

considerentele deciziei civile nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție dar care este scoasă din context și nu reprezintă raționamentul

juridic care să fundamenteze respingerea prezentei acțiuni ca „inadmisibilă”.

De asemenea, au fost avute

în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ. prin raportare la decizia care s-a

pronunțat în cauză și care a stabilit deja că acțiunea de față nu e inadmisibilă

față de dispozițiile legale incidente.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâții T.E., C.G., T.D., T.V., P.A., C.S.C., C.R.C., precum

și chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

C.G., T.D., T.V., P.A., C.S.C., C.R.C. au întemeiat recursul pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. și au formulat următoarele critici:

a) Hotărârea recurată

nu este motivată, această critică fiind raportată la împrejurarea că, în apel, instanța

a pus în discuția părților incidența dispozițiilor Legii nr. 165/2013 privind măsurile

pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, fără ca aspectele reținute

de aceasta să se regăsească în hotărârea pronunțată.

Motivarea lapidară a soluției

din apel, fără a indica rațiunile pentru care au fost înlăturate apărările pârâților,

echivalează cu lipsa motivării.

Instanța de apel nu a

analizat susținerile pârâților prin care aceștia au arătat că există temei de drept

pentru inadmisibilitatea acțiunii, respectiv, puterea de lucru judecat de care se

bucură sentința nr. 735/2010, dispozițiile Legii nr. 165/2013 și dispozițiile deciziei

în interesul legii nr. 33/2008.

b) Hotărârea instanței

de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv, a deciziei în interesul

legii nr. 33/2008, întrucât instanța de fond, respingând acțiunea în revendicare

ca inadmisibilă, s-a raportat, în mod corect, la efectele juridice ale sentinței

nr. 735 din 1 mai 2009, la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și la principiul priorității

legii speciale în concurs cu legea generală.

Astfel, în al doilea ciclu

procesual, instanța de fond a apreciat admisibilitatea cererii de chemare în judecată

raportat la puterea de lucru judecat a sentinței nr. 735/2010 și a avut în vedere

faptul că reclamanții au epuizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 obținând,

printr-un titlu irevocabil, reparația pentru imobilul pe care îl pretind în cadrul

prezentului litigiu.

garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a întemeiat recursul pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că în mod greșit instanța de

apel a reținut că acțiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, având în vedere

obiectul cererii, respectiv, prevederile dreptului comun, art. 480 C. civ., în condițiile

în care în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Această chestiune a fost

tranșată atât prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, dată în respectarea principiilor

Convenției Europene a Drepturilor Omului și obligatorie pentru instanțe, conform

căreia în materia acțiunilor întemeiate pe dreptul comun având ca obiect imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 concursul dintre

legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cât și prin

decizia în interesul legii nr. 53/2007, prin care s-a reținut că Legea nr. 10/2001

a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității

actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție,

a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc

prin norme de procedură cu caracter special.

Acest recurent a solicitat

și judecarea cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ.

Intimații-reclamanți nu

au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând recursurile

declarate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate în considerarea celor

ce urmează:

Cu referire la recursul

declarat de pârâți, se reține că cea dintâi critică a acestuia s-a întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocând lipsa oricărei referiri a instanței

de apel, în motivarea soluției sale, la incidența Legii nr. 165/2013 asupra judecării

cauzei, aspect pus în discuție de aceasta la termenul de judecată a litigiului,

motivarea lapidară și lipsa oricărei referiri în considerentele deciziei atacate

la susținerile lor, prin care indicau temeiurile de drept pentru reținerea inadmisibilității

acțiunii.

Critica este nefondată

întrucât respectarea exigențelor impuse prin dispozițiile art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ. cu privire la cuprinsul unei hotărâri judecătorești nu se analizează

prin raportare la chestiunile puse în discuția părților chiar din inițiativa instanței

și la măsura în care acestea se regăsesc în argumentele care îi justifică soluția

pe care o adoptă, ci la măsura în care soluția adoptată este motivată suficient

cât să permită cunoașterea de către părți a raționamentului și argumentelor avute

în vedere de judecător și cât să permită instanței superioare în grad exercitarea

controlului judiciar asupra acesteia.

Or, Înalta Curte constată

că decizia atacată pe calea prezentului recurs respectă aceste exigențe, fiind absolut

nerelevantă împrejurarea că motivarea soluției nu face nicio referire la aspectul

pus în discuția părților de către instanță, cu ocazia susținerii de către acestea

a concluziilor orale în apel, privitor la incidența Legii nr. 165/2013 în prezenta

procedură.

În virtutea rolului lor

activ, pe care sunt datori să îl manifeste în orice pricină, judecătorii pot, în

acord cu prevederile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., să pună în dezbaterea părților

orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere

sau în întâmpinare, nefiind obligatoriu ca aspectele puse în discuție să fie dintre

cele care și hotărăsc soarta litigiului, pentru a deduce de aici obligația instanței

de a se referi la acestea în considerentele hotărârii pe care o pronunță. Tot astfel,

este posibil ca în urma interpelării părților de către instanță și pe baza explicațiilor

oferite de acestea, instanța să se edifice și să depășească impedimentul ce a generat

nevoia punerii în discuție a unei anumite chestiuni.

