ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5622/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5622/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 333 din 28 octombrie

2008, Tribunalul Bihor, secția civilă, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantul Tărău Adrian Nicolae împotriva

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei Finanțelor - actualmente

Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Bihor și a pârâtului Parchetul de

pe lângă Tribunalul Bihor și l-a obligat pe primul pârât la plata

către reclamant a sumei de 50.000 lei daune morale, precum și la plata

sumei de 1.190 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Conform procesului-verbal din 19

aprilie 2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a dispus începerea

urmăririi penale față de reclamant pentru săvârșirea

infracțiunii de folosire de acte falsificate la autoritatea română, prevăzută

și pedepsită de art. 178 – art. 179 din Legea nr. 141/1997.

Prin ordonanța din 20 aprilie

2001, același Parchet a dispus arestarea preventivă a reclamantului

pentru o perioadă de 5 zile cu începere de la 20 aprilie 2001 și

până la 24 aprilie 2001, fiind emis mandatul de arestare preventivă

din 20 aprilie 2001.

Ulterior, prin ordonanța din 22

aprilie 2001, parchetul a dispus revocarea mandatului de arestare

preventivă, având în vedere actele medicale depuse la dosar, din care a

rezultat că reclamantul suferă de defect congenital de sept

interventricular, afecțiune pentru care a suferit mai multe internări

în spital în ultimii ani.

Prin ordonanța din 8 mai 2006,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism (D.I.I.C.O.T.) - Serviciul teritorial Oradea a

dispus în temeiul art. 262 pct. 2 lit. a) raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) cu

aplicarea art. 10 lit. d) C. proc. pen. și art. 228 raportat la art. 10 lit.

d) C. proc. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., neînceperea urmăririi

penale față de reclamant, sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 178 din

Legea nr. 141/1997 și, respectiv, de art. 23 din Legea nr. 686/2002 cu

aplicarea art. 13 C. pen. și art. 23 din Legea nr. 21/1999, deoarece

faptelor le lipsește latura obiectivă.

În concluzie, împotriva

reclamantului a fost luată măsura arestării preventive pe o

perioadă de 5 zile începând cu data de 20 aprilie 2001, măsură

ce a fost revocată la data de 22 aprilie 2001, iar privarea de libertate a

reclamantului a fost lipsită de temei legal, constituind o violare a

dreptului fundamental la libertate ceea ce îl îndreptățește pe reclamant

la despăgubiri morale pentru prejudiciul produs.

În drept, tribunalul a reținut

aplicabilitatea art. 504 alin. (1) C. proc. pen. în legătură cu care,

Curtea Constituțională prin decizia nr. 45/1998 a admis excepția

de neconstituționalitate, constatând că prevederile legale

menționate sunt constituționale numai în măsura în care nu

limitează la ipotezele strict prevăzute de text, cazurile în care

Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori

judiciare și, prin urmare, orice măsură preventivă

luată în cursul unui proces penal, dacă se dovedește a fi fost

luată nelegal și a generat un prejudiciu, acesta urmează a fi

reparat.

A mai avut în vedere

dispozițiile art. 5 alin. (5) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și art. 11 din Constituția României.

La stabilirea cuantumului

măsurilor reparatorii, Tribunalul a avut în vedere că pe durata

privării de libertate reclamantul a suferit un infarct miocardic; că,

urmare a arestării reclamantului, atât el cât și familia acestuia au

avut de suferit atât din punct de vedere al sănătății, cât

și al imaginii create în diferite publicații mass-media, care au

folosit la adresa reclamantului termeni de genul „mafiot” și „bandit”.

Tribunalul a avut în vedere și

faptul că urmărirea penală a început față de reclamant

la 19 aprilie 2002, iar soluția prin care s-au finalizat cercetările

penale a fost emisă la data de 8 mai 2006.

Nu s-a reținut susținerea

reclamantului potrivit căreia din cauza situației create de arestare

s-ar fi destrămat căsătoria acestuia, deoarece din cuprinsul

sentinței nr. 10841/2002 a Judecătoriei Oradea, rezultă că

la baza divorțului au stat alte motive.

Prin decizia civilă nr. 40 din

5 martie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a

admis apelurile declarate de pârâți, a schimbat în parte sentința, a

redus cuantumul daunelor morale la 20.000 lei, a păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței și a respins ca nefondat apelul

declarat de pârât împotriva acesteia.

