ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7028/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin Decizia civilă nr. 161 A din 19 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelurile declarate de reclamantul G.G., precum și pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Sentinței civile nr. 280/C/2008 din 13 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat dispoziția de obligare a pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor la plata sumei de 855.814 RON și 28.800 dolari SUA daune materiale.

A păstrat dispoziția privind obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro în favoarea reclamantului G.G. și a constatat că această sumă, la care se adaugă 82.514,25 RON, include atât daunele materiale, cât și daunele morale. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. A respins ca nefondat apelul declarat de G.G., în calitate de administrator special al SC S.M.O. Pentru a decide astfel, instanța de apel a arătat, în esență, că măsura de arestare dispusă împotriva apelantului reclamant G.G. a fost revocată prin încheierea din 17 aprilie 2000 pronunțată de Judecătoria Oradea în Dosar nr. 3654/2000, reținându-se că acesta a justificat neprezentarea la organele de urmărire penală prin acte medicale, hotărâre menținută prin respingerea recursului prin Decizia penală nr. 194/R din 26 mai 2000 pronunțată de Tribunalul Bihor.

Prin Rechizitoriul din 18 mai 2000 întocmit în Dosar nr. 100/P/2000, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului G.G. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994, art. 40 din Legea nr. 82/1991 cu referire la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Prin Sentința penală nr. 871 din 16 mai 2001 pronunțată de Judecătoria Oradea, s-a dispus achitarea inculpatului, soluție menținută de Tribunalul Bihor prin Decizia penală nr. 665 din 10 octombrie 2001, respingându-se apelul penal declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, însă, prin Decizia penală nr. 78/R din 24 ianuarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Oradea a fost admis recursul, casată decizia și trimisă cauza spre rejudecare la Judecătoria Oradea, reținându-se că se impune suplimentarea probațiunii administrate, că s-a avut în vedere doar o expertiză contabilă întocmită în altă cauză, probă extrajudiciară, că nu s-a pronunțat instanța asupra probelor administrate.

Cu ocazia rejudecării, prin Sentința penală nr. 1315 din 06 iulie 2005 a Judecătoriei Oradea s-a dispus din nou achitarea inculpatului, reținându-se că expertiza contabilă efectuată în cauză a relevat că inculpatul nu a prejudiciat statul, nu a înregistrat minusuri, plusuri în gestiune, iar prin Decizia penală nr. 342 din 17 septembrie 2007 Tribunalul Suceava care a menținut această hotărâre. Hotărârea a rămas definitivă prin respingerea recursurilor de către Curtea de Apel Suceava prin Decizia penală nr. 97 din 20 februarie 2008. Mandatul de arestare emis pe numele apelantului reclamant G.G., nu a fost pus efectiv în executare, însă s-au făcut demersuri în acest sens, iar ulterior măsura preventivă a fost revocată prin hotărâre judecătorească definitivă, în care s-a reținut că reprezentarea aspectului reclamant în fața organelor judiciare, s-a datorat stării de sănătate a acestuia, fiind și internat într-o unitate spitalicească.

Incidența art. 504 C. proc. pen. este astfel de netăgăduit, iar nepunerea în executare reprezintă doar un aspect care va fi avut în vedere la stabilirea întinderii reparației cuvenite, conform art. 506 C. proc. pen., criticile apelantului Statul Român în acest sens nefiind fondate. Dat fiind că, din data de 10 ianuarie 2000, apelantul reclamant G.G. nu a mai deținut funcția de administrator al societății comerciale, deci anterior datei de 28 ianuarie 2000 când s-a început urmărirea penală împotriva acestuia, orice discuții referitoare la solicitarea societății de a-i fi acordate despăgubiri, ca urmare a faptului că în perioada în care s-a derulat dosarul penal a avut probleme financiare, nu și-a putut desfășura activitatea economică, că i s-au refuzat credite, participări la licitații, acordarea de credite, apar ca neavenite.

