ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5622/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 333 din 28 octombrie 2008, Tribunalul Bihor, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Tărău Adrian Nicolae împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei Finanțelor - actualmente Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și l-a obligat pe primul pârât la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei daune morale, precum și la plata sumei de 1.190 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Conform procesului-verbal din 19 aprilie 2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a dispus începerea urmăririi penale față de reclamant pentru săvârșirea infracțiunii de folosire de acte falsificate la autoritatea română, prevăzută și pedepsită de art. 178 – art. 179 din Legea nr. 141/1997.

Prin ordonanța din 20 aprilie 2001, același Parchet a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru o perioadă de 5 zile cu începere de la 20 aprilie 2001 și până la 24 aprilie 2001, fiind emis mandatul de arestare preventivă din 20 aprilie 2001. Ulterior, prin ordonanța din 22 aprilie 2001, parchetul a dispus revocarea mandatului de arestare preventivă, având în vedere actele medicale depuse la dosar, din care a rezultat că reclamantul suferă de defect congenital de sept interventricular, afecțiune pentru care a suferit mai multe internări în spital în ultimii ani. Prin ordonanța din 8 mai 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (D.I.I.C.O.T.) - Serviciul teritorial Oradea a dispus în temeiul art. 262 pct. 2 lit. a) raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) cu aplicarea art. 10 lit. d) C. proc.

pen. și art. 228 raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., neînceperea urmăririi penale față de reclamant, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 178 din Legea nr. 141/1997 și, respectiv, de art. 23 din Legea nr. 686/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 23 din Legea nr. 21/1999, deoarece faptelor le lipsește latura obiectivă. În concluzie, împotriva reclamantului a fost luată măsura arestării preventive pe o perioadă de 5 zile începând cu data de 20 aprilie 2001, măsură ce a fost revocată la data de 22 aprilie 2001, iar privarea de libertate a reclamantului a fost lipsită de temei legal, constituind o violare a dreptului fundamental la libertate ceea ce îl îndreptățește pe reclamant la despăgubiri morale pentru prejudiciul produs.

În drept, tribunalul a reținut aplicabilitatea art. 504 alin. (1) C. proc. pen. în legătură cu care, Curtea Constituțională prin decizia nr. 45/1998 a admis excepția de neconstituționalitate, constatând că prevederile legale menționate sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele strict prevăzute de text, cazurile în care Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare și, prin urmare, orice măsură preventivă luată în cursul unui proces penal, dacă se dovedește a fi fost luată nelegal și a generat un prejudiciu, acesta urmează a fi reparat. A mai avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. (5) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 11 din Constituția României.

La stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, Tribunalul a avut în vedere că pe durata privării de libertate reclamantul a suferit un infarct miocardic; că, urmare a arestării reclamantului, atât el cât și familia acestuia au avut de suferit atât din punct de vedere al sănătății, cât și al imaginii create în diferite publicații mass-media, care au folosit la adresa reclamantului termeni de genul „mafiot” și „bandit”. Tribunalul a avut în vedere și faptul că urmărirea penală a început față de reclamant la 19 aprilie 2002, iar soluția prin care s-au finalizat cercetările penale a fost emisă la data de 8 mai 2006. Nu s-a reținut susținerea reclamantului potrivit căreia din cauza situației create de arestare s-ar fi destrămat căsătoria acestuia, deoarece din cuprinsul sentinței nr. 10841/2002 a Judecătoriei Oradea, rezultă că la baza divorțului au stat alte motive.

Prin decizia civilă nr. 40 din 5 martie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelurile declarate de pârâți, a schimbat în parte sentința, a redus cuantumul daunelor morale la 20.000 lei, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva acesteia. Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a avut în vedre următoarele considerente: Din actele depuse la dosar, privitoare la modul în care s-a desfășurat cercetarea penală, rezultă că față de reclamant a fost luată măsura restrângerii libertății pentru 5 zile, care a fost revocată după două zile pentru motive medicale, acesta fiind privat de libertate timp de 2 zile, timp în care reclamantul s-a aflat în spital sub pază.

Având în vedere că ulterior față de reclamant s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 504 alin. (2), (3) C. proc. pen., iar măsura privării de libertate apare ca fiind nelegală, durata procedurilor încălcând art. 6 din C.E.D.O. Referitor la prejudiciul suferit de reclamant, curtea a arătat că nu există o dispoziție legală care să precizeze câtimea acestuia, instanțele având dreptul și obligația totodată de a proceda la o apreciere a cuantumului în funcție de probele administrate, tocmai pentru a nu ajunge la o situație excesivă, de acordare a unor sume foarte mari, comparativ cu consecințe produse asupra persoanei reclamantului ori familiei acestuia.

Din probele administrate reiese că, într-adevăr, reclamantul a avut probleme de ordin medical, care s-au agravat în urma privării de libertate, acesta suferind un infarct miocardic, iar mediatizarea măsurii luate față de reclamant a produs o traumă atât acestuia cât și familiei sale. În atare situație, curtea de apel a apreciat că față de durata perioadei în care reclamantul a fost efectiv privat de libertate și față de durata procedurilor, de peste 5 ani de zile, de trauma suferită de reclamant și familia sa, suma de 20.000 lei, este suficientă pentru repararea prejudiciului pentru a retrage reclamantului calitatea de victimă ca urmare a încălcării art. 5 și art. 6 din C.E.D.O., cu referire și la cauzele Dalban împotriva României, Vișan împotriva României, Pantea împotriva României și Bursuc împotriva României.