Cât privește critica de

motivare lapidară și care nu se referă în nici un fel la apărările pârâților ce

au indicat argumente justificative ale inadmisibilității acțiunii în revendicare,

Înalta Curte apreciază că o hotărâre îndeplinește cerința de a fi motivată și atunci

când, fără a răspunde fiecărui argument invocat de părțile litigante, surprinde

și reține esența problemei de drept care justifică soluția adoptată, acesta fiind

și cazul deciziei supuse controlului judiciar în prezentul recurs, care se sprijină

pe trei argumente decisive ce constituie atât justificări ale soluției pronunțate,

cât și contraargumente de înlăturare a apărărilor pârâților, după cum se va arăta

în analiza celei de-a doua critici a recursului acestor părți și a recursului declarat

de chematul în garanție.

Pentru aceste motive,

cea dintâi critică a acestui recurs este apreciată ca fiind nefondată.

Cea de-a doua critică

a recursului declarat de pârâți s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și a susținut că decizia recurată contravine dezlegărilor obligatorii

ale deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. La rândul său,

recurentul chemat în garanței Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a

susținut că hotărârea atacată nesocotește decizia nr. 33/2008, cât și decizia

nr. 53/2007, ambele pronunțate în soluționarea unor recursuri în interesul legii,

prin care s-a statuat că Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii

la dreptul comun.

Dat fiind conținutul lor

similar, în acest punct, cele două recursuri vor fi examinate în comun.

Pentru a răspunde acestor

critici, Înalta Curte are în vedere că cele trei argumente ce au fundamentat soluția

instanței de apel au vizat următoarele chestiuni: a) respingerea unei acțiuni în

revendicare ca inadmisibilă nu se regăsește în nicio prevedere expresă a legii;

b) observând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., prin deciziile anterioare pronunțate

în cauză, s-a constatat că acțiunea reclamanților nu e inadmisibilă față de dispozițiile

legale incidente; c) referirea primei instanțe la un paragraf al deciziei nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu-i sprijină soluția, redarea acestuia fiind

ruptă din context și nu reprezintă raționamentul juridic care să constituie temeiul

respingerii acțiunii în revendicare de față ca inadmisibilă.

Înalta Curte apreciază

că toate cele trei argumente ce sprijină decizia instanței de apel sunt corecte

și că, dacă primul și ultimul dintre acestea au totuși o valoare relativă, fiind

susceptibile de contraargumente, cel de-al doilea, privitor la încălcarea dispozițiilor

art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către prima instanță în rejudecarea cauzei,

este suficient și îndestulător în demonstrarea netemeiniciei oricărei critici de

nelegalitate a hotărârii din apel care, constatând producerea acestei încălcări

de către judecătorul fondului, a sancționat această încălcare prin desființarea

sentinței și prin trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Astfel, se reține că în

cea dintâi etapă procesuală de soluționare a cauzei, acțiunea reclamanților a fost

respinsă ca inadmisibilă, considerându-se că prin promovarea ei au fost nesocotite

principiile de drept „electa una via non datur recursus ad alteram” și „specialia

generalibus derogant”, în contextul în care s-a reținut că pentru același imobil

reclamanții formulaseră și notificare în baza Legii nr. 10/2001, încă nesoluționată,

și că aceștia nu obținuseră până la acea dată constatarea nulității absolute a contractelor

de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobil.

Această soluție a fost

desființată în apel, reținându-se că atât C.E.D.O., în jurisprudența legată de aplicarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 în cauzele împotriva României, dar și decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, asupra incidenței căreia în cauză s-a statuat

în sens pozitiv, recunosc admisibilitatea acțiunilor în revendicare de drept comun

introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu condiția de a fi avut

în vedere mecanismul legii speciale.

Prin decizia nr. 3332

din 28 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce a soluționat recursul

la hotărârea instanței de apel, s-a reținut că prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a tranșat atât problema raportului dintre Legea

nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, cât și cea a raportului

dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recunoscându-se

prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală și a Convenției Europene

a Drepturilor Omului în raport cu legea specială (Legea nr. 10/2001), în cazul în

care sunt sesizate neconcordanțe între normele europene și cele cuprinse în legea

specială internă.

Cu referire la cazul dedus

judecății, s-a arătat că prima instanță a aplicat decizia în interesul legii numai

din perspectiva primei probleme pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin decizia

nr. 33/2008, ignorând în mod nelegal celelalte aspecte ce au conturat a doua problemă

dezlegată și în rezolvarea unitară a căreia, instanța supremă a îndrumat, prin decizia

în interesul legii, în sensul necesității determinării, printr-o analiză în concret

a fiecărei cauze, dacă acea cale a legii speciale este sau nu una efectivă pentru

valorificarea dreptului pretins de reclamant, neputându-se aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea

în revendicare, fiind posibil cu reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala,

la rândul său de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului. Pentru aceasta este însă necesar a i se asigura

accesul la justiție.

