ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 4 octombrie 2006 pe rolul Tribunalului Dolj reclamanta SC

I. SRL a chemat în judecată pe pârâta Agenția Domeniilor Statului solicitând

suspendarea obligației de plată a redevenței rezultată din contractul de

concesiune nr. 15 din 16 noiembrie 2005.

În motivarea cererii

sale, reclamanta a arătat că prin contractul de concesiune a preluat în administrare

și folosință de la autoritatea pârâtă, suprafața de 3395,44 ha, cu obligația de a achita o redevență în echivalent în lei a 445 Kg de grâu SR ISO 7970/2000/ha/ an.

Reclamanta a arătat

că și-a achitat obligațiile cu regularitate, însă din cauza forței majore din

luna aprilie 2006 (inundații), în dovedirea căreia a depus certificate emise de

către Camera de Comerț și Industrie Oltenia, s-a aflat în imposibilitate de a

desfășura activitate comercială la capacitatea maximă și de a achita astfel

redevența la care a fost obligată.

Prin întâmpinarea

depusă în cauză, Agenția Domeniului Statului a invocat necompetența funcțională

a Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ, față de prevederile art.

11.1 din contractul nr. 15/2005 raportate la caracterul comercial al

contractului, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii reclamantei ca

fiind neîntemeiată.

Prin Sentința nr. 1399

din data de 10 noiembrie 2006 Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ

și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de

Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, având în vedere

dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 în conformitate cu care Curtea de apel

judecă în primă instanță procesele și cererile în materia contenciosului

administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale, iar

pârâta se înscrie în această categorie.

Pe rolul Curții de

Apel Craiova cauza a fost înregistrată sub nr. 1086/54/2007.

La data de 29 iunie 2007

reclamanta a formulat precizare a acțiunii inițiale, arătând că solicită

exonerarea de plata redevenței pentru întreaga perioadă de producere a

efectelor calamității (forță majoră) și obligarea pârâtei la restituirea sumei

de 48.969.968 lei ce reprezintă plata redevenței conform contractului de

concesiune nr. 15/2005.

A precizat reclamanta

că această sumă reprezintă plata anticipată a redevenței, iar în condițiile în

care, din cauza forței majore nu s-au putut utiliza terenurile concesionate,

această redevență plătită anticipat trebuie restituită.

Ulterior, prin cerere

precizatoare depusă la data de 14 septembrie 2007, reclamanta a mai arătat că

solicită exonerarea de la plata redevenței pe o perioadă de 3 ani (2006 -

2008).

S-a solicitat,

totodată, de către reclamantă suspendarea executării obligației de plată a

redevenței până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Prin încheierea de

ședință de la data de 19 octombrie 2007 a fost admisă cererea de suspendare a

executării obligației de plată a redevenței până la soluționarea cauzei

definitiv și irevocabil, reținându-se că sunt întrunite cerințele art. 14 și art.

15 din Legea nr. 554/2004.

Prin Sentința civilă

nr. 36 din data de 01 februarie 2008, Curtea de Apel Craiova, secția de

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei astfel cum a

fost precizată, dispunând exonerarea reclamantei de plata redevenței stabilite

prin contractul de concesiune încheiat cu Agenția Domeniilor Statului, pentru

perioada aprilie 2006 - 31 decembrie 2006, restituirea sumelor încasate cu

titlu de redevență în această perioadă și obligarea pârâtei la plata sumei de

397 lei cu titlul de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada imposibilității de a

cultiva parte din terenul predat de pârâtă în urma concesionării (1300 ha) datorită inundațiilor din toamna anului 2005 și primăvara anului 2006, iar în baza art. 12.2

și art. 12.4 din contractul de concesiune reclamanta este exonerată de

răspundere.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recursuri ambele părți. In motivarea recursului

reclamantei SC I. SRL s-a arătat că instanța nu a încuviințat efectuarea unei

expertize tehnice de specialitate care să stabilească perioada de calamitate;

că reclamanta a obținut certificat de forță majoră și pe anul 2007, act neavut

în vedere de instanță.

În motivarea

recursului pârâtei Agenția Domeniilor Statului s-a arătat că instanța nu s-a

pronunțat asupra excepției de necompetență materială a Curții de Apel Craiova,

secția de contencios administrativ și fiscal, și asupra excepției

inadmisibilității acțiunii.

Recurenta apreciază

că aparține Tribunalului București, secția comercială, competența de

soluționare a cauzei având în vedere: obiectul acțiunii (exonerarea de plata

redevenței și restituirea redevențelor plătite); dispozițiile art. 3 și art. 4 C.

com., prevederile Legii nr. 268/2001 și ale H.G. nr. 262/2001, conform cărora

ADS săvârșește fapte de comerț în scopul gestionării și exploatării eficiente a

patrimoniului de stat, contractul de concesiune reprezentând un serviciu public

de gestiune privată a patrimoniului servicii publice comerciale); pentru

soluționare trebuie analizată justețea pretențiilor prin prisma dispozițiilor

legale și contractuale; reclamanta este o societate comercială înființată în

baza Legii nr. 31/1990.