Pentru a pronunța această

decizie, curtea de apel a avut în vedre următoarele considerente:

Din actele depuse la dosar,

privitoare la modul în care s-a desfășurat cercetarea penală,

rezultă că față de reclamant a fost luată măsura

restrângerii libertății pentru 5 zile, care a fost revocată

după două zile pentru motive medicale, acesta fiind privat de

libertate timp de 2 zile, timp în care reclamantul s-a aflat în spital sub

pază.

Având în vedere că ulterior

față de reclamant s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în

speță sunt aplicabile dispozițiile art. 504 alin. (2), (3) C.

proc. pen., iar măsura privării de libertate apare ca fiind

nelegală, durata procedurilor încălcând art. 6 din C.E.D.O.

Referitor la prejudiciul suferit de

reclamant, curtea a arătat că nu există o dispoziție

legală care să precizeze câtimea acestuia, instanțele având

dreptul și obligația totodată de a proceda la o apreciere a

cuantumului în funcție de probele administrate, tocmai pentru a nu ajunge

la o situație excesivă, de acordare a unor sume foarte mari,

comparativ cu consecințe produse asupra persoanei reclamantului ori

familiei acestuia.

Din probele administrate reiese

că, într-adevăr, reclamantul a avut probleme de ordin medical, care

s-au agravat în urma privării de libertate, acesta suferind un infarct

miocardic, iar mediatizarea măsurii luate față de reclamant a

produs o traumă atât acestuia cât și familiei sale.

În atare situație, curtea de

apel a apreciat că față de durata perioadei în care reclamantul

a fost efectiv privat de libertate și față de durata

procedurilor, de peste 5 ani de zile, de trauma suferită de reclamant

și familia sa, suma de 20.000 lei, este suficientă pentru repararea

prejudiciului pentru a retrage reclamantului calitatea de victimă ca

urmare a încălcării art. 5 și art. 6 din C.E.D.O., cu referire

și la cauzele Dalban împotriva României, Vișan împotriva României,

Pantea împotriva României și Bursuc împotriva României.

Curtea de Apel a înlăturat ca

nerelevante susținerile reclamantului privitoare la cuantumul acordat în

alte cauze, pentru alte măsuri restrictive de libertate, în alte

situații decât cea în speță.

Împotriva deciziei au declarat

recurs atât reclamantul cât și pârâții.

1.Reclamantul a invocat în drept

dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ. și a criticat

decizia numai sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate de

instanța de apel, pe care l-a considerat inechitabil.

2.Recurentul Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a invocat în drept

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a criticat decizia tot sub

aspectul cuantumului daunelor morale acordate pe care l-a considerat ca fiind

exagerat.

Față de durata

măsurii și de condițiile efective în care a fost executată

aceasta, element de o importanță majoră în determinarea

cuantumului daunelor, dar și de împrejurarea că derularea

ulterioară a procesului penal a fost guvernată de o cauză

licită, consideră că se impune diminuarea sumei de 20.000 lei,

stabilită în sarcina statului.

3.Pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice Bihor a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ., fără a structura și dezvolta separat

cele două motive de recurs invocate.

În motivarea cererii, recurentul

susține că la situația de fapt reținută nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 504 C. proc. pen., pentru mai multe considerente.

Pe de o parte, recurentul

susține că reclamantul nu a efectuat o detenție

propriu-zisă, adică nu a fost încarcerat, ci a fost internat în

spital.

Dispozițiile art. 504 alin.

(1) C. proc. pen. nu sunt aplicabile, deoarece în legătură cu

reclamantul nu s-a dispus printr-o hotărâre definitivă achitarea.

Nici dispozițiile art. 504 alin.

(2) C. proc. pen. nu sunt aplicabile, deoarece față de reclamant s-a

dispus neînceperea urmăririi penale în temeiul art. 262 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu aplicarea art. 10 lit. d)

și nu în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j), condiție cerută în

mod expres de prevederile art. 504 pct. 3 C. proc. pen.

În ceea ce privește cuantumul

sumei solicitate, recurentul arată că, potrivit principiului

reparării integrale a pagubei conform Codului civil, nu se pot acorda suma

de bani nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit

și transformării acestora într-un izvor de îmbogățite

fără just temei.

La stabilirea cuantumului,

instanța trebuie să procedeze prin apreciere, dar nu o apreciere de

ordin general, ci având în vedere criterii ce rezultă din cazul concret

dedus judecății bazat pe probe.

În acest sens, reclamantul trebuia

să producă un minim de argumente și de indicii din care să

rezulte în ce măsură drepturile sale nepatrimoniale ocrotite prin

Constituție i-au fost afectate.

La dosar nu s-au depus

întâmpinări.

