ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 882/2011

Asupra

excepției de față;

În baza

lucrărilor dosarului, constată următoarele :

Prin

încheierea de ședință din data de 19 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul

Arad în dosarul nr. 1498/109/2010 s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de

sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate privind nelegalitatea

proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice, formulată de

inculpatul D.I.M.

În

argumentarea acestei soluții, instanța a motivat că inculpatul a înțeles să

invoce pretinse neregularități cu privire la desfășurarea procesului penal, iar

nu neconstituționalitatea unor legi sau ordonanțe care aveau legătură cu

desfășurarea procesului penal.

Recursul

declarat de inculpat împotriva acestei încheieri a fost respins, ca nefondat,

prin decizia penală nr. 1169/R din 15 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara,

secția penală.

În argumentarea

acestei soluții s-a motivat că excepția invocată de inculpatul D.I.M. nu

îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

deoarece nu vizează neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ci

nelegalitatea unor procese-verbale de redare a convorbirilor ambientale

interceptate care poate fi cenzurată de instanța de judecată investită cu

soluționarea cauzei.

Împotriva

acestei din urmă hotărâri a formulat recurs inculpatul D.I.M. care a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub

nr. 1498.4/109/2010.

La termenul

acordat pentru soluționarea recursului, 7 martie 2011, Înalta Curte, din

oficiu, în temeiul disp. art. 302 alin. (1) raportat la art. 385

15

alin.

(1) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen. și art. 385

1

C. proc.

pen., a pus în discuția părților excepția inadmisibilității recursului declarat

de inculpatul D.I.M., concluziile apărătorului recurentului inculpat și ale

reprezentatului parchetului fiind redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând

recursul declarat de inculpatul D.I.M., Înalta Curte constată că acesta este

inadmisibil pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Legea

procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din

Constituția României, revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală,

pentru realizarea protecției judiciare a drepturilor subiective, de natură a

satisface exigențele art. 1, art. 5, art. 6 și art. 13 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În consecință,

revine părții interesate, obligația de a alege și exercita în condițiile legii,

calea procesuală prevăzută în Codul de procedură penală.

Astfel,

corespunzător principiului constituțional al exercitării căilor de atac numai

în condițiile legii, legea procesuală penală a reglementat cadrul căilor de

atac, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc,

căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului rezultă că inculpatul D.I.M. a formulat recurs

împotriva unei decizii definitive pronunțate în recurs, demersul său tinzând la

reluarea controlului judiciar.

Or, potrivit

reglementării dată prin legea procesuală penală, în materie de control

judiciar, căile de atac nu pot fi exercitate nelimitat, atâta timp cât părțile

sunt nemulțumite de soluția definitivă dată cauzei penale.

Astfel,

potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe

calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate

de lege.

Așadar,

limitând calea de atac menționată, exclusiv la hotărârile nedefinitive

determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității

acesteia, în raport cu care posibilitatea legală a declarării mai multor

recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin

exercitare.

Hotărârea prin

care se soluționează recursul este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite

prin art. 417 C. proc. pen., așa încât, împotriva acesteia nu se poate declara

un nou recurs.

Prin urmare,

exercitarea de către inculpatul D.I.M. a căii de atac a recursului în

condițiile în care legea interzice, nu este admisibilă potrivit dreptului

comun.

Recunoașterea

unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesuală

penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest

motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință,

pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform

art. 385

15

pct. 1 lit. a) teza a

II

a C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul D.I.M. împotriva deciziei penale nr. 1169/R din 15

noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Totodată, în

baza art. 192 alin. (2) din același cod, va obliga recurentul inculpat la plata

cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de inculpatul D.I.M. împotriva deciziei penale

nr. 1169/R din 15 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 7 martie 2011.