ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 882/2011

Asupra excepției de față; În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele : Prin încheierea de ședință din data de 19 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1498/109/2010 s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate privind nelegalitatea proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice, formulată de inculpatul D.I.M. În argumentarea acestei soluții, instanța a motivat că inculpatul a înțeles să invoce pretinse neregularități cu privire la desfășurarea procesului penal, iar nu neconstituționalitatea unor legi sau ordonanțe care aveau legătură cu desfășurarea procesului penal. Recursul declarat de inculpat împotriva acestei încheieri a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 1169/R din 15 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

În argumentarea acestei soluții s-a motivat că excepția invocată de inculpatul D.I.M. nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 deoarece nu vizează neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ci nelegalitatea unor procese-verbale de redare a convorbirilor ambientale interceptate care poate fi cenzurată de instanța de judecată investită cu soluționarea cauzei. Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs inculpatul D.I.M. care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 1498.4/109/2010. La termenul acordat pentru soluționarea recursului, 7 martie 2011, Înalta Curte, din oficiu, în temeiul disp. art. 302 alin. (1) raportat la art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc.

pen. și art. 385 1 C. proc. pen., a pus în discuția părților excepția inadmisibilității recursului declarat de inculpatul D.I.M., concluziile apărătorului recurentului inculpat și ale reprezentatului parchetului fiind redate în practicaua prezentei decizii. Analizând recursul declarat de inculpatul D.I.M., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Legea procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecției judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigențele art. 1, art. 5, art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În consecință, revine părții interesate, obligația de a alege și exercita în condițiile legii, calea procesuală prevăzută în Codul de procedură penală. Astfel, corespunzător principiului constituțional al exercitării căilor de atac numai în condițiile legii, legea procesuală penală a reglementat cadrul căilor de atac, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că inculpatul D.I.M. a formulat recurs împotriva unei decizii definitive pronunțate în recurs, demersul său tinzând la reluarea controlului judiciar. Or, potrivit reglementării dată prin legea procesuală penală, în materie de control judiciar, căile de atac nu pot fi exercitate nelimitat, atâta timp cât părțile sunt nemulțumite de soluția definitivă dată cauzei penale.

Astfel, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege. Așadar, limitând calea de atac menționată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, în raport cu care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare. Hotărârea prin care se soluționează recursul este definitivă, potrivit distincțiilor stabilite prin art. 417 C. proc. pen., așa încât, împotriva acesteia nu se poate declara un nou recurs. Prin urmare, exercitarea de către inculpatul D.I.M.

a căii de atac a recursului în condițiile în care legea interzice, nu este admisibilă potrivit dreptului comun. Recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) teza a II a C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul D.I.M. împotriva deciziei penale nr. 1169/R din 15 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul D.I.M. împotriva deciziei penale nr. 1169/R din 15 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 7 martie 2011.