ÎCCJ, Decizia nr. 145/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

Încheierea pronunțată la data de 22 aprilie 2010 în dosarul nr. 588/2/2010,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal

a respins cererea recurenților reclamanți M.S. și M.I. privind sesizarea Curții

Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 156 C.

proc. civ., în raport cu prevederile art. 21 și art. 24 din Constituția

României.

Împotriva încheierii menționate, M.S. și M.I.

au declarat recurs, care a fost înregistrat spre soluționare pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

formând obiectul dosarului cu același număr, respectiv nr. 588/2/2010.

Pe parcursul desfășurării procedurilor

judiciare în cadrul dosarului specificat, intimata intervenientă Asociația „A.”

a solicitat înregistrarea audio a dezbaterilor și, cum cererea i-a fost

respinsă de instanță, aceeași parte a formulat excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 104 pct. 7 din Regulamentul de ordine

interioară al instanțelor judecătorești, cerând sesizarea Curții

Constituționale cu soluționarea acestei excepții.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea de la termenul din 19

mai 2010, a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate

invocată și a luat act că intimata intervenientă Asociația „A.” a declarat, în

ședință publică, la termenul indicat, recurs împotriva încheierii, depunând, în

scris, motivele de recurs.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate

ridicată, instanța supremă a reținut că soluția se impune, în raport cu

prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 și cu faptul că norma criticată în

cauză nu este cuprinsă într-o lege sau ordonanță, pentru a putea forma obiectul

acestei excepții.

Recursul a fost înregistrat spre soluționare

pe rolul completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și

a format obiectul dosarului nr. 4831/1/2010.

La termenul din 14 iunie 2010, fixat pentru

judecarea recursului, întrucât i s-a respins cererea de înregistrare

audio-video a procesului, recurenta a invocat excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 104 pct. 7 din Regulamentul de ordine interioară al

instanței judecătorești, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea

acestei excepții.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 542 din 14 iunie 2010, a respins

cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate formulată de recurentă și a respins recursul, ca

nefondat.

Cu privire la cererea de sesizare a instanței

de contencios constituțional, s-a apreciat că, întrucât prin încheierea

recurată s-a respins ca inadmisibilă aceeași excepție de neconstituționalitate,

nu se mai impune examinarea aspectelor sesizate, care sunt, oricum, supuse

cenzurii, pe calea recursului.

Pe fondul recursului, s-a reținut că soluția

se impune, în raport cu dispozițiile art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr.

47/1999, republicată și cu faptul că excepția de neconstituționalitate ridicată

viza dispoziții din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor

judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.

38/2005, astfel încât actul criticat nu intră sub incidența controlului de

constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională.

La data de 14 iunie 2010, împotriva acestei

din urmă decizii, a formulat contestație în anulare recurenta Asociația „A.”,

în temeiul art. 317 alin. (2) și art. 318 C. proc. civ.

Contestatoarea a susținut că decizia atacată

este rezultatul unei greșeli materiale, deoarece instanța a procedat eronat la

analizarea recursului, în condițiile în care, prioritară era soluționarea

excepției de neconstituționalitate formulată în cursul judecății, ignorându-se

și îngrădindu-se dreptul justițiabilului de a avea acces la justiție.

Printr-o altă critică formulată,

contestatoarea a arătat, în esență, că, respingând recursul, instanța nu a

analizat motivele de recurs invocate, a reținut în mod trunchiat și

discriminatoriu situația de fapt și a ignorat îndeplinirea condițiilor de

admisibilitate a excepției ridicate.

Contestatoarea a solicitat suspendarea

judecății în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ. și întrucât cererea i-a

fost respinsă a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a acestui text legal.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 722 din 25 octombrie 2010, a

respins contestația în anulare, ca inadmisibilă și în raport cu această

soluție, a constatat că nu se mai impune analizarea altor cereri sau susțineri.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut

că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 317

și ale art. 318 C. proc. civ., privitoare la invocarea motivelor de anulare

expres și limitativ reglementate de normele legale indicate.

Împotriva acestei decizii, la data de 25

octombrie 2010, contestatoarea Asociația A. a declarat recurs, criticând măsura

respingerii excepției de neconstituționalitate formulate cu privire la

prevederile art. 244 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta a susținut, în esență că, în mod

greșit, s-a respins excepția de neconstituționalitate formulată, deoarece

prevederile art. 244 alin. (1) C. proc. civ. sunt neconstituționale pentru că

limitează și restricționează, în mod nelegitim, egalitatea părților din proces

în fața legii.

Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor

art. 137 C. proc. civ., ce consacră ordinea de soluționare a excepțiilor, va

cerceta cu prioritate excepția de inadmisibilitate a căii de atac.

Recursul este inadmisibil având în vedere

următoarele considerente:

Potrivit principiului constituțional

consacrat de dispozițiile art. 129 din Constituția României, legea procesual

civilă a reglementat dreptul examinării cauzei civile în două grade de

jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile

de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare sau modificare,

calea de atac a recursului fiind prevăzută în mod expres.

