ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7028/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7028/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 161 A din 19 mai

2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelurile declarate

de reclamantul G.G., precum și pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Agenția

Națională de Administrare Fiscală și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea împotriva Sentinței civile nr. 280/C/2008 din 13 octombrie 2010,

pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a

înlăturat dispoziția de obligare a pârâtului Statul Român reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor la

plata sumei de 855.814 RON și 28.800 dolari SUA daune materiale.

A păstrat dispoziția

privind obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro în favoarea reclamantului

G.G. și a constatat că această sumă, la care se adaugă 82.514,25 RON, include

atât daunele materiale, cât și daunele morale.

A păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței.

A respins ca nefondat

apelul declarat de G.G., în calitate de administrator special al SC S.M.O.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a arătat, în esență, că măsura de arestare dispusă

împotriva apelantului reclamant G.G. a fost revocată prin încheierea din 17

aprilie 2000 pronunțată de Judecătoria Oradea în Dosar nr. 3654/2000,

reținându-se că acesta a justificat neprezentarea la organele de urmărire

penală prin acte medicale, hotărâre menținută prin respingerea recursului prin

Decizia penală nr. 194/R din 26 mai 2000 pronunțată de Tribunalul Bihor.

Prin Rechizitoriul

din 18 mai 2000 întocmit în Dosar nr. 100/P/2000, al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Bihor s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului G.G. pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994, art. 40

din Legea nr. 82/1991 cu referire la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 33

lit. a) C. pen. Prin Sentința penală nr. 871 din 16 mai 2001 pronunțată de

Judecătoria Oradea, s-a dispus achitarea inculpatului, soluție menținută de

Tribunalul Bihor prin Decizia penală nr. 665 din 10 octombrie 2001,

respingându-se apelul penal declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria

Oradea, însă, prin Decizia penală nr. 78/R din 24 ianuarie 2002 pronunțată de

Curtea de Apel Oradea a fost admis recursul, casată decizia și trimisă cauza

spre rejudecare la Judecătoria Oradea, reținându-se că se impune suplimentarea

probațiunii administrate, că s-a avut în vedere doar o expertiză contabilă

întocmită în altă cauză, probă extrajudiciară, că nu s-a pronunțat instanța

asupra probelor administrate.

Cu ocazia rejudecării,

prin Sentința penală nr. 1315 din 06 iulie 2005 a Judecătoriei Oradea s-a

dispus din nou achitarea inculpatului, reținându-se că expertiza contabilă

efectuată în cauză a relevat că inculpatul nu a prejudiciat statul, nu a

înregistrat minusuri, plusuri în gestiune, iar prin Decizia penală nr. 342 din

17 septembrie 2007 Tribunalul Suceava care a menținut această hotărâre.

Hotărârea a rămas definitivă prin respingerea recursurilor de către Curtea de

Apel Suceava prin Decizia penală nr. 97 din 20 februarie 2008.

Mandatul de arestare

emis pe numele apelantului reclamant G.G., nu a fost pus efectiv în executare,

însă s-au făcut demersuri în acest sens, iar ulterior măsura preventivă a fost

revocată prin hotărâre judecătorească definitivă, în care s-a reținut că

reprezentarea aspectului reclamant în fața organelor judiciare, s-a datorat

stării de sănătate a acestuia, fiind și internat într-o unitate spitalicească.

Incidența art. 504 C. proc. pen. este astfel de netăgăduit, iar nepunerea în

executare reprezintă doar un aspect care va fi avut în vedere la stabilirea

întinderii reparației cuvenite, conform art. 506 C. proc. pen., criticile

apelantului Statul Român în acest sens nefiind fondate.

Dat fiind că, din

data de 10 ianuarie 2000, apelantul reclamant G.G. nu a mai deținut funcția de

administrator al societății comerciale, deci anterior datei de 28 ianuarie 2000

când s-a început urmărirea penală împotriva acestuia, orice discuții

referitoare la solicitarea societății de a-i fi acordate despăgubiri, ca urmare

a faptului că în perioada în care s-a derulat dosarul penal a avut probleme

financiare, nu și-a putut desfășura activitatea economică, că i s-au refuzat

credite, participări la licitații, acordarea de credite, apar ca neavenite. Nu

există probe prin care să se fi demonstrat că noul administrator al societății

ar fi fost împiedicat a derula activități economice, nu există acte din care să

reiasă că s-ar fi luat măsura de suspendare a activității societății de către

organele abilitate. Faptul că martorii au declarat că partenerii de afaceri au

refuzat a mai derula contracte, nu este de natură a determina acordarea unor

despăgubiri, câtă vreme, nu s-a dovedit un raport de cauzalitate dintre

situația generată de dosarul penal privind asociatul unic al societății și

evoluția financiară, economică a acesteia.