Analizând recursurile declarate în

cauză, Înalta Curte a constatat următoarele:

1.Recursurile declarate de

reclamant, de pârâtul Ministerul Public și criticile din recursul

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice privitoare la

cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului în apel nu pot fi primite,

deoarece nu privesc niciun aspect de nelegaliate care să intre sub cenzura

instanței de recurs.

Astfel, niciunul din recurenți

nu critică decizia sub aspectul încălcării sau aplicării

greșite a legii la situația de fapt reținută și nici

nu pretinde că la stabilirea acestei situații - privitoare la

întinderea prejudiciului suferit de reclamant - s-ar fi avut în vedere ori,

dimpotrivă, s-ar fi ignorat criteriile legale specifice acțiunii de

față.

Argumentele privitoare la

interpretarea probelor, la cuantumul acordat de instanțe în alte cauze cu

același obiect, în raport de numărul zilelor de arest, la caracterul

insuficient ori exagerat al sumei stabilite de instanța de apel privesc o

eventuală netemeinicie a deciziei, care însă nu poate fi analizată

de instanța de recurs.

Interpretarea probelor și

stabilirea situației de fapt pe baza lor sunt atributul instanțelor

de fond, iar recursul poate fi declarat în prezent doar pentru motivele de

nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ.

Pentru aceste considerente și

având în vedere că recurentul reclamant și recurentul-pârât

Ministerul Public nu au formulat alte critici care să poată fi

încadrate în dispozițiile textului de lege anterior menționat, Înalta

Curte, în baza art. 312 și 306 C.pr.civ., a constatat nule cele două

recursuri.

Recurentul-pârât Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice a contestat aplicabilitatea în

speță a dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., art. 504

alin. (2) C. proc. pen. și art. 998 – art. 999 C. civ., criticile

încadrându-se în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cele ale art. 304 pct.

8 C. proc. civ. fiind doar formal indicate.

Analizând aceste critici Înalta

Curte a constatat următoarele:

Instanța de apel și-a

fundamentat hotărârea pe dispozițiile art. 504 alin. (2)-(3) C. proc.

pen., substituind astfel motivarea primei instanțe referitoare la

aplicabilitatea art. 504 alin. (1) C. proc. pen.

Instanța de apel s-a referit

și la dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ. - care reprezintă

dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale - într-o motivare

subsidiară, atunci când s-a referit la necesitatea reparării

prejudiciului moral suferit de reclamant.

Art. 504 alin. (1) C. proc. pen. are

în vedere situația persoanei care a fost condamnată definitiv

și, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunțat în privința

sa o hotărâre definitivă de achitare, ceea ce nu este cazul în

speță.

În schimb, reclamantul a fost

arestat preventiv în cursul unui proces penal, situație care intră

sub incidența art. 504 alin. (2) C. proc. pen., cu condiția ca

arestarea să fi fost nelegală, iar nelegalitatea acestei măsuri

se stabilește, conform art. 504 alin. (3) C. proc. pen., prin

ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive

de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub

urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza

prevăzută la art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a

instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin

hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza

prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).

Mandatul de arestare emis în baza

ordonanței a fost revocat de același Parchet la data de 22 aprilie

2001, pentru motive medicale, în intervalul de timp menționat, reclamantul

suferind un infarct miocardic.

În atare situație, corect a

reținut Curtea de Apel că arestarea reclamantului a fost

nelegală și a recunoscut dreptul acestuia la despăgubiri.

În privința elementului

obiectiv, esențial este gradul restrângerii libertății de

deplasare și nu diferența de confort sau regimul de detenție

(cauza Lavents contra Letoniei).

Or, în speță, chiar

dacă după arestare, ca urmare a infarctului miocardic suferit,

reclamantul a fost internat la secția de cardiologie a Spitalului

Județean Bihor, locul de detenție nefiind în acest caz un penitenciar

sau arestul poliției, reclamantul s-a aflat într-un spațiu limitat

și sub puterea unui mandat de arestare căruia nu i se putea sustrage,

în sensul că nu putea decide conform propriei voințe dacă

rămâne internat în spital și unde să se deplaseze în caz

contrar.

Pentru toate aceste considerente, în

baza art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte a respins recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 9172

din 9 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

a formulat contestație în anulare Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, care a susținut următoarele:

Dezlegarea dată prin

hotărârea judecătorească atacată cu privire la recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea este rezultatul unei

greșeli materiale, astfel:

Se consideră că dezlegarea

dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, cu privire la recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei

civile nr. 40 din 5 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea

este rezultatul unei erori materiale esențiale de ordin procedural cu

privire la observarea, încadrarea conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

și examinarea motivelor de recurs formulate de procuror.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Oradea, a constatat că pe această cale se formulează

critici privitoare la cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului în

apel care nu pot fi primite, deoarece nu privesc niciun aspect de nelegalitate

care să intre sub cenzura instanței de recurs.