S-a mai arătat în

motivele de recurs că în mod greșit, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004,

prin încheierea din data de 19 octombrie 2007, instanța a dispus suspendarea

obligației de plată a redevenței, deoarece textul legal se referă numai la

actul administrativ unilateral.

A mai precizat

recurenta Agenția Domeniilor Statului: că cererea de restituire a redevenței nu

a fost timbrată la valoare; că nu a fost respectată procedura concilierii

prealabile prevăzută de dispozițiile art. 720

1

alin. (1) C. proc.

civ.; că situația invocată de reclamantă (inundații) nu reprezintă caz de forță

majoră, întrucât aceasta putea să prevadă că se va produce și putea să-l

combată în sensul asigurării culturilor; că fiind un contract sinalagmatic

riscul este suportat de debitorul obligației imposibil de executat; că redevența

trebuia plătită în orice condiții conform contractului.

Prin Decizia nr. 3469

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, la data de 14 octombrie 2008, s-a respins recursul

formulat de Agenția Domeniilor Statului, s-a admis recursul formulat de

reclamanta SC I. SRL Craiova și s-a casat hotărârea atacată, cauza fiind

trimisă spre rejudecare aceleași instanțe.

În motivarea acestei

hotărâri, Înalta Curte a apreciat că se impunea efectuarea unei expertize

tehnice de specialitate pentru a se stabili cu certitudine care a fost perioada

în care reclamanta a suportat starea de calamitate naturală, având în vedere

condițiile impuse de dispozițiile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 828/2006, art. 2

alin. (1) din H.G. nr. 636/2007 și art. 2 din H.G. nr. 1202/2007, în sensul de

a se stabili felul culturilor (ce fel de însămânțări erau efectuate și ce fel

de însămânțări nu s-au putut efectua din cauza calamităților naturale), iar în

situația secetei excesive prelungite, dacă terenurile recurentei erau

neirigate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 alin. (1) din ultimele două

hotărâri de guvern.

Instanța de control

judiciar a mai arătat că trebuie să se stabilească și suprafața de teren care

trebuia cultivată ca urmare a punerii în posesie a reclamantei la data de 1

noiembrie 2006 în baza contractului de cesiune, expertiza trebuind să aibă în

vedere, pe lângă certificatele de atestare a forței majore, Nota emisă de

Direcția Generală de Inspecții Tehnice și Control din cadrul Ministerului

Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 239601 din 21 noiembrie 2007, Nota de

constatare nr. 15 din 14 aprilie 2006 emisă de Agenția Domeniilor Statului și

Nota nr. 84014 din 7 noiembrie 2006 emisă de Agenția Domeniilor Statului.

În rejudecare după

casare, având în vedere limitele acesteia așa cum sunt ele impuse prin art. 315

alin. (1) C. proc. civ. respectiv, în caz de casare, hotărârile instanței de

recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum si asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, s-a

dispus efectuarea unei expertize de specialitate, obiectivele fiind cele din

decizia de casare urmând ca expertul să aibă în vedere și înscrisurile la care

se face referire în aceeași decizie.

Prin Încheierea nr. 3640

din 29 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza a fost

strămutată la Curtea de Apel Târgu Mureș.

Prin sentința civilă

nr. 49 din 08 martie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte cererea formulată și precizată de

reclamanta SC I. SRL, a exonerat-o pe aceasta de la plata redevenței stabilită

prin Contractul de concesiune nr. 15 din 16 noiembrie 2005, încheiat cu pârâta

Agenția Domeniilor Statului pentru anii 2006 și 2007, a dispus restituirea sumelor încasate cu titlu de redevență pentru această perioadă, a respins

cererea reclamantei privind exonerarea de la plata redevenței pentru anul 2008

și a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 887 lei

reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a apreciat că reclamanta a făcut dovada că s-a

aflat în imposibilitate să-și îndeplinească obligațiile asumate prin contract din

cauza forței majore pentru anii 2006 și 2007.

În aceste condiții, a

arătat instanța de fond, sunt aplicabile prevederile art. 12.2 și art. 12.4 din

contractul de concesiune, care arată că în cazul în care una din părțile

semnatare este împiedicată să-și îndeplinească întocmai obligațiile asumate

prin contract, ca urmare a unui eveniment de forță majoră, după îndeplinirea

obligației de a comunica acest fapt celeilalte părți, partea astfel afectată

este exonerată de orice răspundere.