Mai mult, astfel cum

corect a reținut instanța de fond, nu există probe din care să se poată reține

cu exactitate cifra de afaceri a societății în ipoteza în care nu s-ar fi luat

măsurile asiguratorii, care, astfel cum s-a arătat mai sus, de altfel nu au

determinat implicit suspendarea activității. Situația ar fi fost alta în măsura

în care reclamantul ar mai fi deținut calitatea de administrator la data

începerii urmăririi penale, iar datorită demersului penal societatea nu ar mai

fi putut fi administrată, or, în speță, conform celor expuse, o altă persoană

deținea această funcție în perioada respectivă.

Nu se poate însă

pierde din vedere faptul că pe parcursul derulării dosarului penal societatea a

făcut obiectul unor campanii negative în mass-media, aspect care însă îi putea

conferi dreptul la acordarea unor daune morale ce însă nu au fost solicitate în

speță, cum corect a reținut instanța de fond. Nu s-a făcut dovada existenței

unui raport de cauzalitate între faptul că societatea se afla în faliment și

dosarul penal, instrumentat împotriva asociatului unic, câtă vreme, astfel cum

s-a arătat mai sus, nu există o decizie de întrerupere, suspendare a

activității, iar administrator era numit o altă persoană anterior începerii

urmăririi penale, aceasta având competența în administrarea, coordonarea

activității societății. De altfel, afirmațiile martorilor audiați în cauză,

conform cărora societății i-au fost refuzate credite, scrisori de garanție,

marfă, etc., datorită situației asociatului unic, nu se coroborează cu nicio

altă probă administrată în cauză, neexistând astfel dovezi din care să reiasă

că dosarul penal ar fi generat situația de intrare a societății în procedura de

faliment, astfel că, apelul declarat de aceasta prin administratorul special,

apare ca fiind nefondat și, în consecință, va fi respins ca atare.

Art. 505 C. proc.

pen. prevede faptul că, la stabilirea întinderii reparației se ține cont de

durata privării de libertate, a restrângerii acesteia, de consecințele produse

asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui

libertate a fost restrânsă, reparație ce constă în plata unei sume de bani

reparare ce urmează a fi suportată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Din probele

administrate în cauză și arătate mai sus, se reține faptul că apelantul

reclamant G.G. a fost achitat printr-o hotărâre judecătorească definitivă în

baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. întrucât fapta reținută în sarcina acestuia

nu există, astfel că, implicit conform și hotărârilor anterioare, măsura de

arestare dispusă, chiar nepusă în executare din motive medicale, a fost una de

privare de libertate, dispozițiile art. 504 alin. (2) - (3) C. proc. pen. fiind

aplicabile, aspecte corect reținute de către instanța de fond, criticile

Statului Român în acest sens fiind nefondate.

Curtea de la

Strasbourg a statuat de nenumărate ori că art. 5 nu presupune ca autoritățile

să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzații încă din momentul dispunerii

arestării (Cauza Brogan și Murray/Regatul Unit), fiind suficient să existe

„motive plauzibile”, noțiune dezvoltată de Curte, în sensul că faptele pe care

se bazează trebuie să poată convinge un judecător independent că acea persoană

este posibil să fi comis respectiva infracțiune.

În speță, nu s-a

dovedit că reclamantul ar fi comis faptele pentru care a fost trimis în

judecată, motiv pentru care a și fost pronunțată soluția de achitare, prin

urmare nu se poate reține că măsura luată ar fi urmărit un scop legitim și ar

fi fost prevăzută de o lege accesibilă, previzibilă și conform Convenției. Prin

niciuna dintre hotărârile pronunțate în procesul penal nu s-a stabilit

vinovăția reclamantului, acuzat că ar fi comis infracțiunile menționate în

cuprinsul actelor întocmite în cursul urmăririi penale.

Nu se poate susține

să reclamantul ar fi beneficiat de toate garanțiile unui proces echitabil, câtă

vreme art. 5 parag. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că

orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții

contrare acestui articol are dreptul la despăgubiri. Articolul precizat permite

încălcarea libertăților individuale a persoanei, libertatea fiind una din

valorile fundamentale protejate de Convenție, dacă a fost reținut sau arestat

în vederea aducerii sale în fața autorităților judiciare competente, atunci

când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune.

Reclamantul nu a fost adus în fața unui judecător pentru ca acesta să se

pronunțe asupra propunerii de arestare preventivă formulată de procuror, prin

urmare, măsura nefiind luată de un judecător care se bucură de independență

față de puterea executivă și față de părți, a fost încălcată norma din

Convenția Europeană mai sus enunțată.

