ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2336/2011

A

supra contestației de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat

următoarele:

Prin Decizia

nr. 6 din 6 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și

Justiție a admis recursul formulat de recurenta-pârâtă Agenția

Domeniilor Statului împotriva sentinței civile nr. 49 din data de 8 martie 2010

a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

a

casat sentința recurată și a trimis

cauza spre competentă soluționare către

Tribunalul București, secția

comercială.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

investită cu soluționarea

recursului a reținut că din conținutul

contractului de concesiune, încheiat

între

SC I. SRL și Agenția Domeniilor Statului, rezultă în mod expres

că

terenul care face obiectul concesiunii face parte din bunurile imobile aflate

în proprietatea privată a statului și în administrarea Agenției

Domeniilor Statului, pe care aceasta le-a

concesionat în conformitate cu

prevederile

art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 268/2001, precum și potrivit

dispozițiilor Normei metodologice de aplicare a

acestei legi, aprobate prin

H.G. nr.

626/2001, cu modificările și completările ulterioare.

S-a mai arătat în considerentele deciziei atacate

că instanța de fond a

apreciat greșit natura juridică a actului dedus

judecății, respectiv a contractului de concesiune încheiat între SC I. SRL și

Agenția Domeniilor Statului, interpretând în mod eronat prevederile art. 2

alin. (1) lit. c) fraza a II-a din Legea nr. 554/2004, întrucât acest contract

de

concesiune are ca obiect punerea în

valoare a unor bunuri proprietate privată a statului sau unităților

administrativ-teritoriale, astfel că nu este supus

competenței

instanțelor de contencios administrativ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat contestație

în anulare SC

I. SRL în temeiul art.

318 C. proc. civ., solicitând

desființarea deciziei atacate, iar în urma

rejudecării, respingerea recursului formulat de recurenta-pârâta Agenția

Domeniilor Statului împotriva sentinței nr. 49 din 8 martie 2010 a Curții de

Apel Târgu Mureș.

In motivarea

contestației în anulare, SC I. SRL a arătat că soluția instanței de recurs este

rezultatul unei greșeli materiale, în sensul că, anterior, aceeași instanță

admițând cererea de strămutare formulată de Agenția Domeniilor Statului

București, a stabilit competența materială în favoarea Curții de Apel Târgu

Mureș, astfel că soluția pronunțată în recurs încalcă propria soluție

pronunțată anterior.

De asemenea,

contestatoarea a mai arătat că, tot anterior pronunțării deciziei atacate cu

prezenta contestație în anulare, Înalta Curte a soluționat excepția competenței

materiale invocată de recurenta Agenția Domeniilor Statului București, prin

Decizia nr. 3469 din 14 octombrie 2008 pronunțată în dosarul 1086/54/2007,

stabilind competența în favoarea Curții de Apel Craiova.

Concluzionând,

contestatoarea precizează că atâta vreme cât Înalta Curte a stabilit în mod

irevocabil competența materială în primă instanță în favoarea Curții de Apel

Craiova, noua soluție de stabilire a competenței în favoarea Tribunalului

București, este în mod vădit greșită.

Înalta Curte

de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea contestației de față, analizând

motivele formulate în raport cu decizia atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză va respinge contestația în anulare,

pentru considerentele ce urmează.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere

însăși instanței ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile

prevăzute de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă

judecată.

Art. 318 alin.

(1) C. proc. civ. reglementează contestația în anulare specială, iar potrivit

acestui text, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau

când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

In cauza de

față, Înalta Curte constată că nu suntem în prezența unei greșeli materiale, în

sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza

I

C. proc.

civ.. Noțiunea de „greșeală materială" folosită de legiuitor în art. 318 C.

proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât în sensul textului legal.

„Greșelile materiale", conform art. 318 C.

proc. civ., sunt erori evidente și involuntare cu privire la aspecte esențiale

de ordin formal-procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate; ele

nu sunt

greșeli de judecată și nu se

referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în

care instanța a apreciat probele sau a înțeles să

interpreteze o

dispoziție legală.

Motivele

contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și

limitativ prevăzute de lege, iar textul care o

reglementează este de strictă

interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile

materiale cu caracter

procedural,

care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise

prin

confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu

aspectele formale ale judecății, cum ar fi

anularea unei cereri ca netimbrată,

deși

era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui

recurs

ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală

materială" nu poate fi

interpretată extensiv.

In orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată

a situației de fapt în

urma

aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze

prevederile legale, situație în care, dacă s-ar

admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea

încă o dată a aceluiași recurs, ceea

ce nu este admisibil.

Deși excede motivelor prevăzute de art. 318 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că aspectele invocate de contestatoare în

sensul

că instanța de recurs a greșit când a stabilit competența în

favoarea

Tribunalului București, nu pot fi

reținute din perspectiva faptului că această

excepție de necompetență

este una de ordine publică care poate fi invocată

în orice etapă procesuală, fără a se putea opune autoritatea de lucru

judecat.

Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că

în pricina de față,

contestația în

anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în

textele legale susmenționate, deoarece motivele invocate de

contestatoare nu se încadrează în niciuna din

ipotezele reglementate de

dispozițiile citate.

Astfel fiind, criticile invocate de

contestatorului nu sunt întemeiate,

nefiind

săvârșită, în cauză, o greșeală materială și, în temeiul art. 320 C. proc. civ.

, Înalta Curte va respinge contestația formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de SC I.

SRL Craiova

împotriva Deciziei nr. 6 din 6 ianuarie 2011 a Înaltei Curți

de Casație și

Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 aprilie

2011.