Curtea de Apel a înlăturat ca nerelevante susținerile reclamantului privitoare la cuantumul acordat în alte cauze, pentru alte măsuri restrictive de libertate, în alte situații decât cea în speță. Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâții. 1.Reclamantul a invocat în drept dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ. și a criticat decizia numai sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate de instanța de apel, pe care l-a considerat inechitabil. 2.Recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a invocat în drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a criticat decizia tot sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate pe care l-a considerat ca fiind exagerat.

Față de durata măsurii și de condițiile efective în care a fost executată aceasta, element de o importanță majoră în determinarea cuantumului daunelor, dar și de împrejurarea că derularea ulterioară a procesului penal a fost guvernată de o cauză licită, consideră că se impune diminuarea sumei de 20.000 lei, stabilită în sarcina statului. 3.Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., fără a structura și dezvolta separat cele două motive de recurs invocate. În motivarea cererii, recurentul susține că la situația de fapt reținută nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 C. proc.

pen., pentru mai multe considerente. Pe de o parte, recurentul susține că reclamantul nu a efectuat o detenție propriu-zisă, adică nu a fost încarcerat, ci a fost internat în spital. Dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu sunt aplicabile, deoarece în legătură cu reclamantul nu s-a dispus printr-o hotărâre definitivă achitarea. Nici dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. nu sunt aplicabile, deoarece față de reclamant s-a dispus neînceperea urmăririi penale în temeiul art. 262 pct. 2 lit. a) raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu aplicarea art. 10 lit. d) și nu în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j), condiție cerută în mod expres de prevederile art. 504 pct. 3 C. proc.

pen. În ceea ce privește cuantumul sumei solicitate, recurentul arată că, potrivit principiului reparării integrale a pagubei conform Codului civil, nu se pot acorda suma de bani nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit și transformării acestora într-un izvor de îmbogățite fără just temei. La stabilirea cuantumului, instanța trebuie să procedeze prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci având în vedere criterii ce rezultă din cazul concret dedus judecății bazat pe probe. În acest sens, reclamantul trebuia să producă un minim de argumente și de indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile sale nepatrimoniale ocrotite prin Constituție i-au fost afectate.

La dosar nu s-au depus întâmpinări. Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte a constatat următoarele: 1.Recursurile declarate de reclamant, de pârâtul Ministerul Public și criticile din recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice privitoare la cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului în apel nu pot fi primite, deoarece nu privesc niciun aspect de nelegaliate care să intre sub cenzura instanței de recurs. Astfel, niciunul din recurenți nu critică decizia sub aspectul încălcării sau aplicării greșite a legii la situația de fapt reținută și nici nu pretinde că la stabilirea acestei situații - privitoare la întinderea prejudiciului suferit de reclamant - s-ar fi avut în vedere ori, dimpotrivă, s-ar fi ignorat criteriile legale specifice acțiunii de față.

Argumentele privitoare la interpretarea probelor, la cuantumul acordat de instanțe în alte cauze cu același obiect, în raport de numărul zilelor de arest, la caracterul insuficient ori exagerat al sumei stabilite de instanța de apel privesc o eventuală netemeinicie a deciziei, care însă nu poate fi analizată de instanța de recurs. Interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt pe baza lor sunt atributul instanțelor de fond, iar recursul poate fi declarat în prezent doar pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Pentru aceste considerente și având în vedere că recurentul reclamant și recurentul-pârât Ministerul Public nu au formulat alte critici care să poată fi încadrate în dispozițiile textului de lege anterior menționat, Înalta Curte, în baza art. 312 și 306 C.pr.civ., a constatat nule cele două recursuri.

Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a contestat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., art. 504 alin. (2) C. proc. pen. și art. 998 – art. 999 C. civ., criticile încadrându-se în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cele ale art. 304 pct. 8 C. proc. civ. fiind doar formal indicate. Analizând aceste critici Înalta Curte a constatat următoarele: Instanța de apel și-a fundamentat hotărârea pe dispozițiile art. 504 alin. (2)-(3) C. proc. pen., substituind astfel motivarea primei instanțe referitoare la aplicabilitatea art. 504 alin. (1) C. proc. pen. Instanța de apel s-a referit și la dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ. - care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale - într-o motivare subsidiară, atunci când s-a referit la necesitatea reparării prejudiciului moral suferit de reclamant.

Art. 504 alin. (1) C. proc. pen. are în vedere situația persoanei care a fost condamnată definitiv și, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunțat în privința sa o hotărâre definitivă de achitare, ceea ce nu este cazul în speță. În schimb, reclamantul a fost arestat preventiv în cursul unui proces penal, situație care intră sub incidența art. 504 alin. (2) C. proc. pen., cu condiția ca arestarea să fi fost nelegală, iar nelegalitatea acestei măsuri se stabilește, conform art. 504 alin. (3) C. proc.

pen., prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j). Mandatul de arestare emis în baza ordonanței a fost revocat de același Parchet la data de 22 aprilie 2001, pentru motive medicale, în intervalul de timp menționat, reclamantul suferind un infarct miocardic. În atare situație, corect a reținut Curtea de Apel că arestarea reclamantului a fost nelegală și a recunoscut dreptul acestuia la despăgubiri.