Nu există probe prin care să se fi demonstrat că noul administrator al societății ar fi fost împiedicat a derula activități economice, nu există acte din care să reiasă că s-ar fi luat măsura de suspendare a activității societății de către organele abilitate. Faptul că martorii au declarat că partenerii de afaceri au refuzat a mai derula contracte, nu este de natură a determina acordarea unor despăgubiri, câtă vreme, nu s-a dovedit un raport de cauzalitate dintre situația generată de dosarul penal privind asociatul unic al societății și evoluția financiară, economică a acesteia. Mai mult, astfel cum corect a reținut instanța de fond, nu există probe din care să se poată reține cu exactitate cifra de afaceri a societății în ipoteza în care nu s-ar fi luat măsurile asiguratorii, care, astfel cum s-a arătat mai sus, de altfel nu au determinat implicit suspendarea activității.

Situația ar fi fost alta în măsura în care reclamantul ar mai fi deținut calitatea de administrator la data începerii urmăririi penale, iar datorită demersului penal societatea nu ar mai fi putut fi administrată, or, în speță, conform celor expuse, o altă persoană deținea această funcție în perioada respectivă. Nu se poate însă pierde din vedere faptul că pe parcursul derulării dosarului penal societatea a făcut obiectul unor campanii negative în mass-media, aspect care însă îi putea conferi dreptul la acordarea unor daune morale ce însă nu au fost solicitate în speță, cum corect a reținut instanța de fond.

Nu s-a făcut dovada existenței unui raport de cauzalitate între faptul că societatea se afla în faliment și dosarul penal, instrumentat împotriva asociatului unic, câtă vreme, astfel cum s-a arătat mai sus, nu există o decizie de întrerupere, suspendare a activității, iar administrator era numit o altă persoană anterior începerii urmăririi penale, aceasta având competența în administrarea, coordonarea activității societății. De altfel, afirmațiile martorilor audiați în cauză, conform cărora societății i-au fost refuzate credite, scrisori de garanție, marfă, etc., datorită situației asociatului unic, nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză, neexistând astfel dovezi din care să reiasă că dosarul penal ar fi generat situația de intrare a societății în procedura de faliment, astfel că, apelul declarat de aceasta prin administratorul special, apare ca fiind nefondat și, în consecință, va fi respins ca atare.

Art. 505 C. proc. pen. prevede faptul că, la stabilirea întinderii reparației se ține cont de durata privării de libertate, a restrângerii acesteia, de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, reparație ce constă în plata unei sume de bani reparare ce urmează a fi suportată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Din probele administrate în cauză și arătate mai sus, se reține faptul că apelantul reclamant G.G. a fost achitat printr-o hotărâre judecătorească definitivă în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. întrucât fapta reținută în sarcina acestuia nu există, astfel că, implicit conform și hotărârilor anterioare, măsura de arestare dispusă, chiar nepusă în executare din motive medicale, a fost una de privare de libertate, dispozițiile art. 504 alin. (2) - (3) C. proc.

pen. fiind aplicabile, aspecte corect reținute de către instanța de fond, criticile Statului Român în acest sens fiind nefondate. Curtea de la Strasbourg a statuat de nenumărate ori că art. 5 nu presupune ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzații încă din momentul dispunerii arestării (Cauza Brogan și Murray/Regatul Unit), fiind suficient să existe „motive plauzibile”, noțiune dezvoltată de Curte, în sensul că faptele pe care se bazează trebuie să poată convinge un judecător independent că acea persoană este posibil să fi comis respectiva infracțiune. În speță, nu s-a dovedit că reclamantul ar fi comis faptele pentru care a fost trimis în judecată, motiv pentru care a și fost pronunțată soluția de achitare, prin urmare nu se poate reține că măsura luată ar fi urmărit un scop legitim și ar fi fost prevăzută de o lege accesibilă, previzibilă și conform Convenției.

Prin niciuna dintre hotărârile pronunțate în procesul penal nu s-a stabilit vinovăția reclamantului, acuzat că ar fi comis infracțiunile menționate în cuprinsul actelor întocmite în cursul urmăririi penale. Nu se poate susține să reclamantul ar fi beneficiat de toate garanțiile unui proces echitabil, câtă vreme art. 5 parag. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare acestui articol are dreptul la despăgubiri. Articolul precizat permite încălcarea libertăților individuale a persoanei, libertatea fiind una din valorile fundamentale protejate de Convenție, dacă a fost reținut sau arestat în vederea aducerii sale în fața autorităților judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune.