Este evident că

procedura urmată împotriva reclamantului, declanșată la data de 9 februarie

2000 și finalizată definitiv la data de 20 februarie 2008, s-a prelungit

dincolo de termenul rezonabil prevăzut de art. 6. Opt ani s-au scurs până în

momentul în care s-a statuat definitiv asupra temeiniciei acuzației, ceea ce

este o durată excesivă, incompatibilă cu exigența „termenului rezonabil”

prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așa fiind, derularea

procesului penal, finalizat cu o hotărâre de achitare, pe o perioadă excesiv de

lungă, ce a produs consecințe negative pe plan moral și psihic asupra

reclamantului, reprezintă o cauză pentru care statul este ținut să răspundă.

2.1. Motive

Reclamanții G.G. și

SC S.M.O., precum și pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și

Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice au declarat recurs.

Reclamanții și-au

întemeiat criticile pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și au

invocat următoarele aspecte:

Instanța de apel a

reținut în mod greșit faptul că nu există nicio legătură de cauzalitate între

procesul penal și paguba produsă SC S.M.O., pe considerentul că reclamantul

G.G. nu ar fi deținut calitatea de administrator al societății, ci o altă

persoană.

Aceste argumente sunt

contrare stării de fapt, deoarece nu administratorul societății a fost cercetat

penal, ci reclamantul ca asociat unic, iar raporturile comerciale ale

societății au fost stabilite de către reclamant în calitate de asociat unic al

societății, și nu de administrator. Declinul societății comerciale a fost

rezultatul dosarului penal al reclamantului.

Instanța de apel a

aplicat greșit incidența art. 998 - 1000 C. civ., ceea ce a condus la

pronunțarea unei hotărâri nelegale.

Greșit s-a considerat

că reclamantului nu i se cuvine recuperarea pagubei cu privire la acordarea

contravalorii amenzilor dispuse de Garda Financiară, cu motivarea că acestea nu

se circumscriu prevederilor art. 274 C. proc. civ. Păstrarea de către Statul

Român a unor sume de bani percepute din amenzi, în condițiile în care actele de

aplicare a amenzii au fost desființate prin hotărâre irevocabilă, este

nelegală.

Greșit nu au fost

acordate daune morale și societății comerciale. Întrucât art. 998 C. civ. nu

distinge în privința felului daunelor nu puteau să o facă nici judecătorii

fondului.

În dosarul de

faliment al societății, aflat pe rolul Tribunalului Bihor, sunt menționați mai

mulți creditori, iar pretențiile lor derivă din procesul penal soluționat

definitiv cu achitarea reclamantului G.G.

Restabilirea

situației anterioare dosarului penal se poate realiza numai în condițiile în

care societatea antrenată în dosarul penal își reia activitatea.

Instanța de apel a

interpretat greșit practica Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-au

acordat daune morale onorifice, deoarece instanța de la Strasbourg este chemată

să analizeze încălcarea drepturilor reglementate prin Convenție și prin actele

sale adiționale, și nu să pronunțe hotărâri în reparație materială ori morală

pentru cetățenii României ori a statelor care au ratificat Convenția. Hotărârea

a fost dată cu aplicarea greșită a Convenției.

Pârâții Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Oradea și Agenția Națională de Administrare Fiscală, în

reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice au formulat

următoarele critici:

Hotărârea este

nelegală întrucât acțiunea reclamantului nu se încadrează în prevederile art.

504 și art. 505 C. proc. pen. Probele administrate în cauză nu au nicio

relevanță cât privește cuantumul daunelor materiale și morale acordate

reclamantului.

În subsidiar se

impune reducerea cuantumului daunelor, pentru ca acțiunea întemeiată pe

dispozițiile art. 504 C. proc. pen. să nu devină un izvor de îmbogățire fără

just temei. Trebuie avute în vedere criterii precum culpa autorului faptei

prejudiciabile, gravitatea și intensitatea suferințelor fizice și psihice

încercate, personalitatea victimei, situația familială a acesteia și, nu în

ultimul rând, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

2.2. Analiza

recursurilor

Excepția tardivității

recursului declarat de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală,

în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este

neîntemeiată. Decizia recurată a fost comunicată acestei părți la 24 iunie

2011, iar recursul a fost declarat la 11 iulie 2011, în termen, față de art.

301 și art. 101 alin. final C. proc. civ.

Nu este întemeiată

nici excepția nulității recursurilor declarate de pârâți, dezvoltarea

criticilor formulate de aceste părți permițând încadrarea motivelor de recurs

în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe fond, recursurile

declarate de pârâți sunt întemeiate și vor fi admise pentru următoarele

considerente:

Conform art. 504

alin. (1) și (2) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are

dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării

cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la

repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată

de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Așadar, răspunderea

statului pentru săvârșirea de erori judiciare în procese penale are drept

situație premisă existența a cel puțin uneia dintre cele două ipoteze avute în

vedere de text - o persoană a fost privată de libertate în mod nelegal în

cursul procesului penal, respectiv după condamnarea definitivă a unei persoane,

aceasta a fost achitată definitiv.