În privința elementului obiectiv, esențial este gradul restrângerii libertății de deplasare și nu diferența de confort sau regimul de detenție (cauza Lavents contra Letoniei). Or, în speță, chiar dacă după arestare, ca urmare a infarctului miocardic suferit, reclamantul a fost internat la secția de cardiologie a Spitalului Județean Bihor, locul de detenție nefiind în acest caz un penitenciar sau arestul poliției, reclamantul s-a aflat într-un spațiu limitat și sub puterea unui mandat de arestare căruia nu i se putea sustrage, în sensul că nu putea decide conform propriei voințe dacă rămâne internat în spital și unde să se deplaseze în caz contrar. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc.

civ. Înalta Curte a respins recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca nefondat. Împotriva deciziei civile nr. 9172 din 9 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat contestație în anulare Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a susținut următoarele: Dezlegarea dată prin hotărârea judecătorească atacată cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea este rezultatul unei greșeli materiale, astfel: Se consideră că dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei civile nr. 40 din 5 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea este rezultatul unei erori materiale esențiale de ordin procedural cu privire la observarea, încadrarea conform art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. și examinarea motivelor de recurs formulate de procuror. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a constatat că pe această cale se formulează critici privitoare la cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului în apel care nu pot fi primite, deoarece nu privesc niciun aspect de nelegalitate care să intre sub cenzura instanței de recurs.

De asemenea, în pag.6 a considerentelor deciziei pronunțate, se arată că Ministerul Public „critică decizia sub aspectul încălcării sau aplicării greșite a legii la situația de fapt reținută și nici nu pretinde că la stabilirea acestei situații - privitoare la întinderea prejudiciului suferit de reclamant - s-ar fi avut în vedere ori, dimpotrivă, s-ar fi ignorat criteriile legale specifice acțiunii de față", iar „argumentele privitoare la interpretarea probelor, la cuantumul acordat de instanțe în alte cauze cu același obiect, în raport de numărul zilelor de arest, la caracterul insuficient ori exagerat al sumei stabilite de instanțe de apel privesc o eventuală netemeinicie a deciziei, care însă nu poate fi analizată de instanțe de recurs". Se arătă că în examinarea formală a motivelor de recurs invocate de procuror sub aspectul încadrării acestora în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 306 pct. 1-9 C. proc.

civ., instanța de control judiciar a omis să observe și să analizeze motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce constau într-o încălcare a dispozițiilor art. 505 alin. (1) din Codul de procedură care indică în mod limitativ criteriile legale pentru stabilirea întinderii reparației în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal. Așadar, instanța de control judiciar, constând nulitatea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a omis că observe acest motiv de nelegalitate, invocat expres și în termen legal și să examineze și aceste critici care, în esență, vizau modificarea deciziei instanței de apel.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., se va solicita admiterea contestației în anulare, desființarea deciziei nr. 9172 din 9 noiembrie 2009 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în dosarul nr. 4938/111/2007 și rejudecarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei civile nr. 40 din 5 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea. În drept se invocă art. 318 alin. (1) teza I și art. 319 C. proc. civ. Analizând contestația în anulare formulată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu poate fi primită pentru considerentele ce succed: Dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. prevăd condițiile în care poate fi promovată contestația în anulare, calea extraordinară de atac de retractare. Astfel, hotărârea instanței de recurs poate fi atacată cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare. În sensul textului citat, „greșeală materială” înseamnă greșeală de ordin procedural, de a asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșite. Astfel, trebuie să fie vorba de o greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată.

Legea are în vedere greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. Prin urmare, greșelile instanței de recurs, care deschis calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretarea dispozițiilor legale. Susținerile contestatorului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu se încadrează în aceste prevederi legale, astfel, dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă contestată, nu este rezultatul unei erori materiale esențiale de ordin procedural cu privire la observarea și încadrarea motivelor de recurs conform art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. Criticile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea au vizat cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului în apel, apreciate de instanța de recurs ca neprivind nici un aspecte de nelegalitate care să intre sub cenzura instanței. Aprecierea de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 318 C. proc. civ., nefiind o „greșeală materială”, ca de altfel, nici susținerea Ministerului Public că motivele de recurs au fost formal examinate sub aspectul încadrării acestora în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 306 pct. 1-9 C. proc. civ., nefiind analizat motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce constau în încălcarea dispozițiilor art. 505 C. proc.

pen. Înlăturând susținerile recurentului Ministerul Public privind cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului, apreciate de Înalta Curte de Casație și Justiție ca neputând fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., instanța de recurs nu a săvârșit nicio greșeală materială în sensul art. 318 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, se va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 9172 din 9 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de către contestatorul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 9172 din 9 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2010.