Reclamantul nu a fost adus în fața unui judecător pentru ca acesta să se pronunțe asupra propunerii de arestare preventivă formulată de procuror, prin urmare, măsura nefiind luată de un judecător care se bucură de independență față de puterea executivă și față de părți, a fost încălcată norma din Convenția Europeană mai sus enunțată. Este evident că procedura urmată împotriva reclamantului, declanșată la data de 9 februarie 2000 și finalizată definitiv la data de 20 februarie 2008, s-a prelungit dincolo de termenul rezonabil prevăzut de art. 6. Opt ani s-au scurs până în momentul în care s-a statuat definitiv asupra temeiniciei acuzației, ceea ce este o durată excesivă, incompatibilă cu exigența „termenului rezonabil” prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așa fiind, derularea procesului penal, finalizat cu o hotărâre de achitare, pe o perioadă excesiv de lungă, ce a produs consecințe negative pe plan moral și psihic asupra reclamantului, reprezintă o cauză pentru care statul este ținut să răspundă. 2. Recursurile 2.1. Motive Reclamanții G.G. și SC S.M.O., precum și pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice au declarat recurs. Reclamanții și-au întemeiat criticile pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și au invocat următoarele aspecte: Instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că nu există nicio legătură de cauzalitate între procesul penal și paguba produsă SC S.M.O., pe considerentul că reclamantul G.G.

nu ar fi deținut calitatea de administrator al societății, ci o altă persoană. Aceste argumente sunt contrare stării de fapt, deoarece nu administratorul societății a fost cercetat penal, ci reclamantul ca asociat unic, iar raporturile comerciale ale societății au fost stabilite de către reclamant în calitate de asociat unic al societății, și nu de administrator. Declinul societății comerciale a fost rezultatul dosarului penal al reclamantului. Instanța de apel a aplicat greșit incidența art. 998 - 1000 C. civ., ceea ce a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale. Greșit s-a considerat că reclamantului nu i se cuvine recuperarea pagubei cu privire la acordarea contravalorii amenzilor dispuse de Garda Financiară, cu motivarea că acestea nu se circumscriu prevederilor art. 274 C. proc.

civ. Păstrarea de către Statul Român a unor sume de bani percepute din amenzi, în condițiile în care actele de aplicare a amenzii au fost desființate prin hotărâre irevocabilă, este nelegală. Greșit nu au fost acordate daune morale și societății comerciale. Întrucât art. 998 C. civ. nu distinge în privința felului daunelor nu puteau să o facă nici judecătorii fondului. În dosarul de faliment al societății, aflat pe rolul Tribunalului Bihor, sunt menționați mai mulți creditori, iar pretențiile lor derivă din procesul penal soluționat definitiv cu achitarea reclamantului G.G. Restabilirea situației anterioare dosarului penal se poate realiza numai în condițiile în care societatea antrenată în dosarul penal își reia activitatea.

Instanța de apel a interpretat greșit practica Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-au acordat daune morale onorifice, deoarece instanța de la Strasbourg este chemată să analizeze încălcarea drepturilor reglementate prin Convenție și prin actele sale adiționale, și nu să pronunțe hotărâri în reparație materială ori morală pentru cetățenii României ori a statelor care au ratificat Convenția. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a Convenției. Pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice au formulat următoarele critici: Hotărârea este nelegală întrucât acțiunea reclamantului nu se încadrează în prevederile art. 504 și art. 505 C. proc.

pen. Probele administrate în cauză nu au nicio relevanță cât privește cuantumul daunelor materiale și morale acordate reclamantului. În subsidiar se impune reducerea cuantumului daunelor, pentru ca acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. să nu devină un izvor de îmbogățire fără just temei. Trebuie avute în vedere criterii precum culpa autorului faptei prejudiciabile, gravitatea și intensitatea suferințelor fizice și psihice încercate, personalitatea victimei, situația familială a acesteia și, nu în ultimul rând, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. 2.2. Analiza recursurilor Excepția tardivității recursului declarat de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este neîntemeiată.

