ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1017/2011

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civila nr. 1976 din 18

decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Galați, secția comercială, maritimă si fluvială

și de contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea de încuviințare

efectuare expertiză formulată de reclamantul I.A. în contradictoriu cu pârâta

SC

L.D.M.T. SA și s-a dispus efectuarea

unei expertize contabile având următoarele obiective:

analizarea modului

de utilizare a fondurilor obținute de parata SC L.D.M.T. SA, în urma celor două

majorări de capital efectuate în cursul anului 2008 (21 mai 2008 și 20 august 2008);

participarea societății pârâte SC L.D.M.T. SA la operațiunile de majorare a

capitalului social al SC R.M.R.T.M. SRL dispusă prin Hotărârea nr. 1 din 23

ianuarie 2009, a fost desemnat ca expert contabil pe B.L., s-a stabilit

onorariu de expert în suma de 1500 lei, în

sarcina societății parate SC L.D.M.T.

SA și a fost obligată parata sa

plătească reclamantului cheltuieli de judecata în suma de 239,3 lei.

Prin decizia nr. 37 din 12 mai 2010

pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comerciala, maritima și fluvială, a

admis

apelul declarat de pârâta SC L.D.M.T.

SA

împotriva

sentinței

comerciale nr. 1976 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Galați în

dosarul nr. 2551/121/2009, pe care a anulat-o și a dispus trimiterea cauzei

spre competentă soluționare la Tribunalul Timiș.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul I.A. care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5 si 9 C.

proc. civ.

Recurentul susține că instanța de

apel

a încălcat

principiile generale care guvernează procesul civil, respectiv

disponibilitatea, oralitatea și contradictorialitatea producând o vătămare ce

nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Recursul este fondat și va fi admis

pentru următoarele considerente:

Din practicaua și considerentele

deciziei recurate, rezultă că, la data la care s-a judecat pricina, părțile au

pus concluzii pe fondul cauzei, solicitând admiterea, respectiv respingerea

apelului, pentru motive ce țineau de chestiuni de drept material, de fond.

Contrar acestei situații corect

reținută, de altfel, în cuprinsul hotărârii, instanța de judecată, a apreciat

că „apelul de față este fondat, însă pentru cele ce se vor arata în

continuare”.

După ce

părțile au pus concluzii pe fondul cauzei, dezbaterile fiind încheiate,

instanța a

invocat din

oficiu excepția de necompetență teritorială, care, fără a fi pusă în discuția

contradictorie a părților, a și fost admisă.

Drept urmare, a fost anulată sentința pronunțată în

prima instanță și cauza a fost trimisă spre rejudecare în fond Tribunalului

Timiș.

„Soluționarea pe fond a litigiului,

deși la dezbateri s-a discutat doar o excepție peremptorie de procedură, constituie

o încălcare a principiului contradictorialității, care, lipsind părțile de

posibilitatea de a se apăra, atrage nulitatea hotărârii.” (Secția comercială a

Curții Supreme de Justiție, Decizie nr. 3233 din 15 iunie 2000).

De asemenea, „pentru asigurarea

contradictorialității in procesul civil, instanța are obligația de a pune in

discuția pârtilor toate aspectele de fapt si de drept pe baza cărora va

soluționa litigiul.

Nerespectarea acestui principiu,

care asigură implicit și respectarea dreptului la apărare, este sancționată cu

nulitatea hotărârii.

Mai mult, noțiunea de proces

echitabil presupune respectarea și aplicarea principiului

contradictorialității, cât și a dreptului la apărare, iar potrivit art. 129 alin.

(1)

C. proc. civ., judecătorul

are îndatorirea sa facă respectate și să respecte el însuși principiul

contradictorialității și celelalte principii ale procesului civil.

Pentru considerentele expuse,

recursul a fost admis, decizia a fost casată și cauza a fost trimisă spre

rejudecarea apelului declarat de reclamant, aceleiași instanțe” (I.C.CJ. Secția

civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 2508 din 20 martie 2007).

Mutatis mutandis

, erorile de drept săvârșite de

instanța de apel sunt similare și în speța de față:

instanța a luat concluziile părților pe fondul cauzei, iar cu ocazia

deliberării, a invocat din oficiu,

excepția de necompetentă pe care a

admis-o, în lipsa concluziilor părților.

Faptul că, în susținerile lor de

început, cu ocazia administrării probatoriului și a depunerii unor înscrisuri

noi, părțile au făcut trimitere la normele de competență în materie și la

instanța apreciata de acestea, de comun acord, ca fiind competentă în cauză, nu

poate avea semnificația juridică a dezbaterii orale și contradictorii a

excepției de necompetență teritorială, invocate de către instanța din oficiu,

cu ocazia deliberării.

