ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 377/2011

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul K.A. a

chemat în judecată R.N.P.R., solicitând instanței ca în contradictoriu cu

aceasta să dispună suspendarea aplicării Deciziei nr. 366 din 4 mai 2009 emisă

de pârâtă, constatarea nulității absolute a acestei decizii, reîncadrarea

reclamantului pe postul deținut anterior și obligarea pârâtei la plata

drepturilor de natură salarială de la data desfacerii abuzive a contractului

individual de muncă și până la data reîncadrării în funcția deținută, precum și

plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că a fost angajat pe durată determinată până la

organizarea și susținerea concursului pentru ocuparea pe perioadă nedeterminată

a funcției de director tehnic în cadrul D.S. Sf. Gheorghe.

Contractul individual

de muncă a fost însă desfăcut prin decizia contestată, începând cu data de 4

mai 2009, prin încălcarea tuturor normelor juridice aplicabile.

Prin sentința civilă nr.

628 din 25 iunie 2009, Tribunalul Covasna a admis excepția necompetenței

materiale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov.

Astfel sesizată, prin

încheierea de la termenul din 29 martie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția

contencios administrativ și fiscal, a respins cererea reclamantului K.A., având

ca obiect suspendarea executării deciziei nr. 366 din 4 mai 2008, emisă de pârâtă.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut că în cauză nu au fost îndeplinite condițiile impuse

de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, sub aspectul

cazului bine justificat s-a reținut că reclamantul nu a invocat împrejurări

care să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ ci, acesta a enumerat în cuprinsul acțiunii toate motivele de

nelegalitate care în opinia sa pot conduce la anularea deciziei contestate.

Sub aspectul pagubei

iminente, s-a reținut că reclamantul nu a probat în vreun fel prejudiciul

material viitor și previzibil, inclusiv sub aspectul afectării traiului zilnic,

urmare a lipsirii de salariul aferent funcției deținute.

În condițiile art. 137

C. proc. civ., instanța a analizat cu prioritate excepția de inadmisibilitate a

acțiunii invocată de pârâta R.N.P.R., dispunând respingerea acesteia, reținând

că „chiar pârâta, prin decizia contestată, a arătat, la art. 2, că acest act

poate fi atacat în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanța

competentă de pe raza de domiciliu a contestatorului, fără a pretinde

realizarea procedurii prealabile”.

Pe fondul cauzei

instanța a reținut că din cuprinsul aspectelor de nelegalitate invocate de

reclamant, sunt dovedite cele privind încălcarea dreptului de preaviz și

nerespectarea datei de la care își produce efectele decizia de concediere.

S-a mai reținut că

instanța nu se poate substitui voinței angajatorului, în sensul prelungirii

contractului de muncă ulterior datei de 14 august 2009, dată la care contractul

de muncă al reclamantului, încheiat pe durată determinată, ar fi încetat de

drept, în condițiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 53/2003.

Împotriva încheierii

de ședință din 29 martie 2010 a formulat recurs reclamantul K.A., iar împotriva

sentinței nr. 86 din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta R.N.P.R.

Împotriva Încheierii

de ședință din 29 martie 2010 a declarat recurs reclamantul K.A. arătând, în

esență, că a făcut dovada atât a „cazului bine justificat”, cât și a „pagubei

iminente”, prin măsura luată de pârâtă fiind lipsit de mijloacele de

subzistență, de aceea se impune suspendarea deciziei nr. 366 din 4 mai 2009

emisă de R.N.P.

În recursul său,

pârâta R.N.P.R. a arătat, în esență, următoarele:

Instanța de fond a

pronunțat o soluție greșită, respingând excepția inadmisibilității acțiunii,

motivând cu aceea că nu i se poate crea reclamantului o situație mai grea prin

impunerea parcurgerii procedurii prealabile. Soluția instanței a fost dată cu încălcarea

legii, deoarece îndeplinirea procedurii prealabile este o condiție imperativ

prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, care nu a fost respectată de

reclamant.