Decizia recurată a fost comunicată acestei părți la 24 iunie 2011, iar recursul a fost declarat la 11 iulie 2011, în termen, față de art. 301 și art. 101 alin. final C. proc. civ. Nu este întemeiată nici excepția nulității recursurilor declarate de pârâți, dezvoltarea criticilor formulate de aceste părți permițând încadrarea motivelor de recurs în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe fond, recursurile declarate de pârâți sunt întemeiate și vor fi admise pentru următoarele considerente: Conform art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Așadar, răspunderea statului pentru săvârșirea de erori judiciare în procese penale are drept situație premisă existența a cel puțin uneia dintre cele două ipoteze avute în vedere de text - o persoană a fost privată de libertate în mod nelegal în cursul procesului penal, respectiv după condamnarea definitivă a unei persoane, aceasta a fost achitată definitiv. Erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea directă a statului, în condițiile art. 504 C. proc. pen., îmbracă numai formele menționate. În cauza de față însă nu este îndeplinită niciuna dintre aceste cerințe.

Astfel, mandatul de arestare preventivă din 24 martie 2000 nu a fost pus niciodată în executare, prin Încheierea nr. 3654 din 17 aprilie 2000 fiind revocată măsura arestării preventive a lui G.G. de sub mandat. Acest aspect este reținut și în hotărârea instanței de apel, însă, împotriva art. 504 C. proc. pen., care nu îngăduie nicio nuanță, instanța a arătat că, și în aceste condiții, incidența art. 504 C. proc. pen. „este de netăgăduit”, nepunerea în executare a mandatului fiind doar un aspect care trebuie avut în vedere la stabilirea întinderii reparației cuvenite, conform art. 505 C. proc. pen. Această interpretare a art. 504 C. proc. pen. este greșită, cu atât mai mult cu cât și art. 505 alin. (1) C. proc.

pen., invocat de instanța de apel, prevede că la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Prin urmare, trebuie să fi avut loc o privare efectivă de libertate. Pe de altă parte, în procesul penal invocat drept temei al cererii prin care a fost declanșat prezentul litigiu, nu a fost pronunțată nicio hotărâre de condamnare a inculpatului G.G. În aceste condiții, față de cadrul procesual stabilit de reclamantul care a beneficiat de asistență juridică calificată, în respectarea principiului disponibilității, cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. nu poate fi primită, astfel încât să se stabilească răspunderea directă a statului pentru pagubele suferite de către reclamant urmare a faptului că a fost trimis în judecată într-un proces penal. Repararea prejudiciului pe care l-a suferit reclamantul poate fi făcută numai în cadrul procesual îngăduit de art. 998 - 999 C. civ., în vigoare la data producerii pagubei. Împrejurarea că abia prin motivele de recurs s-a făcut referire și la aceste texte de lege nu mai poate îndreptăți instanța de recurs, în etapa procesuală în care a ajuns judecata, să considere că reclamantul și-ar fi întemeiat cererea de chemare în judecată și pe art. 998 - 999 C. civ. Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate de pârâți întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recursurile declarate de reclamanți nu sunt întemeiate, tocmai pentru că, față de cele ce preced, aprecieri asupra cuantumului daunelor morale și materiale suferite de către fiecare reclamant urmare a procesului penal nu pot fi făcute în contradictoriu cu statul, în aplicarea art. 504 C. proc. pen. Pe de altă parte, nu ar putea fi reținută nici incidența în cauză a prevederilor art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care arată, în alin. (1), faptul că orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță, și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Textul nu este incident tocmai pentru că reclamantul nu a fost arestat preventiv. În condițiile art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., recursurile pârâților vor fi admise și decizia atacată va fi modificată în parte, în sensul că va fi respins apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 280/C din 13 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor. Sentința va fi schimbată în parte în sensul că va fi respinsă și acțiunea reclamantului. În condițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. va fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții G.G. și SC S.M.O. Urmează să fie păstrate dispozițiile înscrise în hotărârea dată în apel, privitoare la admiterea apelurilor pârâților, respingerea apelului declarat de către reclamantul G.G. în calitate de administrator special al SC S.M.O., precum și dispozițiile din sentință privitoare la respingerea acțiunii formulată de către reclamanta SC S.M.O.

și a capetelor de cerere privind obligarea pârâtului la publicarea de articole în ziar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității recursului declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Respinge excepția nulității recursurilor declarate de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Admite recursurile declarate de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 161 A din 19 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă și în consecință: Modifică în parte decizia în sensul că respinge apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 280/C din 13 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor.

Schimbă în parte sentința în sensul că respinge și acțiunea reclamantului G.G. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții G.G. și SC S.M.O. împotriva Deciziei civile nr. 161 A din 19 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AS