Sunt nesocotite principiul

contradictorialității și dreptul la apărare, și este încălcat dreptul la un

proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în situația în care instanța se pronunță asupra fondului litigiului deși

acesta nu a făcut obiectul dezbaterii, părțile fiind private de posibilitatea

de a-și susține și dovedi drepturile, de a combate susținerile părții

potrivnice sau de a-și exprima poziția față de măsurile pe care instanța le

poate dispune în exercitarea rolului său activ conferit de art. 129 C. proc.

civ.

Instanța de apel a interpretat și

aplicat în mod eronat prevederile legale generale și

speciale, in materie de competență în litigiile de drept societar.

P

entru a admite excepția de

necompetență teritorială invocată din oficiu, instanța de apel a reținut că,

din înscrisurile depuse la ultimul termen de judecată de către pârâtă, rezultă

ca aceasta si-a schimbat sediul social din Galați în Timișoara, motiv pentru

care, prin raportare la art. 63 din Legea nr. 31/1990, soluția din prima

instanța nu a fost pronunțata de instanța competenta din punct de vedere

teritorial, în consecință, anulând-o și trimițând cauza instanței de la „noul”

sediu al paratei-intimate.

Instanța de apel a apreciat eronat

că în cazul de față, este vorba despre norme de competență de ordine publică,

mai precis despre o competență teritorială excepțională de la care nu se poate

deroga. Astfel, potrivit art. 7 C. proc. civ., cererea împotriva unei persoane

juridice de drept privat se face la instanța sediului ei principal. Acesta

reprezintă dreptul comun în materie de competență teritorială privind cererile

introduse împotriva societăților comerciale de drept privat cu personalitate

juridică, așa cum art. 5 C. proc. civ., reprezintă dreptul comun în situația

pârâtului persoană fizică.

Aceasta normă nu are caracter

imperativ, prin ea nefiind reglementată o competență teritorială excepțională,

așa cum greșit a reținut instanța de apel. Nici chiar menționarea acestei

reguli în art. 63 din Legea nr. 31/1990 nu îi conferă competenței teritoriale

un caracter excepțional, articolul respectiv nefăcând altceva decât să

reitereze prevederile generale din Codul de procedura civila cu care se

completează. Or, fiind vorba despre o necompetență teritorială relativă,

înseamnă că aceasta nu putea fi invocată decât într-un anumit termen, sub sancțiunea

decăderii, și doar de către partea vătămată.

În niciun caz, instanța, din oficiu,

nu ar fi putut invoca această excepție, și pentru prima dată în soluționarea unei

căi de atac, motiv pentru care se impune casarea deciziei pronunțate in apel și

trimiterea cauzei pentru judecarea pe fond a apelului, către aceeași instanță.

În mod nelegal a fost admisă

excepția de necompetență teritorială, întrucât schimbarea sediului paratei a

intervenit după sesizarea instanței de judecată. Instanța de apel a reținut că,

față de înscrisurile depuse la termenul de soluționare a apelului, din data de

12 mai 2010, din care rezultă ca apelanta parata și-a schimbat sediul,

competența de soluționare a cauzei în prima instanță ar fi revenit instanței de

la sediul paratei, conform art. 63 din Legea nr. 31/1990.

În mod eronat a reținut instanța de

apel ca instanța competentă este cea de la sediul actual al paratei, anume

Tribunalul Timiș. Cererea de chemare in judecata a fost introdusa pe rolul

Tribunalului Galați la data de 11 mai 2009, data la care, potrivit

înscrisurilor de la dosar, parata își avea sediul social in Galați, iar

înscrisul depus de către pârâtă în apel, pe baza căruia a și fost admisă

excepția de necompetență teritorială, este o încheiere emisa de O.R.C. de pe

lângă Tribunalul București, în data de 4 decembrie 2009, deci schimbarea

sediului a intervenit la 7 luni de la sesizarea instanței de judecată de către

reclamant.

Ori, schimbarea sediului pe

parcursul procesului nu are relevanță pentru determinarea competenței

teritoriale a instanței, momentul care interesează sub acest aspect fiind acela

la care s-a înregistrat cererea de chemare în judecată.

Pentru considerentele reținute,

conform art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de reclamantul I.A.

împotriva deciziei nr. 37 din 12 mai 2010 a Curții de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, va fi casată decizia atacată și trimisă cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul I.A. împotriva deciziei nr. 37 din 12 mai 2010 a Curții de Apel Galați, secția comercială, maritimă și fluvială, casează decizia atacată și trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 martie 2011.