În ceea ce privește încheierea prin care a

fost respinsă o cerere de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide

asupra unei excepții de neconstituționalitate ridicată în fața instanței de

judecată, „în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”,

calea de atac a recursului a fost stabilită de legiuitor prin art. 29 alin. (6)

din Legea nr. 47/1992, republicată.

Rațiunea juridică a reglementării menționate

este aceea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra accesului liber la

justiție, generată atât de normele europene, cât și cele de drept intern, care,

statuând asupra dreptului la un proces echitabil, consacră principiul

fundamental al preeminenței dreptului, sub aspectul garanției procesuale cu

referire la prezenta cauză, respectiv a controlului judiciar asupra încheierii

pronunțate în condițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Recurenta Asociația A. a declarat recurs

împotriva deciziei (pe care aceasta o denumește în mod eronat ca fiind

încheiere), prin care Completul de 9 Judecători al Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-ar fi pronunțat, în sensul respingerii, asupra cererii de sesizare a

Curții Constituționale pentru a decide asupra unei excepții de

neconstituționalitate, invocată în cadrul unei contestații în anulare.

Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ.,

sunt supuse recursului hotărârile nedefinitive, cu distincțiile prevăzute în

textul menționat.

Cu privire la hotărârea pronunțată în

contestație în anulare, în discuție, este de precizat că aceasta este

irevocabilă, conform prevederilor art. 377 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art.

29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea prin

care instanța respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale „poate fi atacată

numai cu recurs, la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la

pronunțare”.

Aparent, cele două norme procesuale sunt

contradictorii, în realitate însă, dispozițiile art. 299 C. proc. civ. privesc,

cu referire la recurs, sistemul stabilit de legea procesual civilă privind

soluționarea în fond și calea de atac a litigiului dedus judecății.

Art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992,

republicată, privește, cu referire la recurs, exclusiv controlul judiciar al

încheierii prin care instanța de judecată s-a pronunțat asupra unui incident

procedural ivit în cursul soluționării cauzei, cu referire la cererea de

sesizare a Curții Constituționale pentru a decide asupra excepției de

neconstituționalitate invocate în fața sa.

În exercitarea controlului judiciar, instanța

imediat superioară sesizată cu recursul prevăzut de art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 47/1992 nu are competență și nu se pronunță niciodată asupra fondului

cauzei deduse judecății. Examinarea fondului, fără a se pronunța asupra acestuia,

privește exclusiv stabilirea obiectului cauzei, în vederea îndeplinirii sau

neîndeplinirii uneia din condițiile de admisibilitate stabilite prin art. 29

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv dacă dispoziția legală pretins

neconstituțională are legătură cu soluționarea cauzei.

Altfel spus, soluționarea efectivă a cauzei

nu este scoasă niciodată din competența instanțelor firești, stabilite de legea

procesual civilă a se pronunța asupra acesteia în fond și în căi de atac.

Așadar, reglementarea cuprinsă în norma

specială nu vizează modificarea art. 299 C. proc. civ. ori a art. 377 alin. (2)

pct. 5 din același cod, textele privind situații diferite în cadrul procesului

civil, așa încât nu vin în contradicție.

În consecință, recursul cu care instanța este

sesizată în condițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 ar fi admisibil,

iar instanța imediat superioară în grad ar fi competentă a se pronunța asupra

acestuia, în limitele controlului judiciar precizat anterior, independent de

etapa procesuală în care s-a pronunțat încheierea atacată.

În același sens, prin Decizia nr. XXXVI ce a

soluționat recursul în interesul legii, publicată în M. Of., nr. 368 din 30 mai

2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, a

statuat că „încheierile instanțelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a

cererilor de sesizare a Curții Constituționale, cu soluționarea unei excepții

de neconstituționalitate, sunt supuse căii de atac a recursului”.

Însă, în considerentele deciziei sus citate

se reține, în mod expres, că, „în raport de reglementările legale specifice

organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar

încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale,

pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor, cum ar fi, în materie

penală, completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și,

în celelalte materii, secțiile acestei instanțe”.

Așa fiind, în mod evident, decizia prin care

completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins,

cererea de sesizare a Curții Constituționale nu mai poate fi supusă controlului

judiciar specific reformării, având în vedere considerentele deciziei

menționate și dispozițiile exprese ale legii de organizare judiciară, în

vigoare la data declarării recursului.

Pe de altă parte, completul de 9 judecători,

în speță, nu are nici atributul și nici caracterul conferit instanței

superioare aceluiași complet de 9 judecători, în sensul prevăzut de legea

procesual civilă, cu referire la normele speciale cuprinse în Legea nr.

47/1992, republicată.

Prin urmare, față de cele ce preced, precum

și pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața

legii și autorităților, instanța este obligată a examina căile de atac cu care

este sesizată prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de

legea procesuală și a respinge, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă

acestora.

Or, în cauză, aceste cerințe se constată a nu

fi îndeplinite.

În consecință, pentru considerentele ce

preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat

de Asociația "A." împotriva Deciziei nr. 722 din 25 octombrie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28

februarie 2011.

Procesat

de GGC - N