ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5414/2013

Deliberând asupra cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele: Prin Decizia civilă nr. 7028 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respinsă excepția tardivității recursului declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost respinsă excepția nulității recursurilor declarate de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin aceeași decizie au fost admise recursurile declarate de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Agenția Națională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 161 A din 19 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă și în consecință a fost modificată în parte decizia în sensul că a fost respins apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 280/C din 13 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, a fost schimbată în parte sentința în sensul că a fost respinsă și acțiunea reclamantului G.G., a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții G.G. și S.C.

S.M.O. împotriva Deciziei civile nr. 161 A din 19 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă și au fost păstrate celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. În motivare, instanța a reținut că în cauza de față însă nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile art. 504 C. proc. pen., pentru care poate fi angajată răspunderea directă a statului pentru erori judiciare. Astfel, mandatul de arestare preventivă nr. 113 din 24 martie 2000 nu a fost pus niciodată în executare, prin încheierea nr. 3654 din 17 aprilie 2000 fiind revocată măsura arestării preventive a lui G.G. de sub mandat. Pe de altă parte, în procesul penal invocat drept temei al cererii prin care a fost declanșat prezentul litigiu, nu a fost pronunțată nicio hotărâre de condamnare a inculpatului G.G..

Repararea prejudiciului pe care l-a suferit reclamantul poate fi făcută numai în cadrul procesual îngăduit de art. 998 - 999 C. civ., în vigoare la data producerii pagubei. Împrejurarea că abia prin motivele de recurs s-a făcut referire și la aceste texte de lege nu mai poate îndreptăți instanța de recurs, în etapa procesuală în care a ajuns judecata, să considere că reclamantul și-ar fi întemeiat cererea de chemare în judecată și pe art. 998 - 999 C. civ. Împotriva acestei decizii atât SC S.M.O. SRL cât și G.G. au formulat contestație în anulare. În cuprinsul acesteia, contestatorii au arătat că decizia contestată este rezultatul unei greșeli materiale. Aceasta deoarece cererea de chemare în judecată se întemeia în drept pe dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc.

pen., și nu art. 504 alin. (1) C. proc. pen., cum greșit a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție. Au mai arătat contestatorii și că instanța de recurs ar fi reținut greșit că mandatul de arestare preventivă nr. X/2000 nu ar fi fost pus niciodată în executare, în realitate a fost pus prin Ordinul nr. S/296680/2000 emis de IPJ Bihor. Acest mandat a fost revocat ulterior, prin încheierea pronunțată de judecătoria Oradea nr. X/2000, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 194/R/2000 a Tribunalului Bihor. Contestația în anulare a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată că este inadmisibilă, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 318 C. proc.

civ., "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". În cuprinsul cererii sale, contestatorul a arătat că soluția pronunțată în recurs este greșită, întrucât temeiul de drept al acțiunii sale este art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., și nu art. 504 alin. (1) C. proc. pen. Analizând dacă această critică constituie o greșeală materială, în accepțiunea art. 318 teza I C. proc. civ., Înalta Curte observă că textul menționat se referă la erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului și care au drept consecință pronunțarea unei soluții greșite.

Greșeala pe care o comite instanța trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunțarea soluției. Art. 318 teza I C. proc. civ. vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanței care a pronunțat hotărârea să i se solicite, ca instanță de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți. În speță, instanța de recurs a reținut că nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile art. 504 C. proc. pen., pentru care poate fi angajată răspunderea directă a statului pentru erori judiciare.

Prin urmare, nefiind întrunite condițiile art. 318 C. proc. civ., contestația în anulare urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorii SC S.M.O. SRL și G.G. împotriva Deciziei civile nr. 7028 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2013. Procesat de GGC - CL