Pe cale de

consecință, reclamanta, prin intervenirea cauzei de forță majoră, este

exonerată de răspundere, stingându-se și obligația de plată a redevenței pentru

anii 2006 și 2007, sumele reținute anticipat de pârâtă în contul acestei

redevențe trebuind și acelea restituite.

Prima instanță a mai

constatat că, deși, potrivit contractului, reclamanta trebuia să preia în

administrare și folosință de la pârâtă suprafața de 3395,44 ha, în realitate, reclamanta a primit efectiv în posesie la data de 01 februarie 2006 o

suprafață de teren de 1395 ha, cu 2000 ha mai puțin decât cea specificată în procesul verbal de predare primire, la data predării aceasta fiind cultivată

de o altă societate comercială (SC A. Dunăreni), urmând ca la finele anului

2006, după recoltare, să i se predea și această suprafață, fapt care însă nu

s-a întâmplat, neputând fi primite susținerile pârâtei potrivit cărora nu era

necesară o punere în posesie efectivă.

exercitată

Împotriva Sentinței

nr. 49/2010 Agenția Domeniilor Statului a formulat recurs, invocând în mod

generic dispozițiile art. 299 și următoarele C. proc. civ. și susținând, în

esență, următoarele critici:

- instanța de fond nu

s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate cu privire la necompetența Curții de

Apel Târgu Mureș, având în vedere caracterul comercial al litigiului, precum și

cu privire la prematuritatea acțiunii formulate fără parcurgerea procedurii

concilierii directe, conform art. 720

1

alin. (1) C. proc. civ.;

- soluția instanței

de fond este netemeinică, fiind încălcate prevederile art. 969 C. civ. și

reținând, în mod greșit, existența unui caz de forță majoră exoneratoare;

- chiar și în cazul

în care ar fi existat un caz de forță majoră, societatea comercială nu putea fi

exonerată de la plata redevenței, care putea fi achitată din despăgubirile

primite ca urmare a asigurării culturilor, obligație prevăzută în mod expres la

art. 8.7 din contractul de concesiune;

- în cazul în care se

reține că litigiul are natură administrativă, nu comercială, era necesară

realizarea procedurii prealabile potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ.

recurs.

Recursul este

întemeiat și va fi admis pentru considerentele care vor fi prezentate în

continuare.

În cauză este

necontestat că obiectul acțiunii înregistrate la data de 4 octombrie 2006 îl

formează litigiul apărut între Agenția Domeniilor Statului, în calitate de

autoritate concedentă și SC I. SRL în calitate de societate comercială

concesionară, în legătură cu executarea Contractului de concesiune nr.15 din 16

noiembrie 2005 încheiat în temeiul Legii nr. 268/2001 și H.G. nr. 626/2001.

Or, din conținutul

contractului de concesiune rezultă în mod expres că terenul care face obiectul

concesiunii constituie bunuri imobile aflate în proprietatea privată a statului

și în administrarea Agenției Domeniilor Statului, pe care aceasta le-a

concesionat în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea

nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în

administrare terenuri proprietate publică și privată a statului și înființarea

Agenției Domeniilor Statului, precum și potrivit dispozițiilor Normei

metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 626/2001, cu

modificările și completările ulterioare.

Într-adevăr, potrivit

art. 2 alin. (1) lit. c), fraza a II-a din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare: „sunt asimilate

actelor administrative, în sensul prezentei legi și contractele încheiate de

autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor

proprietate publică…”.

Deci, cu alte cuvinte

un contract de concesiune, care reprezintă un instrument juridic de punere în

valoare a bunurilor din proprietatea statului sau a unităților

administrativ-teritoriale, va fi asimilat actului administrativ în sensul

normei legale citate mai sus și va fi supus, pe cale de consecință, unui regim

juridic de drept administrativ, numai în măsura în care obiectul său vizează

punerea în valoare a unor bunuri proprietate publică, exclusiv.

Altfel spus, un

contract de concesiune care are ca obiect punerea în valoare a unor bunuri

proprietate privată a statului sau unităților administrativ-teritoriale, nu va

fi supus competenței instanțelor de contencios administrativ.

În concluzie,

instanța de fond a dat o soluție nelegală, în condițiile art. 304 pct. 3 C.

proc. civ., apreciind în mod greșit natura juridică a actului dedus judecății

și interpretând în mod eronat prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) fraza a II-a

din Legea nr. 554/2004, astfel că recursul este întemeiat, urmând să fie admis,

cu consecința desființării sentinței recurate și trimiterii cauzei la instanța

competentă.

Astfel fiind,

celelalte critici din recurs vor fi analizate de instanța competentă, ca

apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de

recurenta-pârâtă Agenția Domeniilor Statului împotriva sentinței civile nr. 49

din data de 8 martie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și

trimite cauza spre competentă soluționare către Tribunalul București, secția

comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 ianuarie 2011.