De asemenea, în pag.6 a

considerentelor deciziei pronunțate, se arată că Ministerul

Public „critică decizia sub aspectul încălcării sau

aplicării greșite a legii la situația de fapt reținută

și nici nu pretinde că la stabilirea acestei situații -

privitoare la întinderea prejudiciului suferit de reclamant - s-ar fi avut în

vedere ori, dimpotrivă, s-ar fi ignorat criteriile legale specifice

acțiunii de față", iar „argumentele privitoare la interpretarea

probelor, la cuantumul acordat de instanțe în alte cauze cu același

obiect, în raport de numărul zilelor de arest, la caracterul insuficient

ori exagerat al sumei stabilite de instanțe de apel privesc o

eventuală netemeinicie a deciziei, care însă nu poate fi

analizată de instanțe de recurs".

Se arătă că în

examinarea formală a motivelor de recurs invocate de procuror sub aspectul

încadrării acestora în cazurile expres și limitativ prevăzute de

art. 306 pct. 1-9 C. proc. civ., instanța de control judiciar a omis

să observe și să analizeze motivul de nelegalitate întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce constau într-o

încălcare a dispozițiilor art. 505 alin. (1) din Codul de

procedură care indică în mod limitativ criteriile legale pentru

stabilirea întinderii reparației în cazul condamnării pe nedrept sau

al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal.

Așadar, instanța de

control judiciar, constând nulitatea recursului declarat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Oradea a omis că observe acest motiv de nelegalitate,

invocat expres și în termen legal și să examineze și aceste

critici care, în esență, vizau modificarea deciziei instanței de

apel.

Pentru aceste considerente, în

temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., se va solicita admiterea

contestației în anulare, desființarea deciziei nr. 9172 din 9

noiembrie 2009 pronunțată de înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

în dosarul nr. 4938/111/2007 și rejudecarea recursului declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei civile nr. 40

din 5 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea.

În drept se invocă art. 318 alin.

(1) teza I și art. 319 C. proc. civ.

Analizând contestația în

anulare formulată, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că aceasta nu poate fi primită pentru considerentele ce

succed:

Dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. prevăd condițiile în care poate fi promovată

contestația în anulare, calea extraordinară de atac de retractare.

Astfel, hotărârea

instanței de recurs poate fi atacată cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când

instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis

din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau

casare.

În sensul textului citat,

„greșeală materială” înseamnă greșeală de ordin

procedural, de a asemenea gravitate încât a avut drept consecință

darea unei soluții greșite. Astfel, trebuie să fie vorba de o

greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente

importante sau a unor date materiale și care determină soluția

pronunțată. Legea are în vedere greșeli materiale cu caracter

procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. Prin

urmare, greșelile instanței de recurs, care deschis calea contestației

în anulare, sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată,

de apreciere a probelor ori de interpretarea dispozițiilor legale.

Susținerile contestatorului

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție nu se încadrează în aceste prevederi legale, astfel,

dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin

decizia civilă contestată, nu este rezultatul unei erori materiale

esențiale de ordin procedural cu privire la observarea și încadrarea

motivelor de recurs conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Criticile formulate de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Oradea au vizat cuantumul despăgubirilor

acordate reclamantului în apel, apreciate de instanța de recurs ca

neprivind nici un aspecte de nelegalitate care să intre sub cenzura

instanței. Aprecierea de către Înalta Curte de Casație și

Justiție nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 318 C. proc. civ.,

nefiind o „greșeală materială”, ca de altfel, nici

susținerea Ministerului Public că motivele de recurs au fost formal

examinate sub aspectul încadrării acestora în cazurile expres și

limitativ prevăzute de art. 306 pct. 1-9 C. proc. civ., nefiind analizat

motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce constau

în încălcarea dispozițiilor art. 505 C. proc. pen.

Înlăturând susținerile

recurentului Ministerul Public privind cuantumul despăgubirilor acordate

reclamantului, apreciate de Înalta Curte de Casație și Justiție

ca neputând fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 1-9 C. proc. civ., instanța de recurs nu a săvârșit nicio

greșeală materială în sensul art. 318 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, se va

respinge contestația în anulare formulată de contestatorul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva deciziei civile nr. 9172 din 9 noiembrie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de către contestatorul Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva

deciziei civile nr. 9172 din 9 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 octombrie 2010.