Răspunzând criticilor

recurenților-pârâți care au invocat, la rândul lor necesitatea de a fi protejați

în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 și necesitatea respectării efectelor decurgând

din aplicarea art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, instanța de recurs a trimis,

de asemenea, la dezlegările obligatorii ale deciziei nr. 33/2008 prin care s-a statuat

că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei,

în ce măsură legea internă în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci

când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice

pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun

în sensul Convenției, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut

dreptul de a păstra imobilul, o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile

legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea

în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună credință poate fi admisă fără

despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.

Instanța de recurs a mai

stabilit că toate aceste îndrumări obligă instanța de trimitere să analizeze aspectele

invocate în susținerea valabilității titlului opus de părți, cu respectarea dezlegărilor

date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Nesocotind toate aceste

dezlegări în drept și îndrumări necesare de urmat în rejudecarea pricinii, Tribunalul

București, sub motivul aparent al unei modificări în situația juridică a părților

existentă în cursul celei dintâi etape procesuale de soluționare a cauzei (finalizată

cu infirmarea respingerii ca inadmisibile a acțiunii în revendicare), date de pronunțarea

sentinței civile nr. 735 din 27 mai 2009 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă,

a respins ca inadmisibilă, pentru a doua oară aceeași cerere de chemare în judecată.

Înalta Curte mai constată

că întocmai ca și în precedenta sentință de respingere ca inadmisibilă a acțiunii

(din cel dintâi ciclu procesual de soluționare a litigiului), argumentele instanței

s-au întemeiat pe necesitatea de a respecta principiul „specialia generalibus derogant”,

la a cărui încălcare s-a considerat că s-ar ajunge dacă s-ar admite judecarea revendicării

întemeiate pe dreptul comun, în condițiile în care reclamanților li s-a recunoscut

și acordat un drept la reparație pentru același imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001,

prin sentința civilă nr. 735 din 27 mai 2009 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă.

Instanța de recurs apreciază

ca fiind greșit argumentul tribunalului pentru care acesta s-a considerat îndreptățit

să se abată de la îndrumările și dezlegările în drept, obligatorii, care i-au fost

date prin hotărârile pronunțate în căile de atac din primul ciclu procesual al cauzei,

care i se impuneau cu forța dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a căror

încălcare a avut loc în acest fel, întrucât situația juridică a părților existentă

în cea dintâi etapă de soluționare a cauzei nu a fost în mod real și efectiv modificată

ca urmare a recunoașterii în favoarea reclamanților a unui drept de a primi măsuri

reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 pentru cele 4 apartamente

vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 și care constituie obiectul material al litigiului

pendinte.

Atâta timp cât nu s-a

dovedit că reclamanții au fost în mod efectiv despăgubiți, rămâne mai departe de

actualitate în cauză problematica dezlegată prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, a cărei soluționare a fost dată prin cel de-al patrulea alineat

al dispozitivului deciziei menționate, și a cărei explicare se regăsește în considerentele

aceleiași hotărâri, pentru aplicarea căreia în prezenta cauză a dispus și decizia

de recurs nr. 3332 din 28 mai 2010.

Înalta Curte mai reține,

ca și în precedenta decizie de recurs pronunțată în prezenta cauză (nr. 3332

din 28 mai 2010), că prin soluția adoptată în rejudecare, prima instanță nu a făcut

decât să persiste în greșeala de a aplica decizia nr. 33/2008 numai din perspectiva

primei probleme dezlegate, cea a raportului dintre legea specială și dreptul comun,

C. civ., care ar fi fost singura incidentă în speță în măsura în care, eventual,

acțiunea în revendicare ar fi fost introdusă împotriva Municipiului București, adică

împotriva acelui subiect care, în calificarea Legii nr. 10/2001, ar fi avut rolul

de unitate deținătoare.

Cum acțiunea în revendicare

a fost îndreptată împotriva terților dobânditori ai bunului înstrăinat, pentru a

înfăptui o judecată care să dea expresie dezlegărilor și îndrumărilor obligatorii

din decizia nr. 33/2008, prin luarea în considerare a drepturilor și apărărilor

tuturor părților cu interese contrarii, instanța de rejudecare trebuie să aplice

la cazul concret dezlegările ce au fost date de instanța supremă, corespunzător

celei de-a doua problematici a deciziei de recurs în interesul legii.

Pentru considerentele

arătate, o soluție menită să protejeze regula „specialia generalibus derogant”,

lipsită de relevanță în raport de analiza pe care o reclamă drepturile și interesele

părților în concurs, nu poate fi văzută ca fiind corectă la cazul concret, chiar

dacă, aparent, aceasta se sprijină pe aceeași deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Întrucât, în lipsa unui

motiv real și serios, instanța de rejudecare a încălcat dispozițiile art. 315

alin. (1) C. proc. civ., după cum în mod corect a reținut instanța de apel, Înalta

Curte va respinge recursurile declarate ca nefondate, urmând ca la refacerea judecății

să fie avute în vedere dezlegările în drept date prin decizia nr. 3332 din 28

mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de pârâții T.E.,

C.G., T.D.,

T.V., P.A.

, C.S.C., C.R.C.

și de chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentant

de Direcția Regională a Finanțelor Publice București,

împotriva deciziei

nr. 224/A din 7 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 mai 2014.