ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7928/2011

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea introductivă la instanță

(formulată la data de 4 noiembrie 2008) apelanta-reclamantă S.C. I. S.A.

București, prin reprezentanții legali, a solicitat în contradictoriu cu pârâții

Municipiul Iași – prin Primar, H.L. și H.B.R., ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate nulitatea absolută parțială a Dispoziției primarului

Municipiului Iași din 26 octombrie 2005, respectiv nulitatea art. 4 al

acesteia.

Prin dispoziția

contestată le-a fost respinsă pârâților H.L. și H.B.R., cererea privind

acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru

imobilul construcție demolată din Iași, cu motivarea că Legea nr. 10/2001 nu

prevede posibilitatea acordării unor astfel de despăgubiri, în cazul în care nu

mai este posibilă restituirea în natură.

Prin aceeași

dispoziție (la art. 3) s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Legii

speciale nr. 247/2005 iar la art. 4 s-a direcționat notificarea spre competentă

soluționare către S.C. I. S.A., în calitate de unitate deținătoare.

Prin Sentința civilă

nr. 1473 din 28 iunie 2010 Tribunalul Iași a respins cererea formulată de

reclamanta I. S.A. București în contradictoriu cu pârâții Municipiul Iași și

H.L. și H.B.R. și a obligat reclamanta să plătească pârâților H. suma de 400

RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Iași,

secția civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamantă, a

respins calea de atac, ca nefondată, prin Decizia nr. 2 din 7 ianuarie 2011

pentru considerentele ce urmează:

La data de 16

septembrie 2005, anterior emiterii Dispoziției din 26 octombrie 2005, petenții

H.L. și H.B.R. au solicitat reclamantei S.C. I. S.A. așa cum rezultă din

notificarea înregistrată la data 16 septembrie 2005 la Biroul Executorului

Judecătoresc R.I.C., restituirea în natură a terenului pe care nu s-au edificat

construcții situat în Iași și bunuri în compensare pentru restul terenului

ocupat.

Este adevărat că prin

Sentința civilă nr. 1695 din 19 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția

a III-a civilă, a fost respinsă contestația petenților H. împotriva Deciziei

nr. 4781 din 2 noiembrie 2005 a Consiliului de Administrație al S.C. I. S.A.

(sentință împotriva căreia petenții nu au formulat cale de atac) însă în

considerentele acesteia se reține cu autoritate de lucru judecat că notificarea

acestora în privința terenului rămas liber nu a fost soluționată până în

prezent, prevederile pct. 4 din Decizia nr. 3430/2005 referitoare la

direcționarea notificării spre competentă soluționare către S.C. I. S.A.,

rămânând neschimbate, acestea vizând potrivit notificării și mențiunilor din

dispoziție terenul situat în Iași.

În aceste condiții în

mod corect Tribunalul Iași a reținut că nu poate fi primită cererea apelantei

privind constatarea nulității absolute parțiale a art. 4 al Dispoziției din 26

octombrie 2005, atât timp cât nu se află în situația nerespectării, la emiterea

acesteia a unor norme care ocrotesc un interes general, ci a unor norme

edictate în interesul notificatorilor. Ori a proceda astfel, ar însemna, așa

cum pe larg constată prima instanță a da dovadă de un formalism excesiv care nu

ar avea altă finalitate decât aceea de a încetini, în mod nejustificat

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a deturna fondurile acesteia de la

scopul său reparator.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 3, 7 și 9

C. proc. civ. solicitând în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei

spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea acțiunii formulate.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. se

arată că instanța competentă material să soluționeze acțiunea este judecătoria

întrucât reclamanta are calitatea de terț față de dispoziția emisă de unitatea

deținătoare, nefiind aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (3

7

) din

Legea nr. 10/2001.

O altă critică,

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. se referă la

împrejurarea că în compunerea completului de judecată au intrat aceeași

judecători care au participat și în primul ciclul de judecată.

Se apreciază că

respingerea cererilor de abținere formulate de cele două judecătoare precum și

a cererii de recuzare întrunesc elementele prezumției de parțialitate a

judecătorilor, ceea ce atrage nulitatea deciziei.

Recurenta cu referire

la motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. au

apreciat greșit obiectul acțiunii întrucât nu s-a solicitat nulitatea absolută

a deciziei ci doar nulitatea parțială a acesteia.

Totodată se

învederează că instanțele erau obligate să se pronunțe asupra legalității

deciziei prin care a fost soluționată Notificarea nr. 189/2001 și nu asupra

Notificării din 2005, fiind ignorată autoritatea de lucru judecat a Sentinței

civile nr. 1695 din 19 decembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă. Prin această sentință a fost respinsă contestația

pârâților formulată împotriva Deciziei nr. 4781 din 2 noiembrie 2005 emisă ca

urmare a transmiterii Notificării din 2005.

Niciuna dintre

instanțele de fond nu au motivat soluția de respingere a acțiunii, soluția dată

de instanța de apel având grave lacune de ... juridice și logice.

Decizia emisă de

prima instanță încalcă Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 deoarece,

potrivit art. 28 din Legea nr. 10/2001 primăria era competentă să soluționeze

doar notificările prin care se cere restituirea în natură a bunului.