În ceea ce privește

anularea Deciziei nr. 366 din 4 mai 2009, în mod greșit instanța de fond a

dispus anularea ei, întrucât această decizie a fost emisă pentru a transpune în

practică Hotărârea nr. 5/2009 a C.A.R.N.P.

De asemenea, este

criticabilă soluția instanței de fond și în privința reîncadrării reclamantului

pe postul deținut anterior, începând cu 4 mai 2009 și până la data de 14 august

2009.

Postul de director

tehnic de la D.S. Covasna a fost desființat la data de 4 mai 2009, astfel că hotărârea

instanței nu poate fi pusă în practică deoarece postul nu mai există din data

menționată și nu există nici în momentul de față.

Contrar celor

reținute de instanță, în speță, nu sunt incidente prevederile art. 82 alin. (1)

C. muncii, ci ale art. 56 lit. j) din același act normativ, conform cărora

contractul de muncă încheiat pe perioadă determinată încetează de drept la data

expirării termenului pentru care a fost încheiat.

Recursul declarat de

reclamant este tardiv.

Conform art. 14 alin.

(4) din Legea nr. 554/2004, termenul de declarare a recursului împotriva

hotărârile prin care se soluționează cererea de suspendare a executării actului

administrativ este de 5 zile de la comunicarea acestuia. În speță, încheierea

din 29 martie 2010 i-a fost comunicată reclamantului la data de 16 aprilie

2010, iar recursul a fost depus la poștă la data de 23 aprilie 2010, tardiv,

termenul calculat conform art. 101 C. proc. civ., expirând la 22 aprilie 2010.

Prin urmare, în condițiile

în care reclamantul a formulat recurs cu depășirea termenului legal, urmează ca

instanța de control judiciar să nu examineze motivele de recurs formulate de

acesta.

Recursul formulat de

pârâta R.N.P.R. este fondat.

Într-adevăr, în cauză

era obligatoriu parcurgerea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea

nr. 554/2004.

Sub acest aspect,

prima instanță în mod greșit a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 283

C. muncii, act normativ a cărui aplicare are caracter complementar în raport de

prevederile Legii nr. 188/1999, or, în speță, acest din urmă act normativ are

aplicabilitate deplină. Dispozițiile Codului muncii sunt incidente doar în

cazurile în care nu contravin dispozițiilor (prevederilor) specifice Statului

funcționarilor publici, care în situația de față impun în termeni categorici și

inderogabili respectarea termenelor și condițiilor reglementate de Legea nr. 554/2004.

Astfel, conform art. 58 alin. (1) din O.G. nr. 59/2000 personalului silvic, cum

este cazul reclamantului, i se aplică dispozițiile Legii nr. 188/1999. Acest

din urmă act normativ prevede în art. 106 alin. (1) că actul administrativ prin

care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu poate fi contestat la

instanța de contencios administrativ în condițiile și termenele prevăzute de

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Or, una din

condițiile de admisibilitate ale acțiunii în contencios administrativ, conform art.

7 din Legea nr. 554/2004, este parcurgerea procedurii administrativ prealabile.

Nerespectarea acestei condiții reprezintă un „fine de neprimire”, consecința

fiind respingerea acțiunii ca inadmisibilă. În speță, reclamantul, în pofida

prevederilor art. 7 din actul normativ precitat s-a adresat direct instanței de

judecată, ceea ce face ca acțiunea să fie inadmisibilă.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca tardiv,

recursul reclamantului împotriva Încheierii de ședință din 29 martie 2010.

Conform art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursul pârâtei și va modifica sentința atacată, în sensul că va

respinge ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul K.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv

formulat, recursul declarat de reclamantul K.A. împotriva încheierii de ședință

din 29 martie 2010, a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și

fiscal.

Admite recursul

declarat de pârâta R.N.P.R. împotriva sentinței civile nrt.86 din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică în tot

sentința atacată în sensul că respinge acțiunea ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2011.