Erorile judiciare

pentru care poate fi angajată răspunderea directă a statului, în condițiile

art. 504 C. proc. pen., îmbracă numai formele menționate.

În cauza de față însă

nu este îndeplinită niciuna dintre aceste cerințe.

Astfel, mandatul de

arestare preventivă din 24 martie 2000 nu a fost pus niciodată în executare,

prin Încheierea nr. 3654 din 17 aprilie 2000 fiind revocată măsura arestării

preventive a lui G.G. de sub mandat. Acest aspect este reținut și în hotărârea

instanței de apel, însă, împotriva art. 504 C. proc. pen., care nu îngăduie

nicio nuanță, instanța a arătat că, și în aceste condiții, incidența art. 504

C. proc. pen. „este de netăgăduit”, nepunerea în executare a mandatului fiind

doar un aspect care trebuie avut în vedere la stabilirea întinderii reparației

cuvenite, conform art. 505 C. proc. pen.

Această interpretare

a art. 504 C. proc. pen. este greșită, cu atât mai mult cu cât și art. 505

alin. (1) C. proc. pen., invocat de instanța de apel, prevede că la stabilirea

întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a

restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra

persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a

fost restrânsă. Prin urmare, trebuie să fi avut loc o privare efectivă de

libertate.

Pe de altă parte, în

procesul penal invocat drept temei al cererii prin care a fost declanșat

prezentul litigiu, nu a fost pronunțată nicio hotărâre de condamnare a

inculpatului G.G.

În aceste condiții,

față de cadrul procesual stabilit de reclamantul care a beneficiat de asistență

juridică calificată, în respectarea principiului disponibilității, cererea de

chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. nu poate

fi primită, astfel încât să se stabilească răspunderea directă a statului

pentru pagubele suferite de către reclamant urmare a faptului că a fost trimis

în judecată într-un proces penal.

Repararea

prejudiciului pe care l-a suferit reclamantul poate fi făcută numai în cadrul

procesual îngăduit de art. 998 - 999 C. civ., în vigoare la data producerii

pagubei. Împrejurarea că abia prin motivele de recurs s-a făcut referire și la

aceste texte de lege nu mai poate îndreptăți instanța de recurs, în etapa

procesuală în care a ajuns judecata, să considere că reclamantul și-ar fi

întemeiat cererea de chemare în judecată și pe art. 998 - 999 C. civ.

Având în vedere cele

mai sus arătate, criticile formulate de pârâți întrunesc cerințele art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Recursurile declarate

de reclamanți nu sunt întemeiate, tocmai pentru că, față de cele ce preced,

aprecieri asupra cuantumului daunelor morale și materiale suferite de către

fiecare reclamant urmare a procesului penal nu pot fi făcute în contradictoriu

cu statul, în aplicarea art. 504 C. proc. pen.

Pe de altă parte, nu

ar putea fi reținută nici incidența în cauză a prevederilor art. 5 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului care arată, în alin. (1), faptul că

orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță, și nimeni nu poate fi

lipsit de libertatea sa. Textul nu este incident tocmai pentru că reclamantul

nu a fost arestat preventiv.

În condițiile art.

312 alin. (3) C. proc. civ., recursurile pârâților vor fi admise și decizia

atacată va fi modificată în parte, în sensul că va fi respins apelul declarat

de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 280/C din 13 octombrie 2010

pronunțată de Tribunalul Bihor.

Sentința va fi

schimbată în parte în sensul că va fi respinsă și acțiunea reclamantului.

În condițiile art.

312 alin. (3) C. proc. civ. va fi respins ca nefondat recursul declarat de

reclamanții G.G. și SC S.M.O.

Urmează să fie

păstrate dispozițiile înscrise în hotărârea dată în apel, privitoare la

admiterea apelurilor pârâților, respingerea apelului declarat de către

reclamantul G.G. în calitate de administrator special al SC S.M.O., precum și

dispozițiile din sentință privitoare la respingerea acțiunii formulată de către

reclamanta SC S.M.O. și a capetelor de cerere privind obligarea pârâtului la

publicarea de articole în ziar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

tardivității recursului declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare

Fiscală, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Respinge excepția

nulității recursurilor declarate de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Oradea și Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Admite recursurile

declarate de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Agenția

Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 161 A din 19 mai

2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă și în consecință:

Modifică în parte

decizia în sensul că respinge apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței

civile nr. 280/C din 13 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor.

Schimbă în parte

sentința în sensul că respinge și acțiunea reclamantului G.G.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții G.G. și SC S.M.O. împotriva Deciziei civile

nr. 161 A din 19 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă

mixtă.

Păstrează celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - AS