Intimații H. nu au

notificat recurenta în anul 2001 deoarece au solicitat prefectului județului

Iași acordarea de despăgubiri și nu restituirea în natură.

În aceste condiții

intimații puteau chema în judecată numai Statul român, și, pe cale de

consecință, obligarea recurentei de a soluționa notificarea este nelegală.

Înalta Curte,

analizând decizia prin prisma criticilor formulate, reține caracterul nefondat

al recursului pentru argumentele ce succed:

Primarul municipiului

Iași, prin Dispoziția din 26 octombrie 2005, constatând că, S.C. I. S.A. are

calitate de unitate deținătoare a terenului situat în Iași, obiect al

Notificării nr. 189/2001 formulate de H.L., H.B.R., a trimis notificare spre

competentă soluționare reclamantei.

Această transmitere

inserată la art. 4 din dispoziție a fost contestată de reclamantă prin cererea

de chemare în judecată.

Curtea de Apel Iași,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin Decizia nr. 70 din

12 februarie 2010 a statuat irevocabil asupra competenței materiale a instanței

abilitate de lege să soluționeze cererea de chemare în judecată formulată de

reclamantă, stabilind cu putere de lucru judecat că reclamanta are calitate de

unitate deținătoare a imobilului, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 competența de soluționare a pricinii revenind

în primă instanță tribunalului.

Recurenta, prin

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

reiterează criticile referitoare la necompetența materială a tribunalului cu

referire la calitatea ei de terț față de decizia a cărei nulitate absolută

parțială se solicită.

Critica nu poate fi

primită căci ar fi înfrântă puterea de lucru judecat, ce interzice reducerea în

fața instanțelor chestiuni litigioase deja soluționate, în speță instanța

competentă material să soluționeze litigiu.

Motivul de casare

prevăzut de pct. 1 al art. 304 C. proc. civ., în structura invocată de

recurentă, se referă la faptul că judecătorii nu aveau dreptul să facă parte

din complet pentru că erau incompatibili ori fusese admisă cererea de abținere

sau de recuzare.

În cauză, cererea de

recuzare formulată de reclamantă a fost respinsă prin încheierea din camera de

consiliu de la 17 noiembrie 2010.

Osebit de aceasta, în

primul ciclu procesual finalizat prin Decizia nr. 70/2010, judecătorii nu s-au

pronunțat asupra fondului cauzei pentru a deveni incidente dispozițiile art. 24

alin. (1) C. proc. civ., instanța pronunțându-se doar asupra competenței

materiale a instanței în soluționarea cauzei.

Dat fiind conținutul

hotărârii judecătorești pronunțate în recurs, imparțialitatea judecătorilor nu

a fost afectată, așa încât dreptul recurentei la un proces echitabil a fost pe

deplin respectat.

Recurenta invocă

încălcarea autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 1695 din 19

decembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Critica este

nefondată întrucât prin sentință s-a reținut că Notificarea din 16 septembrie

2005 a fost tardiv formulată precum și faptul că Notificarea nr. 189/2001

formulată de pârâții H. „nu a fost soluționată până în prezent, prevederile

pct. 4 din Decizia nr. 3430/2005 referitoare la direcționarea notificării spre

competentă soluționare către intimata S.C. I. S.A., rămânând neschimbate,

aceste vizând ... terenul situat în Iași.”.

Drept urmare excepția

autorității de lucru judecat invocat nu este incidentă în cauză câtă vreme nu

este întrunită tripla identitate de elemente cerută de legiuitor, existența a

două cazuri având același obiect, întemeiată pe aceeași cauză și între aceleași

părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.

Recurenta invocă

nelegalitatea deciziei și din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. susținând că decizia este nemotivată. Critica este de asemenea

nefondată, astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a procesului, instanța

de apel a respectat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul

de a arăta motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Susține recurenta că

primarul municipiului Iași nu avea calitatea de „redirecționa notificarea”,

obligația sa fiind aceea de a o transmite Secretariatului Comisiei Centrale în

conformitate cu Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Critica este vădit

nefondată câtă vreme competența de soluționare a unei notificări aparține

exclusiv unității deținătoare a bunului preluat abuziv conform art. 25 din

Legea nr. 10/2001.

Așa cum deja s-a

arătat, s-a statuat cu putere de lege că recurenta are calitate de unitate

deținătoare a terenului, acesteia revenindu-i obligația de a o soluționa

funcție de situația de fapt reținută în baza probatorilor administrate de

persoana îndreptățită.

Considerațiile

recurentei privind persoana juridică pe care intimații trebuiau să o cheme în

judecată pentru realizarea pretențiilor lor sunt fără semnificație juridică în

prezent cauza față de obiectul cererii de chemare în judecată formulat de

reclamantă: nulitatea parțială a Dispoziției primarului municipiului Iași din

26 octombrie 2001 cu privire la pct. 4.

Înalta Curte pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge recursul ca nefondat, reținând că motivele de recurs prevăzute

de pct. 1, 3, 7 și 9 ale art. 304 nu sunt incidente în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta S.C. I. S.A. împotriva Deciziei nr. 2 din 7

ianuarie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 noiembrie 2011.