ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2336/2011

A supra contestației de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin Decizia nr. 6 din 6 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de recurenta-pârâtă Agenția Domeniilor Statului împotriva sentinței civile nr. 49 din data de 8 martie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre competentă soluționare către Tribunalul București, secția comercială.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța investită cu soluționarea recursului a reținut că din conținutul contractului de concesiune, încheiat între SC I. SRL și Agenția Domeniilor Statului, rezultă în mod expres că terenul care face obiectul concesiunii face parte din bunurile imobile aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea Agenției Domeniilor Statului, pe care aceasta le-a concesionat în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 268/2001, precum și potrivit dispozițiilor Normei metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 626/2001, cu modificările și completările ulterioare.

S-a mai arătat în considerentele deciziei atacate că instanța de fond a apreciat greșit natura juridică a actului dedus judecății, respectiv a contractului de concesiune încheiat între SC I. SRL și Agenția Domeniilor Statului, interpretând în mod eronat prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) fraza a II-a din Legea nr. 554/2004, întrucât acest contract de concesiune are ca obiect punerea în valoare a unor bunuri proprietate privată a statului sau unităților administrativ-teritoriale, astfel că nu este supus competenței instanțelor de contencios administrativ. Împotriva acestei hotărâri a declarat contestație în anulare SC I. SRL în temeiul art. 318 C. proc. civ., solicitând desființarea deciziei atacate, iar în urma rejudecării, respingerea recursului formulat de recurenta-pârâta Agenția Domeniilor Statului împotriva sentinței nr. 49 din 8 martie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș.

In motivarea contestației în anulare, SC I. SRL a arătat că soluția instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, în sensul că, anterior, aceeași instanță admițând cererea de strămutare formulată de Agenția Domeniilor Statului București, a stabilit competența materială în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș, astfel că soluția pronunțată în recurs încalcă propria soluție pronunțată anterior. De asemenea, contestatoarea a mai arătat că, tot anterior pronunțării deciziei atacate cu prezenta contestație în anulare, Înalta Curte a soluționat excepția competenței materiale invocată de recurenta Agenția Domeniilor Statului București, prin Decizia nr. 3469 din 14 octombrie 2008 pronunțată în dosarul 1086/54/2007, stabilind competența în favoarea Curții de Apel Craiova.

Concluzionând, contestatoarea precizează că atâta vreme cât Înalta Curte a stabilit în mod irevocabil competența materială în primă instanță în favoarea Curții de Apel Craiova, noua soluție de stabilire a competenței în favoarea Tribunalului București, este în mod vădit greșită. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea contestației de față, analizând motivele formulate în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge contestația în anulare, pentru considerentele ce urmează. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăși instanței ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Art. 318 alin. (1) C. proc. civ. reglementează contestația în anulare specială, iar potrivit acestui text, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare. In cauza de față, Înalta Curte constată că nu suntem în prezența unei greșeli materiale, în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.. Noțiunea de „greșeală materială" folosită de legiuitor în art. 318 C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât în sensul textului legal. „Greșelile materiale", conform art. 318 C. proc.

civ., sunt erori evidente și involuntare cu privire la aspecte esențiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate; ele nu sunt greșeli de judecată și nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanța a apreciat probele sau a înțeles să interpreteze o dispoziție legală. Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială" nu poate fi interpretată extensiv. In orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Deși excede motivelor prevăzute de art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aspectele invocate de contestatoare în sensul că instanța de recurs a greșit când a stabilit competența în favoarea Tribunalului București, nu pot fi reținute din perspectiva faptului că această excepție de necompetență este una de ordine publică care poate fi invocată în orice etapă procesuală, fără a se putea opune autoritatea de lucru judecat. Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de față, contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate.

Astfel fiind, criticile invocate de contestatorului nu sunt întemeiate, nefiind săvârșită, în cauză, o greșeală materială și, în temeiul art. 320 C. proc. civ. , Înalta Curte va respinge contestația formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC I. SRL Craiova împotriva Deciziei nr. 6 din 6 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2011.